Skip to main content

Full text of "parinti duhovnicesti scrieri [carteromaneasca.wordpress.com]"

See other formats


Ne vorbeşte Părintele Serafim (Rose) 

Extrase din scrierile sale 



"Un om ce nu aparţine acestei lumi" 



Ieromonahul Serafim Rose, co-fondator si co-editor al periodicului "Orthodox Word" 
("Cuvântul Ortodox") si co-fondator al Frăţiei Sf. Gherman al Alaskai si al Mănăstirii din 
Platina, California, a adormit in Domnul pe 2 septembrie 1982. Născut in 1934 in 
California, a crescut intr-o familie tipica de protestanţi americani. A absolvit cursurile 
colegiului Pomona din zona Los Angeles-ului, iar mai apoi si-a dat master-ul in limba 
chineza (dialectul mandarin) la Universitatea Californiei din Berkeley. 

A intalnit pentru intaia oara ortodoxia ca urmare a prelegerii proaspătului absolvent al 
seminarului din Jordanville, Gleb (stareţul Gherman) Podmoşenski in 1961. In 1963 s-a 
hotărât intemeierea frăţiei Sf. Gherman al Alaskai, ca o nevointa misionara spre 
convertirea vorbitorilor de engleza, sub patronajul Fericitului Arhiepiscop loan 
(Maximovici) (+1966). Fratia a debutat cu sediul pe bld. Geary din San Francisco, 
situandu-se usa in usa cu Catedrala, care pe atunci se afla in construcţie. "Cuvântul 
ortodox" a inceput sa fie publicat cu numărul pe ianuarie-februarie din 1965. Primele 
numere erau realizate manual, tipărite intr-o presa manipulata si alimentata de mana. Pe 
langa publicarea revistei, cei doi mai conduceau un atelier de icoane si o librărie. 
Părintele Serafim, cu surâsul sau smerit si felul sau blând de a fi, se afla acolo pentru a-i 
intampina pe clienţi si pentru a răspunde intrebarilor, raspandindu-si lumina. 

In 1967, urmarindu-si planurile pe termen lung si cu bătaie mare, a inceput căutarea unui 
loc potrivit unui schit, ca astfel sa poată fi dobândit monahismul deplin. Vlădica loan 
adormind in 1966, fratia avea de acum un patron ceresc care sa-i asiste in toate dreptele 
lor nevointe. După o căutare laborioasa prin nordul Californiei, s-a decis asupra aşezării 
actuale a Mănăstirii Sf. Gherman al Alaskai. Reşedinţele si tipografia au fost pregătite 
astfel incat mutarea de 500 de km. a fost infaptuita la sărbătoarea Adormirii din 1969, 
Timp de un an cei doi membri ai frăţiei au lucrat in singurătate si linişte pana sa 
primească tunderea in Schima Mica, din octombrie 1970. Mai inainte, in august 1970, Sf. 
Gherman al Alaskai a fost preaslavit [canonizat] in Catedrala Sfintei Fecioare Bucuria 
celor necăjiţi, din San Francisco. Fratia a muncit din greu si fara odihna pentru aceasta, si 
spre a aduce la cunostiinta minunile săvârşite de Sf. Gherman, precum si importanta sa 
pentru Biserica Ortodoxa, indeosebi in America. 

Părintele Serafim a aparţinut acelei specii rare, asceţii. Cine poate cunoaşte nevointele 
sale? Probabil numai stareţul Gherman. Dar ceilalţi au fost martori. Nenumărate erau 
nopţile in care nu i se putea capta atenţia decât cu mare greutate, căci era prins in 
Rugăciunea lui lisus, chiar si pe când stătea la masa. A dovedit virtuţi asa cum putini 
oameni o pot face in vremurile noastre. A crezut in mod implicit in invatatura Părinţilor 
ca ascultarea către părintele si indrumatorul duhovnicesc trebuie făcuta fara comentarii. 
Rareori si-a ingaduit sa ajungă indeajuns de tulburat incat cineva sa ii poate numi mânios. 

Si-a clădit o mica cabana, de circa 6x10 picioare, pe munte, drept refugiu in fata 
numărului mereu in creştere de vizitatori. Timp de 7 ani a fost binecuvântat cu fericirea 
acestui refugiu, unde si-a pregătit multe din articole pentru publicare, unde s-a rugat si s- 



a pregătit pentru părăsirea lumii acesteia, in care a fost cu adevărat un străin si un 
calator, si pentru intrarea in patria sa cereasca. A fost hirotonit ierodiacon in ianuarie 
1977 si inaltat la rangul de ieromonah in duminica Izvoratorilor-de-mir in acelaşi an, astfel 
ca după 8 ani de vieţuire in pustie el si stareţul Gherman au putut savarsi Sfintele Taine. 

Părintele Serafim a fost sursa de inspiraţie pentru mii de oameni. A oferit unele din cele 
mai inspirate predici scrise vreodată in limba engleza. Povatuirea sa constanta era: 
"Invinuieste-te. Nu-ti caută nicodata scuze. Daca trebuie, sau daca crezi ca trebuie, 
ingaduie-ti o slăbiciune, iar apoi asigura-te ca o recunoşti ca fiind o slăbiciune, si un 
păcat. Dar priveste-ti propriile greşeli si nu-ti condamna fratele!" In timpul ultimei parti a 
vieţii sale. Părintele Serafim a insistat mai ales pe nevoia de atenţie duhovniceasca 
[trezvie] in pregătirea luptelor ce vor veni. Se pare ca avea o conştienta, o inainte- 
cunoastere, a vremurilor apocaliptice ce ne aşteaptă. Mesajul sau a fost transmis in 
extrem de cunoscuta fraza: "E mult mai târziu decât iti inchipui". 

Scriind atât in rusa cat si in engleza. Părintele Serafim a reuşit sa producă un şuvoi de 
articole si cârti intr-o perioada relativ scurta de timp - doar 17 ani - acoperind fiecare 
tema imaginabila de interes si importanta pentru cititorul ortodox, incluzând vieţile 
sfinţilor, Dumnezeiestile slujbe, probleme contemporane si teologie. De asemenea, a 
tradus nenumărate lucrări, facandu-le disponibile in engleza pentru prima data - un 
serviciu nemăsurat făcut creştinilor ortodocşi vorbitori de limba engleza. 

Părintele Serafim a realizat, intru slava lui Dumnezeu si spre răspândirea creştinismului 
ortodox, mai mult decât orice alta persoana născuta pe continentul american. Fie ca 
Dumnezeu sa ii odihnească impreuna cu sfinţii Sai, acolo unde lumina fetei Sale ii va 
vizita. Si fie ca pomenirea sa sa fie veşnica! 

Monah-rasofor Lavrentie 

(întâiul fiu duhovnicesc al par. Serafim) 



Viata ascetica a Părintelui Serafim Rose 
[Un sfanţ al vremilor noastre] 



Am avut privilegiul sa ii cunosc din 1966, in perioada adormirii Sf. Arhiepiscop loan 
Maximovici, părintele sau duhovnicesc. Par. Serafim era mirean la acea data - nu avea nici 
măcar celebra barba a anilor sai de pe urma, inca - iar apoi a devenit citeţ in Catedrala, 
la scurta vreme după ce l-am intalnit prima oara. Nu cunosc care era Pravila sa, nici cat 
de multe inchinaciuni făcea. Nu a vorbit niciodată despre aceasta. Era un om foarte 
retras. Dar eu si ceilalţi care i-au fost apropiaţi ştiu ca rostea Rugăciunea [lui lisus] 
neincetat si ca probabil in ultimii sai ani a fost un isihast pe deplin. Nu l-am văzut 
niciodată fara o metaniera miscandu-i-se printre degete. 

Era de un calm si o pace desăvârşita in toata vremea. Niciodată nu l-am văzut mânios sau 
tulburat de ceva (si l-am văzut in multe situaţii de-a lungul anilor), si o singura data l-am 
văzut razand. Si totuşi nu era nici acrit sau abătut. Doar foarte „aşezat". Nu era indeosebi 
un extrovertit, dar intotdeauna lua parte in mod „natural" la ceea ce se intampla, deşi nu 
domina o conversaţie. Vocea sa era foarte tăcuta; trebuia sa asculţi cu atenţie pentru a-l 
auzi, iar timbrul sau muzical era de tenor. 

Atât pe cat cunosc, ţinea doar postul monastic obişnuit, care include Postul îngerilor din 



zilele de luni. Am luat parte la nenumărate mese de-a lungul anilor, la mănăstire. Manca 
intotdeauna orice se găsea pe farfuria sa, dar niciodată nu se intindea spre a servi un 
supliment. Desigur ca nu manca niciodată intre mese, si a urmat intotdeauna practica 
monastica de a nu tine mâncare in chilie. Uneori, pe când se afla singur in mănăstire (un 
fapt intamplat adesea), sarea peste mese, dar aceasta probabil ca este legat mai mult de 
faptul ca era un „profesor distrat" decât de vreo practica ascetica. In casa mea manca 
obişnuit, fara a se abţine, dar si fara a lua suplimente. L-am intrebat odată daca are 
vreun fel de mâncare preferat, si a spus ca nu. Când i-am intrebat pe ceilalţi călugări, mi- 
au spus ca nu au nici cea mai mica ideea de vreo mâncare preferata, ca nu vorbea 
niciodată despre mâncare. 

Ca un exerciţiu ascetic, insa, purta un fular de lâna extrem de greu si de aspru, in jurul 
gatului, sub sutana, chiar si pe vremea cea mai călduroasa. Nu am ştiu despre aceasta 
pana in ultimii sai ani, când, la un moment dat, răzbătea deasupra gulerului sutanei sale. 
Când i-am intrebat pe ceilalţi călugări despre aceasta, mi-au spus ca este o nevointa 
ascetica - precum o haina de par. Totuşi, simţea ca nevointele ascetice neobişnuite sau 
remarcabile nu erau pentru vremile noastre. Spunea ca doar sa fi un creştin ortodox bun, 
decent si evlavios era deja o „nevointa ascetica" imensa! Astfel ca nu a dat niciodată 
binecuvântare vreunui copil al sau duhovnicesc sa facă cu mult peste regulile obişnuite de 
postire ale Bisericii si Rugăciunile de Dimineaţa si de Seara din cartea de rugăciuni. Mi-a 
ingaduit mie, la acea vreme, sa rostesc Rugăciunea [lui hsus] nu mai mult de jumătate de 
ora pe zi, si nu mi-a dat sa fac metanii (cu excepţia celor din timpul slujbelor de peste 
săptămâna si din posturi) decât ca o pocăinţa. Simţea ca mai ales convertiţii au tendinţa 
sa exagereze foarte uşor si apoi sa se trexeasca cu ceea ce el numea „indigestie 
spirituala". Mai bine sa mergi foarte incet, spunea, si intotdeauna doar „din tărie in 
tărie". 

Par. Serafim făcea o „baie de săpun" intr-un lighean in chilia sa din când in când, dar 
intotdeauna făcea un dus complet o data pe an, chiar inainte de vizita anuala la mama sa. 
Nu a mirosit si nu a arătat soios sau murdar niciodată. Cat priveşte menţinerea „sănătăţii" 
in alte feluri, ştiu ca lua zilnic o multi-vitamina, doar din ascultare, dar altminteri nu avea 
nici un soi de interes in probleme de sănătate. L-am intrebat odată daca el sau 
mănăstirea au asigurare medicala. A ridicat in sus degatul sau arătător si a spus (arătând 
cerurile), „ACEEA este <asigurarea mea medicala>." 

Am avut una sau doua experienţa ale inainte-vederii sale, când mi-a citit efectiv mintea 
(sau mai curând, mi-a citit inima), dar nu a fost un fenomen constant sau frecvent, in 
experienţa mea. Oricum, rugăciunile sale pentru cineva erau foarte puternice, si după 
moartea sa ştiu personal de vindecarea extrem de dramatica a cuiva suferind de cancer in 
faza terminala, in urma mijlocirii sale. In mod vădit este un om pentru vremile noastre. 
Răposatul arhiepiscop Antonie al San Francisco-ului spunea ca el a fost „intaiul" podvijnik 
(drept-luptator) autentic american, si prin urmare un model pentru noi toţi. In a 
patruzecea zi de la adormirea sa, răposatul sfinţit episcop Nectarie - care l-a cunoscut 
foarte bine - i-a cântat in mod spontan o „Proslăvire" drept sfant-calugar, astfel ca 
aceasta este intaia „venerare locala" a sa. [Corpul sau a rămas moale si păstrând o 
frumoasa culoare arămie, in tot timpul de pana la ingropare.] Par. Serafim a fost probabil 
primul şcolar patristic autentic de limba engleza. Nu ar fi spus niciodată aceasta despre 
sine, desigur, dar este adevărat. 

Par. Alexey Young 



Scrisoarea ce urmează a fost scrisa de ieromonahul Serafim drept răspuns ta o intrebare 
privind indrumarea duhovniceasca. 

Drag frate in Hristos: 

Salutari in Domnul nostru lisus Hristos! Iti mulţumesc pentru scrisoare. Apreciez 
seriozitatea a ceea ce ai scris, si voi răspunde cu aceeaşi seriozitate. 

Trebuie sa iti spun mai inainte de toate ca, după cate cunosc eu, nu mai exista in ziua de 
azi "stareţi" - adică bătrâni cu adevărat purtători de Dumnezeu (in duhul stareţilor de la 
Optina) care te-ar putea călăuzi nu prin intelepciunea lor si prin intelegerea Sfinţilor 
Părinţi, ci prin luminarea de la Duhul Sfanţ. Acest fel de călăuzire nu este dat vremurilor 
noastre - si sincer, in slăbiciunea, prihanirea si păcatele noastre, nu ii meritam. 

Vremurilor noastre le este dat un fel de viata duhovniceasca mult mai modest, pe care 
episcopul Ignatie Briancianinov, in excelenta sa carte Arena (o ai?), ii numeşte "viata după 
povatuire" - si anume, trăirea potrivit poruncilor lui Dumnezeu asa cum sunt invatate in 
Sfintele Scripturi si de către Sfinţii Părinţi, cu ajutorul celor ce sunt in vârsta si mai 
experimentaţi. Un "stareţ" poate da porunci; dar un "povatuitor" da sfaturi, pe care 
trebuie sa le verifici in practica. 

Nu cunoaştem pe nimeni anume care ar putea indeosebi sa te povatuiasca in limba 
engleza. Daca iti este cu adevărat necesar. Dumnezeu ti-l va trimite [sfatul] după timpul 
Sau, după credinţa si nevoia ta, si fara sa-l cauţi cu prea multa chibzuinţă. 

Din moment ce mi-ai scris, voi risca sa iti dau o vorba sau doua de povata in general, 
bazat pe ceea ce ai spus in scrisorile tale, ca rezultat al experienţei micii noastre 
comunităţi monastice si a lecturilor din Sfinţii Părinţi. 

1) Invata inainte de toate sa te afli la pace cu situaţia duhovniceasca care ti-a fost data, 
si sa te foloseşti la maxim din ea. Daca situaţia ta este stearpa duhovniceste, nu lasă 
aceasta sa te descurajeze, ci lucrează cu mai multa tărie la ceea ce poţi face pentru viata 
ta duhovniceasca. Deja este foarte important sa participi la Taine si la slujbele obişnuite 
ale bisericii. Dincolo de acestea, trebuie sa faci rugăciunile obişnuite de dimineaţa si de 
seara impreuna cu familia ta, precum si lecturi duhovniceşti - totul pe măsura puterilor 
tale si a posibilităţilor ingaduite de circumstanţe. 

2) Dintre scrierile duhovniceşti ar trebui sa le citeşti mai ales pe cele adresate celor din 
lume, sau "abecedarele" vieţii duhovniceşti - cum sunt "Viata mea in Hristos" a Sf. loan de 
Kronstadt, "Războiul nevăzut" al Sf . Nicodim Aghioritul, Vieţile Sfinţilor in general, si 
"Arena" episcopului Ignatie Briancianinov (carte care, deşi adresata incepatorilor, este 
potrivita si mirenilor intrucat oferă in general ABC-ul vieţii duhovniceşti aplicat vremurilor 
moderne). 

3) Pentru a ajuta la creşterea ta duhovniceasca si a-ti reaminti adevărurile duhovniceşti, 
ar fi bine sa tii un jurnal (carneţelele de notiţe ce se găsesc in papetarii sunt bune), care 
sa cuprindă pasaje din cărţile duhovniceşti pe care le găseşti a fi deosebit de valoroase 
sau potrivite pentru tine, si poate comentarii proprii inspirate de lectura si meditaţie, 
incluzând comentarii scurte ale propriilor deficiente pe care trebuie sa le indrepti. Sf. 
loan de Kronstadt a găsit acest lucru ca fiind deosebit de preţios, după cum se poate 
vedea in "Viata mea in Hristos". 

4) Nu-i critica sau nu-i judeca pe alţi oameni - priveste-i pe ceilalţi ca pe nişte ingeri. 



scuza greşelile si slăbiciunile lor, si invinuieste-te numai pe tine ca fiind cel mai mare 
păcătos. Acesta este primul pas in orice fel de viata duhovniceasca. 

Iti dau aceasta spre orice ajutor ti-ar putea fi. As fi bucuros sa incerc a-ti răspunde la 
orice intrebari specifice pe care le-ai putea avea, si mai ales despre invataturile Sfinţilor 
Părinţi, la majoritatea cărora avem acces in ediţii de limba rusa. 

Cerând rugăciunile tale, 

Cu dragoste in Hristos, 

Serafim, monahul 

Publicata in Living Orthodoxy, ian. -feb. 1984 



- Viata centrata in jurul sinelui si de satisfacere a propriei persoane, trăita de majoritatea 
"creştinilor" de astăzi, este atât de intruziva incat ii pecetluieşte pe aceştia in afara 
oricărei intelegeri a vieţii duhovniceşti; si când astfel de oameni incearca "viata 
duhovniceasca", o fac numai ca pe un alt mod de satisfacere a propriului eul. Fapt ce 
poate fi văzut destul de limpede in idealurile religioase cu desăvârşire false atât ale 
mişcării "harismatice" cat si ale diferitelor forme de "meditaţie creştina": toate promit (si 
oferă extrem de rapid) experienţa mulţumirii si a păcii. Dar acesta nu este catusi de puţin 
idealul creştin, care, decât orice altceva, poate fi rezumat ca fiind un război si o lupta 
infricosatoare. 

- Creştinilor ortodocşi! Tineti aproape harul pe care ii aveţi; nu ii lasati niciodată sa 
devină o chestiune de obişnuinţa; nu ii socotiţi niciodată doar după masurile omeneşti sau 
nu va aşteptaţi sa fie logic sau pe intelesul celor ce nu pot pătrunde nimic din ceea ce 
depăşeşte omenescul... Fie ca toţi creştinii ortodocşi sa se intareasca pentru bătălia ce le 
sta dinainte, fara a uita vreodată ca in Hristos izbânda este deja a noastră. 

Orthodoxy and the Relision of the Future (1979); traducere românească: Ieromonali 
Serafim Rose, Ortodoxia si religia viitorului, FEP - Tipografia Centrală, Cartea 
Moldovei, Chişinău, 1995. 



- ... Creştinii ortodocşi ai acestor vremuri din urma se afla cu adevărat intr-un somn 
duhovnicesc si au o nevoie disperata sa fie treziţi de o trâmbiţa a Duhului precum Sfanţul 
Simeon [Noul Teolog]. Cei ce sunt ortodocşi prin naştere si din tradiţie nu sunt si cei ce 
vor moşteni veşnica împărăţie a Cerurilor; trebuie treziţi intru implinirea ştiutoare a 
poruncilor lui Hristos si la primirea ştiutoare a Sfanţului Duh al lui Dumnezeu, precum atât 
de grăitor a invatat Sfanţul Simeon. 

- ... Pentru Sfanţul Simeon, ca si pentru toţi creştinii ortodocşi, teologia este viata; 
adevăratele "cuvinte ale lui Dumnezeu" care grăiesc inimii creştinului, o ridica din 
trândăvie si nepăsare, si o insufletesc intru lupta spre împărăţia veşnica ce poate fi 
pregustata chiar acum, in trăirea harului pe care Dumnezeu ii pogoară asupra 
credincioşilor sai prin sfintitorul Sau Duh. 

Prefaţa la The Sin of Adam and our Redemption: Seven Homilies by Saint Symeon the 



New Theologian (1979) [Păcatul lui Adam si Răscumpărarea noastră: 7 omilii ale 
Sfanţului SImeon Noul Teolog] 



- Nu trebuie sa ne inselam singuri: viata pustnicilor din Tebaida Nordului ne depăşeşte cu 
mult in aceste vremuri de nemaintalnita goliciune duhovniceasca. In orice epoca, viata 
monastica este mărginită de felul de viata care se găseşte in lume. Intr-o vreme in care 
viata ortodoxa cotidiana din Rusia era extrem de grea si foarte sobra, monahismul putea 
inflori; dar in vremurile noastre in care viata obişnuita a ajuns anormal de „confortabila" 
si perspectiva asupra lumii, chiar si a celor mai buni conducători religioşi si intelectuali, 
este cutremurător de frivola, ce poate fi de aşteptat mai mult decât acea „spiritualitate 
confortabila" pe care voci indraznete din interiorul Rusiei sovietice o reproşează chiar de 
pe acum Apusului liber? 

- Peste tot in ziua de astăzi boala necredinţei a pătruns adânc in minţile si in mai toate 
inimile oamenilor. Ortodoxia noastră, chiar si când este inca corecta pe dinafară, este cea 
mai săraca, cea mai plăpânda creştinătate care a existat vreodată... Si totuşi vocea 
Tebaidei Nordului ne cheamă - poate nu sa mergem in pustie... dar cel puţin sa păstram 
vie in inimile noastre aroma pustiei: sa vieţuim in minte si in inima cu acei bărbaţi si acele 
femei ce sunt de o seama cu ingerii si sa ii avem drept cei mai adevăraţi prieteni ai noştri, 
vorbind cu ei in rugăciune; sa fim intotdeauna departe de atasamentele si pasiunile 
acestei vieţi, chiar si când ele se strâng in jurul unor instituţii sau conducători ai bisericii; 
sa fim inainte de toate cetăţeni ai Ierusalimului Ceresc, Oraşul de sus, pentru care toate 
nevointele noastre creştineşti sunt indreptate, si numai apoi membri ai acestei lumi de 
jos, care este trecătoare. 

Epilog la The Northern Thebaid (1975) [Tebaida Nordului] 



- Cat despre fatalismul celor ce cred ca omul trebuie sa fie rob al „duhului vremurilor", 
acesta este dezaprobat de experienţa fiecărui creştin demn de numele sau, căci viata 
creştina nu este altceva decât o lupta impotriva duhului fiecărui veac, de dragul veşniciei. 

- Libertatea i-a fost data omului pentru a-l lasă sa aleagă intre adevăratul Dumnezeu si el 
insusi, intre adevărata cale spre indumnezeire in care şinele este smerit si răstignit in 
viata aceasta, pentru a fi inviat si inaltat intru Dumnezeu si in veşnicie, si calea 
mincinoasa a propriei indumnezeiri ce promite inaltarea in viata aceasta dar sfârşeşte in 
prăpastie. Acestea doua sunt, in cele din urma, singurele opţiuni deschise libertăţii 
omului; si pe ele au fost intemeiate cele doua împăraţii, împărăţia lui Dumnezeu si 
împărăţia Omului, care pot fi deosebite in aceasta viata numai cu ochiul credinţei, dar vor 
fi despărţite in viata ce va sa fie ca Rai si Iad. Este limpede căreia dintre acestea doua 
aparţin civilizaţiile moderne... Vechea porunca [biblica] a lui „Tu trebuie", spune 
Zarathustra [al lui Nietzsche] a devenit demodata; noua porunca este „Eu vreau." 

- Compromisul creştin in gândire si in vorba, precum si nepăsarea in fapta, au deschis 
calea către biruinţa puterilor absurdului, ale Satanei, ale Antihristului. Evul actual al 
absurdităţii este răsplata dreapta a creştinilor ce nu au reuşit sa fie creştini. 

- Este inutil, de fapt, mai corect, este absurd a vorbi despre reformarea societăţii, despre 
schimbarea cursului istoriei, despre ajungerea intr-un ev dincolo de absurditate, daca nu 
ii avem pe Hristos in inimile noastre; iar daca ii avem pe Hristos in inimile noastre, nimic 
altceva nu mai contează. 



"Subhumanity: The Philosophy of the Absurd" [Subumanitatea: FHosofia absurdului] in 
The Orthodox Word, Platina, sept. -oct. 1982 



- Vremea sfârşitului, deşi pare sa fie aproape, noi nu o cunoaştem. Deşi apropiata, se 
situează inca in viitor, iar in prezent avem doar aceeaşi lupta de veacuri impotriva 
puterilor nevăzute, impotriva lumii si impotriva patimilor noastre, pe al cărei rezultat ni 
se va hotari soarta veşnica. Sa luptam atunci cat timp mai este inca zi, cu timpul si cu 
armele pe care Atotmilostivul Dumnezeul nostru ni le-a dat! 

- Cu adevărat, avem cu mult mai multa nevoie, in ziua de astăzi, sa ne intoarcem la 
originea autenticei Ortodoxii, decât a avut Sfanţul Paisie! Situaţia noastră este fara de 
nădejde! Si totuşi mila Domnului nu ne părăseşte, si chiar astăzi se poate spune ca exista 
o mişcare a Ortodoxiei autentice, care respinge cu luciditate indiferenta, renovationismul 
si apostazia fatisa ce sunt predicate de "teologii" si "ierarhii" ortodocşi de renume 
mondial, si care flămânzeşte după mai mult decât ortodoxia "obişnuita" ce este 
neputincioasa in fata atacurilor sălbatice ale unei lumi rafinata in distrugerea sufletelor. 

- Mulţi tineri caută in ziua de astăzi un guru si sunt gata sa se inrobeasca oricărui candidat 
potrivit; dar vai celor care profita de acest climat al vremurilor pentru a se proclama ei 
insisi "stareţi [bătrâni] purtători de Dumnezeu" in străvechea tradiţie - nu fac altceva 
decât sa ii insele pe ceilalţi si pe ei insisi. 

- Vremurile noastre, inainte de toate, cheamă spre nevointe smerite si tăcute, cu 
dragoste si simpatie pentru alţi luptători pe calea vieţii duhovniceşti ortodoxe si cu o 
hotărâre profunda care nu descurajează din cauza atmosferei nefavorabile. Si noi, 
creştinii vremurilor de pe urma, suntem chemaţi sa lucram cu stăruinţa asupra noastră, sa 
ascultam de părinţii duhovniceşti si de autorităţi, sa ducem o viata ordonata cu cel puţin 
un minim de disciplina duhovniceasca si cu lectura regulata a literaturii duhovniceşti 
ortodoxe de care Sfanţul Paisie a fost principalul răspunzător spre a o inmana vremurilor 
noastre, sa ne privim păcatele si căderile proprii si sa nu ii judecam pe ceilalţi. Daca 
facem aceasta, chiar si in vremurile noastre groaznice, putem nădăjdui - din mila 
Domnului - la mântuirea sufletelor noastre. 

"Introduction to Blessed Paisius Velichkovsky", by Schema-monk Metrophanes 
[Introducere la Sfanţul Paisie Velicicovski, de schimonah Mitrofan]; St Herman of Alaska 
Brotherhood, Platina, CA, 1976. 



- Uitandu-ne la Ortodoxie, la starea ei actuala si perspectivele ei in perioada ce urmează, 
putem vedea doua aspecte diferite. înainte de toate, este duhul lumesc atât de prezent in 
Bisericile Ortodoxe de astăzi, ce duce la o diluare a Ortodoxiei, la o pierdere a 
diferentelor dintre Ortodoxie si heterodoxie. Acest duh profan a cauzat mişcarea 
ecumenica, ce se indreapta spre apropiata unire cu Roma si cu confesiunile apusene - 
lucru ce se prea-poate intampla chiar in anii '80. In sine, nu va fi un eveniment 
spectaculos: majoritatea ortodocşilor au ajuns atât de neştiutori in credinţa lor, si atât de 
indiferenţi fata de ea, incat doar vor saluta posibilitatea de a primi impartasania intr-o 
biserica romana sau anglicana. Acest duh lumesc, ce pluteşte „in aer" si pare natural 
astăzi, este corespondentul religios al atmosferei ateist-agnostice ce predomina in lume. 

- Care trebuie sa fie răspunsul nostru la aceasta mişcare „ecumenica" lumeasca? Din 



fericire, episcopii noştri, ai Bisericii Ruse din afara Rusiei ne-au dat spre urmare aceasta 
politica: noi nu participam in mişcarea ecumenica, iar mitropolitul nostru [Filaret] i-a 
avertizat pe ceilalţi creştini ortodocşi asupra rezultatelor dezastruoase ale caii lor 
ecumeniste daca vor continua; dar in acelaşi timp episcopii noştri au refuzat sa intrerupa 
toate contactele si comuniunea cu Bisericile Ortodoxe implicate in Mişcarea Ecumenica, 
recunoscând ca aceasta este o tendinţa ce nu a ajuns inca la o finalitate (Unirea cu Roma) 
si ca (cel puţin in cazul Patriarhiei Moscovei si al celorlalte biserici de după Cortina de 
Fier) este vorba de o politica impusa Bisericii de către autorităţile seculare. Dar din cauza 
acestei politici, Biserica noastră suferă atacuri atât dinspre stânga (de la ecumenistii ce 
ne acuza ca suntem „lipsiţi de dragoste", „in urma vremurilor", si altele asemenea) cat si 
dinspre dreapta (de la grupări din Grecia care ne cer sa incetam comuniunea cu toate 
Bisericile Ortodoxe si sa le declaram lipsite de har). 

- Intr-adevar, daca cineva priveşte la situaţia Bisericii Ortodoxe din Grecia, putem vedea 
ca mişcarea ecumenica a provocat o reacţie ce a devenit deseori excesiva, si uneori 
aproape la fel de rea ca boala pe care caută sa o vindece. Grupările mai moderate ale 
vechilor calendaristi greci au o poziţie similara cu cea a Bisericii noastre Ruse de peste 
hotare; dar au avut loc schisme după schisme intre vechii calendaristi asupra chestiunii 
„strictetei". Acum cativa ani, unul din aceste grupuri a rupt comuniunea cu biserica 
noastră, deoarece episcopii au refuzat sa declare ca toate celelalte Biserici Ortodoxe sunt 
lipsite de har; acest grup afirma acum ca e unicul ce poseda harul, ca este singurul 
ortodox. De curând, a atras nişte convertiţi din biserica noastră, si trebuie sa fim 
conştienţi ca aceasta atitudine este un pericol pentru unii din convertiţii americani si 
europeni: cu minţile noastre calculate, raţionaliste, este foarte uşor sa credem ca suntem 
plini de râvna si de stricteţe, pe când in realitate ne lăsam, mai ales, in voia patimii 
noastre pentru dreptatea sinelui. 

- Un episcop vechi-calendarist grec ne-a scris ce rau nemăsurat a fost făcut Bisericii 
Ortodoxe din Grecia de ceea ce el numeşte „boala corectitudinii", atunci când oamenii 
citează canoane. Părinţi, tipicul bisericesc, spre a dovedi ca au „dreptate" si ca toţi 
ceilalţi se inseala. Corectitudinea poate deveni cu adevărat o „boala" atunci când este 
administrata fara dragoste, toleranta si fara conştientizarea propriei intelegeri 
imperfecte, a cuiva. O astfel de „corectitudine" va produce mereu numai schisme, si in 
cele din urma ajuta numai mişcarea ecumenica reducând numărul celor ce mărturisesc 
Ortodoxia. 

- Vădit printre ortodocşii de astăzi - si cu siguranţa ne va insoti si in anii '80 - este duhul 
lumesc, prin care Ortodoxia isi pierde din savoarea sa, ce se manifesta in mişcarea 
ecumenica, impreuna cu reacţia impotriva acesteia, care este deseori exagerata, exact 
din cauza aceluiaşi duh lumesc ce se găseşte intr-insa. 

- Va exista cu siguranţa o creştere a numărului convertiţilor la Ortodoxie in America si 
Europa in deceniul ce vine, si trebuie sa ne străduim ca mărturia misionara pe care le-o 
dam sa ajute la plămădirea nu a unor experţi in litera legii, reci, calculaţi, "corecţi", ci a 
unor creştini calzi, iubitori, simpli - măcar pe cat ne va ingadui aroganta noastră fire 
apuseana. 

- Par. Dimitri [Dudko] a fost intrebat odată cu cat este mai buna religia din lumea libera 
fata de cea din Rusia, iar el a răspuns: Da, ei au libertate si biserici multe, dar acolo este 
o "spiritualitate confortabila". In Rusia avem o cale diferita, calea suferinţei ce poate 
zămisli roade adevărate. 

- Sa ne aducem aminte de aceasta fraza atunci când privim la plăpânda noastră Ortodoxie 



din lumea libera: ne mulţumim sa avem biserici si cântări frumoase; ne lăudam poate ca 
ţinem posturile si calendarul bisericii, ca avem icoane "bune" si enoriaşi care cânta, ca 
dam săracilor si poate danie Bisericii? Ne incantam cu invataturi patristice si conferinţe 
teologice inalte fara sa avem simplitatea lui Hristos in inimi? Atunci a noastră este aceasta 
"spiritualitate confortabila", si nu vom obţine roadele duhovniceşti ce vor fi arătate de cei 
lipsiţi de aceste "conforturi", ce pătimesc profund si lupta pentru Hristos. In acest duh ar 
trebui sa vorbim despre Biserica suferinda din Rusia si sa aşezam cele exterioare 
aparţinând cultului Bisericii, la locul ce li se cuvine. 

- Misiunea noastră cea mai importanta, poate, este luminarea creştina proprie, precum si 
a celorlalţi. Trebuie sa inaintam mai profund in credinţa noastră - nu studiind canoanele 
Sinoadelor Ecumenice sau tipicul (deşi isi au si ele locul lor), ci cunoscând cum lucrează 
Dumnezeu in vieţile noastre; citind vieţile celor bineplacuti lui Dumnezeu din Vechiul si 
Noul Testament (citim mult prea puţin Vechiul Testament; este foarte instructiv); citind 
vieţile Sfinţilor si scrierile Sfinţilor Părinţi despre practica vieţii duhovniceşti; citind 
despre patimile creştinilor de astăzi si din anii recenţi. In tot acest proces de invatare 
ochii noştri trebuie sa fie aţintiţi către cerul de deasupra noastră, telul pentru care ne 
nevoim, si nu spre problemele si dezastrele pământului de dedesubt. 

- Viata si invatatura noastră creştina trebuie sa fie in asa fel incat sa ne dea putinţa de a-l 
sti pe adevăratul Hristos si de a-l recunoaşte pe Hristosul cel mincinos (Antihristul) când 
va veni. Nu cunoaşterea teoretica sau "corectitudinea" ne vor da aceasta cunostiinta. 
Vladimir Soloviev, in parabola sa a Antihristului, are o introspecţie valoroasa notând ca 
Antihristul va clădi pentru ortodocşi un muzeu al tuturor antichităţilor bizantine posibile, 
numai de i se vor supune lui. Incat, de asemenea, prea multa "corectitudine" in Ortodoxie, 
fara o inima creştina iubitoare, nu ii va putea rezista Antihristului; cel care ii va 
recunoaşte si ii va rezista cu tărie o va face indeosebi prin inima si nu prin minte. Trebuie 
sa ne dezvoltam lăuntric simţămintele si instinctele creştine drepte, si sa lăsam deoparte 
toata fascinaţia asupra "satisfacţiilor duhovniceşti" ("conforturi spirituale") ale modului de 
viata ortodox, căci altfel vom fi - precum nota un observator plin de discernământ al 
convertiţilor din ziua de astăzi - ortodocşi, dar nu si creştini. 

"Orthodox Christians Facing the 1980's" [Creştinii ortodocşi fata in fata cu anii '80"] - O 
prelegere ţinuta ia Pelerinajul de vara Sf. Glierman, Platina, California, 9 august 1979 



- Creştinul ortodox de astăzi este copleşit sa deschidă Cartea Minunilor Sfanţului Grigorie 
si sa afle acolo acel lucru după care tânjeşte sufletul sau in aceasta lume mecanicista, 
lipsita de suflet; afla acea calea creştina a mântuirii pe care o cunoaşte din slujbele 
ortodoxe, din Vieţile Sfinţilor, din scrierile patristice, dar care este atât de absenta 
astăzi, chiar si printre cei mai buni "creştini" moderni, cei ce incep sa se intrebe daca nu 
cumva cineva este nebun, sau o fosila a istoriei, fiindcă continua sa creadă si sa simtă asa 
cum a crezut si a simţit Biserica dintotdeauna. Una este a recunoaşte adevărul intelectual 
al creştinismului ortodox; dar cum ii poate trai cineva când se găseşte intr-o asemenea 
nepotrivire cu vremurile? Iar apoi acel cineva ii citeşte pe Sfanţul Grigorie si afla ca tot 
acest adevăr ortodox este profund normal, ca societăţi intregi erau odată intemeiate pe 
el, ca [astăzi] este necredinţa si creştinism "renovat" care sunt profund anormale si nu 
creştinism ortodox, fiind moştenirea si creaţia Apusului insusi care este pustiit de mult 
timp, de pe vremea când s-a despărţit de una si singura Biserica a lui Hristos, pierzând 
astfel cheia către "secretul" care nedumereşte şcolarii moderni - "secretul" adevăratului 
creştinism, care trebuie abordat cu o inima ravnitoare si credincioasa, si nu cu detaşarea 
rece a necredinţei moderne, ce nu este naturala omului ci este o anomalie a istoriei. 



Introducere ia "Vita Patrum" a Sfanţului Grigorie de Tours, 1988 



- Nu trebuie sa ne izolam in mod artificial de realităţile lumii de astăzi; mai degrabă, 
trebuie sa invatam a folosi cele mai bune lucruri pe care ni le oferă lumea, căci tot ceea 
ce este bun in lume - daca suntem indeajuns de intelepti ca sa vedem - arata către 
Dumnezeu, si trebuie sa folosim aceasta. Prea mulţi oameni cad in greşeala limitării 
Ortodoxiei la slujbele bisericii, la rugăciuni si la lectura ocazionala a unei cârti 
duhovniceşti. Adevărata ortodoxie, insa, cere o dăruire care implica fiecare aspect al 
vieţilor noastre. Cineva ori este ortodox tot timpul, in fiecare zi, in fiecare moment al 
vieţii - ori nu este nicidecum cu adevărat ortodox. De aceasta trebuie sa ne dezvoltam o 
perspectiva ortodoxa asupra lumii si sa trăim după ea." 

"Livins an Orthodox World-View" ["Trăirea unei perspective ortodoxe asupra lumii"], o 
prelegere ţinuta la Pelerinajul de vara Sf. Glierman, Platina, California, august 1979; 
publicata in "Orthodox America", aug. -sept. 1982 



Este de o importanta vitala ca vocea Ortodoxiei sa fie una adevărata, adică patristica. Din 
nefericire, se intampla uneori, indeosebi in focul disputei, ca poziţii fundamental 
Ortodoxe sa fie exagerate de o parte, si intelese greşit de cealaltă, si astfel o impresie cu 
totul inselatoare se creează in unele minţi ca cauza adevăratei Ortodoxii astăzi este un fel 
de "extremism", un fel de "replica de extrema-dreapta" la cursul de "aripa-stanga" urmat 
de unii ierarhi ai Bisericilor Ortodoxe. O astfel de viziune politica a luptei pentru 
Ortodoxie este complet falsa. Aceasta lupta, din contra, are forma unei intoarceri la calea 
moderaţiei, a intelegerii intre extreme; este ceea ce Sfinţii Părinţi numesc CALEA 

împărăteasca. 

învăţătura acestei "cai imparatesti" este aşezata, de exemplu, in "Sfaturile Duhovniceşti" 
ale avvei Dorotei, in care el citează mai ales din Cartea Deuteronomului: "Sa nu te abaţi 
nici la dreapta, nici la stânga, dar sa tii calea imparateasca" (Deut. 5:32, 17:11). si sfanţul 
Vasile cel Mare: "Cinstit cu inima este cel al cărui gând nu se intrepata nici spre exces, 
nici spre lipsa, dar se indreapta numai spre intelesul virtuţii". Dar poate aceasta 
invatatura este cel mai clar exprimata de marele Părinte al Ortodoxiei din al cincilea 
secol, Sf. loan Casian, care s-a confruntat cu o misiune nu foarte diferita de propria 
noastră misiune Ortodoxa de astăzi: sa prezinte invataturile curate ale Părinţilor 
Rasariteni oamenilor din apus ce erau imaturi spiritual si inca nu intelegeau profunzimea 
si subtilitatea doctrinei spirituale Răsăritene si inclinau astfel spre extreme, fie cea a 
relaxării, fie cea a hiper-strictetei, in aplicarea ei in viata. Sf. Casian explica doctrina 
Ortodoxa a caii imparatesti in Convorbirea sa despre trezvie - convorbire lăudata de Sf. 
loan Scararul (cap 4:105) pentru "frumuseţea si sublimul filosofiei ei". 

"Cu toata tăria noastră si cu tot efortul nostru trebuie sa tindem prin smerenie sa capatam 
bunul dar al trezviei, care ne poate păstra neatinsi de excesele ambelor parti. Căci, asa 
cum zic Părinţii, extremele de ambele parti sunt la fel de dăunătoare - atât postul in 
exces, cat si umperea burţii, privegherea peste măsura cat si somnul excesiv, si celelalte 
exagerarari." Trezvia mintii "invata un om sa tina calea imparateasca, evitând extremele 
de ambele parti: in dreapta nu ii lasă sa fie inselat de abstinenta excesiva, in stânga sa fie 
tras in neglijenta si relaxare." Si ispita "dreptei" este chiar mai periculoasa decât cea a 
"stângii": "Abstinenta in exces este mai dăunătoare decât imbuibarea; căci, impreuna cu 
pocăinţa, cineva poate ajunge de la cea din urma la o intelegere corecta, pe când de la 



prima nu poate" (de ex., din cauza ca mândria asupra "virtuţii" cuiva sta in fata pocăinţei 
smerite care l-ar putea salva) (convorbiri, II, cap. 16,2,17.) 

Aplicând aceasta invatatura situaţiei noastre, am putea zice ca calea imparateasca a 
Ortodoxiei de astăzi este o intelegere intre extremele reformismului si ecumenismului pe 
de o parte, si a "râvnei, dar fara cunostiinta" (Romani 10,2) pe de alta parte. Ortodoxia nu 
merge "in pas cu vremurile" pe de o parte, nici nu face "stricteţea" sau "corectitudinea" 
sau "canonicitatea" (bune in sine) o scuza pentru auto-satisfactia fariseica, exclusivism, si 
neincredere, pe de alta. 

"The Royal Path: True Orthodoxy in an Age of Apostasy" ["Caiea împărăteasca"]; 
publicat in The Orthodox Word, Sept. -Oct., 1976 (70), 143-149 



Nu te increde prea mult mintii tale; gândirea trebuie rafinata prin suferinţa, căci altfel nu 
va rezista incercarii acestor vremuri crude. 

Desigur, intotdeauna o persoana poate "greşi" chiar si cu o conştiinţa limpede! Dar chiar si 
aceasta nu e o greşeala fatala atât timp cat mintea si inima acelei persoane raman 
deschise si acea persoana păstrează lucrurile dintâi in cele dintâi. 

Ce nevoie mare are ortodoxia noastră americana de mai multa inima si nu de atât de 
multa minte! Nu cunosc nici o soluţie pentru aceasta, in afara de mai multa rugăciune si 
educaţia de baza, din surse ortodoxe. 

Creştinii ortodocşi, inconjurati si innotand deja intr-o mare de filosofie si practica 
umanist-lumeasca, trebuie sa facă tot ceea ce este cu putinţa sa-si făurească propriile 
insule, in aceasta mare de gânduri si practici indreptate către Dumnezeu, aparţinătoare 
celeilate lumi. 

înainte de toate, fie ca sa sporim cu toţii in intelegere duhovniceasca, nu in intelegere 
"raţionala" - care ma tem ca este veşnica boala a noastră, a tuturor bieţilor convertiţi! 

... cele doua parti citează canoane inainte si inapoi, când ceea ce lipseşte este dragostea 
si intelegerea - si imi dau seama ca aceasta afirmaţie ar fi putut veni direct din gura unui 
ecumenist, ceea ce arata numai cat de dificila a devenit calea adevăratei ortodoxii in 
zilele noastre. 

Cerule! Ce se intampla cu oamenii? Cat de uşor este tras cineva de la calea slujirii lui 
Dumnezeu in tot felul de facţiuni, invidii si incercari de răzbunare. 

Cat de multa nădejde este pentru cei ce nu se incred lor prea mult si nu ii critica peste 
măsura pe ceilalţi! Si cat de putina speranţa este pentru cei de orientare opusa! 

...incercarile psihologice ale vieţuitorilor din vremurile de pe urma vor egala incercarile 
fizice ale mucenicilor. Dar pentru a rezista acestor incercari trebuie sa trăim in alta lume. 

Ma gândesc... la generaţia in vârsta care acum e aproape dusa, si vreau sa-i plâng pe 
tinerii stie-tot care nu au inteles nimic. Dar intelegerea vine numai prin suferinţa 
adevărata, si cat de mulţi o pot face? 

Trebuie sa fim deschişi, mai degrabă decât opaci, referitor la Patriarhia Moscovei, 
întreaga disputa a ecumenismului si a apostaziei nu poate fi aşezata pur si simplu la 



nivelul canonic-dogmatic-formal, ci trebuie privita mai intai duhovniceste! 

Este evident ca "râvna pentru Dumnezeu, dar fara cunoştinţa" [Romani 10,2] devine o 
problema oarecum ingrijoratoare pentru [Mitropolitul Filaret] si pentru mulţi din episcopii 
noştri, si mi-e teama ca soluţia, daca este vreuna, nu va fi uşoara. Cred ca calitatea 
necesara este o anume smerenie profunda a mintii care ii da posibilitatea cuiva sa 
accepte alte feluri de a privi lucrurile, alte accente, ca fiind la fel de ortodoxe precum 
proprii. 

încearcă sa tii minte ca intreaga lucrarea creştina este locala - aici si acum, intre mine. 
Dumnezeu si cel de langa mine. 

Ai un carneţel in care sa notezi citate din Sfinţii Părinţi in timpul lecturii tale? Ai 
intotdeauna o carte a Sfinţilor Părinţi pe care sa o citeşti si la care sa te poţi intoarce 
intr-un moment de tristeţe? începe acum - este esenţial! 

In acest moment cineva nu poate fi creştin cu jumătate de inima, ci fie in intregime, fie 
deloc. 

"Letters from Father Seraphim" [Scrisori de la Părintele Serafim - Din corespondenta de 
12 ani a ieromonahului Seraphim (Rose) cu părintele Alexey Young] - 2001 



******* 



Traducerea de Radu Hagiu 



Arhimandritul Sofronie de la Essex 
Rugăciunea - experienţa vieţii veşnice 



Acolo, in împărăţia Tatălui si a Fiului si a Sfanţului Duh, trebuie sa locuiască mintea noastră. Trebuie sa 
flămânzim si sa insetam pentru a intra in aceasta minunata imparatie. Atunci vom birui in noi insine păcatul 
refuzului iubirii Tatălui, iubire descoperita noua prin Fiul. (cf. In. 8, 24). 

Adevărata contemplaţie incepe in clipa in care devenim conştienţi de păcatul din noi. (...) Faptul de simţi 
păcatul in noi insine e un act spiritual, cu neputinţa fara har, fara apropierea de noi a Luminii Dumnezeieşti. 

Păcatul nu este incalcarea standardelor etice ale societăţilor umane sau ale vreunei prescripţii legale. 
Păcatul ne taie de Dumnezeul Iubirii, Care ni S-a arătat ca Lumina in Care nu este nici un intuneric (1ln. 1, 
5). 

Faptul de a ne privi realitatea noastră jalnica este un dar ceresc, unul dintre cele mai mari cate exista. 

Fara aceasta răpire preliminară a credinţei, fara aceasta arzătoare ieşire spre Dumnezeul iubitor care ne 
inspira continuu, nu vom putea evita căderea sub masiva presiune a lumii contemporane care nu cunoaşte 
rugăciunea. 

Credinţa datatoare-de-viata consta intr-o incredere deplina, lipsita de intrebari si indoieli in Hristos ca 
Dumnezeu. 

In primejdia noastră actuala, cuvintele frumoase care nu ne angajează la nimic nu mai sunt suficiente. Cu 
toţi avem nevoie astăzi de o credinţa ferma in biruinţa veşnica a lui Hristos ca si noi sa devenim de nebiruit 
duhovniceste. 

In aceste zile este esenţial sa fim in stare sa ne protejam pe noi insine de influenta celor cu care venim in 
contact. Altfel, riscam sa ne pierdem atât credinţa, cat si rugăciunea. Lumea intreaga poate sa ne 
socotească nedemni de atenţie, de incredere sau respect - nu va insemna nimic daca Domnul ne primeşte. 

Rugăciunea poate indeplini toate lucrurile. Chiar daca suntem lipsiţi de daruri naturale, oricare dintre noi 
poate dobândi si dobândeşte prin rugăciune daruri suprafireşti. 

„Fericiţi suntem noi, creştinii, căci Domnul a dorit atât de mult sa se unească cu noi, incat viata Sa a 
devenit a noastră". 

(Mulţi) ignora insa adevărata esenţa a creştinismului. Creştinismul implica suferinţa; dar prin suferinţa 
pătrundem in tainele fiinţei. Suferinţa face cu putinţa intelegerea umanităţii si libertăţii noastre. 

Curajul (duhovnicesc) se naşte dintr-o credinţa statornica in Hristos-Dumnezeu. 

Aruncarea noastră in necunoscut inseamna a avea incredere in Dumnezeu, părăsirea nădejdii in mai-marii 
pământului si hotărârea de a pleca in căutarea unei vieţi noi in care locul cel dintâi sa-l fie dat lui Hristos. 

Numai printr-o măsura inca si mai copleşitoare a harului, arătata in iubirea de vrăjmaşi, devine mintea 
noastră inrudita cu Dumnezeu. 

Rugăciunea e ca o mana puternica ce se tine cu tărie de haina lui Dumnezeu, in tot timpul si in tot locul: in 
zarva mulţimii, in clipele plăcute de odihna, in răgazurile de singurătate. 

Este vital sa locuim in rugăciune spre a contracara influenta distructiva si persistenta a lumii exterioare. 

Avem doua alternative diametral opuse: fie sa-L respingem pe Dumnezeu - ceea ce este insasi esenţa 
păcatului - fie sa ne facem fii ai lui Dumnezeu. Pentru ca suntem facuti după asemănarea lui Dumnezeu, 
dorim in chip firesc desăvârşirea dumnezeiasca care este in Tatăl nostru. Si atunci când li urmam, nu ne 
supunem dictaturii unei puteri exterioare, ci ascultam pur si simplu imboldul nostru de a ne asemăna 
desăvârşirii Lui. 



Daca Dumnezeu ar interveni atunci când omul inclina spre rau, ar însemna sa-l lipsească de posibilitatea 
auto-determinarii si sa-l distrugă in acelaşi timp. Dar Dumnezeu poate si mantuieste cu adevărat oameni si 
naţiuni daca ele umbla pe calea pe care El le-o arata. 

Bătălia noastră este dusa in condiţii extraordinar de inegale. Suntem legaţi de mâini si de picioare. Nu 
indraznim sa lovim cu foc si sabie: singura noastră arma e iubirea, chiar si pentru vrăjmaşi. 

Cel mai trecător reflex al inimii sau mintii noastre isi lasă urma asupra sumei totale a vieţii noastre. Sa 
presupunem ca o singura data in decursul existentei mele am avut un impuls ticălos, de moment, spre 
crima. Pana când nu voi alunga aceasta idee din inima mea printr-un act de cainta, ea va ramane in mine ca 
o pata intunecata, cu neputinţa de ascuns, (v. Le. 12, 2) 



SCRISOAREA PĂRINTELUI SOFRONIE DE LA ESSEX 
CĂTRE O DOAMNĂ DIN CIPRU 

Sunt cincizeci şi şapte de ani de când port rasa şi, pe cât îmi pare, nu am dorit a-mi 
neglija mântuirea, ci totdeauna cu mare teamă şi lacrimi am rugat pe Dumnezeu să se 
milostivească de mine, să-mi ierte toate păcatele şi să nu mă lepede de la aşternutul 
picioarelor Sale. 

Am încercat, cred, după puterile mele, să nu nedreptăţesc nici o persoană de pe 
Pământ; mai mult chiar, să-mi dea Dumnezeu bărbăţia de a sluji cât mai multor oameni 
cu putinţă, fără să aştept de la ei nici o plată materialnică sau duhovnicească, ci 
aşteptând doar de la Dumnezeu darul iertării păcatelor mele. 

Şi totuşi, în tot acest răstimp de mai mult de jumătate de veac, nu am cunoscut 
perioade de pace sau siguranţă, ci totdeauna am simţit în jurul meu ameninţări ori cel 
puţin stări potrivnice. în tot ceea ce încerc să fac, chiar şi în cel mai mic lucru, întâlnesc 
totdeauna piedici de netrecut. Aproape toate porţile lumii acesteia sunt mereu închise 
pentru mine. Am îmbătrânit şi nu am înţeles sensul acestor încercări. 

Adică: sunt ele semnul urgiei lui Dumnezeu faţă de mine, păcătosul, sau altceva se 
întâmplă? De nenumărate ori am rugat pe Dumnezeu să-mi descopere pentru ce merg 
lucrurile aşa, iar Dumnezeu îmi răspunde necontenit cu tăcere. 

De aici veţi înţelege că nu sunt în măsură să vă dau explicaţii la dramatica încercare 
prin care treceţi. Dar vă avem totdeauna în rugăciunile noastre, cu durere şi dragoste. 

Greu este nouă să învinovăţim pe Dumnezeu şi să ne îndreptăţim pe noi înşine, dar 
iarăşi, nu este uşor să facem nici invers, ca prietenii lui Iov, care doreau să se facă 
apărătorii dreptăţii lui Dumnezeu, uitând de înfricoşatele chinuri prin care a trecut Iov. 

Astfel, tace Dumnezeu, tăcem şi noi. 

Arhimandritul Sofronie, 1984. 



Sfaturi dirl 

Părintele 



DESPRE LUME SI FAMILIE 




DESPRE SPOVEDANIE SI SOCOTEAU DUHOVNICEASCA 
SFATURI PATRISTICE DESPRE RUGĂCIUNE 



DESPRE LUME SI FAMILIE 



Fie ca un inger al Domnului, copilul meu, sa iti urmeze si sa iti arate calea către 
Dumnezeu si către mântuire. Amin. Ma rog ca Domnul sa iti dea sănătatea sufletului, căci 
este un mare dar al fiului, ce este dat numai acelor suflete ce s-au dedicat total inchinarii 
si dragostei fata de Dumnezeu. 

Lumea atrage tinerii ca un magnet; lucrurile pământeşti au mare putere asupra unui nou 
suflet luminat care tocmai a pornit sa isi găsească locul si sa isi afle scopul in viata si 
datoria ce ii cheamă. "Prietenia lumii este duşmănie fata de Dumnezeu. Cine va voi deci 
sa fie prieten cu lumea se face vrasmas lui Dumnezeu" (lacov 4:4). Dumnezeu a pus 
deoparte plăcerile pentru veşnicie, căci atât El cat si sufletele noastre sunt pentru 
veşnicie. Nu exista comparaţie intre plăcerile lumii si plăcerile curate ale lui Dumnezeu. 

Plăcerile lumii sunt obţinute cu jertfe si costuri, si după bucuria lor vremelnica, sunt 
urmate de felurite consecinţe, astfel ca li se zice in mod greşit plăceri. Plăcerile lui 
Dumnezeu, insa, nu au astfel de consecinţe, deoarece plăcerile spirituale jos aici pe 
pamant sunt primele roade unei serii nesfârşite de plăceri si incantari in împărăţia 
Cerurilor. Pe când in mod contrar, cel ce a fost corupt de plăcerile lumii este silit sa se 
indrepte spre osânda veşnica cu primul instigator al stricăciunii, diavolul. 

Timpul vieţii noastre, copilul meu, ne-a fost dat ca o suma de bani astfel incat fiecare din 
noi sa se poată ocupa de mântuirea sa, si in funcţie de cum am incheiat aceasta afacere, 
vom deveni fie bogaţi, fie săraci. Daca folosim avantajul "banilor" timpului pentru a ne 
spori averea spirituala, atunci intr-adevar vom fi negustori intelepti, si vom auzi vocea 
binecuvântata: "Bine, sluga buna si credincioasa, peste puţine ai fost credincioasa, peste 
multe te voi pune; intra intru bucuria Domnului tau" (Matei 25:23). 

La capătul vieţii noastre, o socoteala precisa va fi ceruta de la fiecare din noi: cum si 
unde am cheltuit banii timpului, si vai noua daca i-am risipit in cinematografe, in 
distracţii, in desfrau, in vise deşarte, in plăceri trupeşti. Căci ce apărare va putea limba 
noastră amuţită sa găsească, si cum vom putea noi sa ne ridicam ochii si sa ne privim 
Hristosul, in timp ce El insira binefacerile fara de număr pe care dragostea Sa nemărginita 
le-a revărsat asupra noastră? 

Acum cat avem timp, acum cat banii timpului inca nu s-au cheltuit cu totul si inca ii mai 
avem la dispoziţie, sa cugetam cu atenţie la lumea rătăcitoare care caută sa ne fure. Sa o 
impingem deoparte ca pe un Ies de câine putrezit, si cu acei bani sa mergem degrabă sa 
cumpăram lucruri preţioase care, incercate cu focul, vor deveni foarte luminoase - daruri 
de preţ ale Dumnezeului cel Sfanţ, bune de a fi folosite ca podoaba a sfanţului Ierusalim 
Ceresc. Noi sa nu cumpăram pleava, care este lucrul de pedeapsa al intunecimii, căci vom 
cobori cu aceasta in focul veşnic al osândei, unde mulţimea de oameni care au delapidat 
darurile lui Dumnezeu vor culege ceea ce au sădit! Saditi lucruri bune cu lacrimi, si apoi 
veţi veni sa culegeţi roadele bucuriei vieţii veşnice! 



DESPRE SPOVEDANIE SI SOCOTEALA DUHOVNICEASCA 

Aceasta mărturisire a ta mi-a făcut mare bucurie in suflet, deoarece Dumnezeu si ingerii, 
care o aşteptau, s-au bucurat. Ai reuşit sa ruşinezi diavolul, care mult se bucura când 
cineva isi ascunde gândurile de duhovnicul sau. 

Când un şarpe isi părăseşte culcuşul, se grăbeşte sa se ascundă undeva fiindcă se simte ca 
si cum ar fi lovit - la fel se intampla si cu un gând drăcesc, care este ca un şarpe 
otrăvitor. Când un astfel de gând părăseşte gura unei persoane, se risipeşte si dispare, 
deoarece mărturisirea este umilinţa, si deoarece Satan nu poate suporta nici măcar 
mirosul umilinţei, cum ar putea el sa ramana după o mărturisire smerita si sincera? 

Copilul meu, iti doresc un inceput bun si o inaintare precauta. Nu te ruşina in fata mea. 
Nu ma privi ca pe un om, ci ca pe un reprezentant al lui Dumnezeu. Spune-mi tot, chiar 
daca gândeşti rau despre mine, căci eu am experienţa cu influentele drăceşti, si ştiu cum 
diavolul ii lupta pe om. Ştiu ca fiii duhovniceşti au inimi simple si ca daca gânduri rele vin 
la ei, este datorita răutăţii diavolului si ego-ului copilului duhovnicesc, caruie i se permite 
sa cada si sa aibă asemenea gânduri impotriva Părintelui sau, ca astfel copilul duhovnicesc 
sa poate fi smerit mai mult. Prin urmare, nu te teme. Ma voi bucura intotdeauna când imi 
vei vorbi liber si sincer, căci fara o mărturisire dreapta, nu exista inaintare 
duhovniceasca. 



Copilul meu, fii fara grija. Am luat povara ta. Eu numai te rog sa ai pace. Vorbele tale 
pot fi numai pe hârtie, dar eu simt puterea, intelesul si esenţa a ceea ce ai scris; pătrund 
duhul cuvintelor tale. Iti zic sa fii cu pace de acum inainte. Eşti iertat cu fiecare 
mărturisire pe care o faci. Satana a inteles caracterul tau si te munceşte, dar fara ca ceva 
grav sa se fi intamplat. Tot ceea ce scrii (adică gândurile care te chinuie) este o păcăleala 
a celui rau ca sa te facă sa disperi, sa fii neliniştit, si tot astfel. Arunca tot ceea ce ti s-a 
intamplat in adâncimile marii. Urmează un drum nou in viata ta. 

Daca continui sa gândeşti la fel, ştiu ca vei ajunge bătaia de joc a dracilor. Te implor, 
doar fa ascultare de mine. După mărturisirea ta, totul a fost iertat, deci lasă cele trecute 
sa treacă. Nu zgandari o rana care te-a făcut sa suferi atât de mult. Nu te lasă inselat de 
gândul ca este vina ta. Daca nu l-ai fi dus la doctori s.a.m.d., atunci asemenea gânduri te- 
ar fi luptat cu dreptate. Pe când, asa cum sunt acum lucrurile, ti-ai implinit datoria. 
Dumnezeu vrea sa ii primeşti pe acesta, pentru un motiv pe care numai intelepciunea Sa 
nemărginita ii cunoste, in timp ce tu crezi ca l-ai ucis! Fii prevăzător cu acest gând, căci 
altfel ar putea pândi in inima ta. Este o cursa a diavolului sa iti facă rau, căci el ştie cum. 
Acest inselator priceput a innecat mulţimi nenumărate in adâncimile iadului cu 
disperarea. 

Când ceva se intampla si diavolul vede ca cineva este supărat de aceasta, inselatoria lui 
este sa adune nenumărate gânduri asa-zis indreptatite care sa ii duca pe acel biet om spre 
o furtuna mare si sa ii inece. (Asa cum zice proverbul, vulpea iubeşte incaierarea.) Si când 
furtuna a trecut, el vede ca a fost in pericol sa se inece doar intr-o cana cu apa. 



Smereste-te, si de acum înainte marturiseste-te, cad mărturisirea cuprinde cea mai 
sfânta umilinţa, fara de care nimeni nu se mantuieste. Diavolul se bucura tare când 
reuşeşte sa convingă pe cineva sa isi ascundă gândurile cele rele. Aceasta deoarece isi 
atinge scopul sau premeditat, de distrugere a sufletului. 



Ti-am scris despre conştiinţa, ca trebuie sa fim cu grija sa nu facem ceva ce va fi 
blamabil si ne va condamna. Tine-ti in minte ca Dumnezeu le vede pe toate si ca nimic nu 
se ascunde de la ochii Sai. Deci cum as putea minţi eu in fata lui Dumnezeu? Nu ştii ca 
minciunile sunt de la diavol, si lipsa de ingrijire devine o practica, apoi un obicei, si apoi o 
patima, si nu ştii tu ca cei ce mint nu vor moşteni împărăţia Domnului? (Apocaiipsa 21:8) 

Teme-te de Dumnezeu. Dumnezeu nu este mulţumit cu jertfe materiale când neglijam sa 
ajungem in interiorul inimii. Dar este necesar sa facem acestea de asemenea, fara sa le 
lăsam pe celelalte nefacute. (Matei 23:23) 

Cerceteaza-ti cugetul, căci nu ştim când va veni ceasul morţii. Si de nu ii vom plaţi 
creditorului nostru (care este conştiinţa) tot ceea ce ii datoram, ne va acuza cu glas tare, 
fara sa se tina deoparte. Atunci - vai! - gura noastră va fi inchisa, ne având ce răspuns sa 
dea. 

In fiecare noapte, adu-ti aminte de cum ti-ai petrecut ziua, si de dimineaţa adu-ti aminte 
de cum ai trecut noaptea, ca sa ştii cum stai cu socoteala sufletului tau. Daca vezi vreo 
pierdere, incearca sa o recâştigi cu grija si putere. Daca vezi vreun castig, slaveste-L pe 
Domnul, ajutătorul tau nevăzut. 

Nu-ti lasă conştiinţa sa te apese pentru mult timp, ci degrabă da-i ceea ce iti cere, ca nu 
cumva sa te dea judecătorului si sa fii aruncat in temniţa {Matei 5:25). Vrea conştiinţa ta 
sa iti faci pravila de rugăciune si sa recâştigi rugăciunea? Da-i aceste lucruri, si priveşte, 
eşti izbăvit de la trimiterea in fata judecătorului. Nu slabi vocea mântuitoare a conştiinţei 
tale ignorand-o, deoarece mai târziu vei regreta fara folos. 



Caută sa fi sincer in faptele tale, precum si in vorbele tale, si mai ales in mărturisire. 
Căci Dumnezeu cearcă inima si rărunchii (Psalmi 7:9), si nimic nu ramane ascuns privirii 
ochiului Sau neadormit. 

Teme-te de Dumnezeu; Dumnezeu nu Se lasă batjocorit (Galateni 6:7); El nu este păcălit. 
El pedepseşte aspru când nu vede sinceritate; asa ca ai grija. Când eşti neascultător si 
faci un păcat ascuns, contracarează- 1 dezvaluindu-l deschis in mărturisire. Nu iti lasă eul 
sa te copleşească si sa te facă sa ascunzi adevărul si sa ramai neindreptat si impatimit. 
îndreaptă totul acum daca vrei sa vezi zilele bune ale despatimirii si păcii. 



SFATURI PATRISTICE DESPRE RUGĂCIUNE 

Lucrarea lui lisus Hristos nu este doar pentru o zi sau doua, ci tine mult timp, ani 
indelungati", observa dumnezeiescul Hrisostom (Sf. loan Gura de Aur). "Căci de multa 
lupta si timp este nevoie ca sa fie dat afara diavolul si pentru ca Hristos sa isi facă salas. 



Dedicati-va deci rugăciunii, si aşteptaţi pe Domnul Dumnezeul nostru, pana ce va avea 
mila de noi. Plângeţi de dimineaţa pana seara si, de este cu putinţa, intreaga noapte: 
'Doamne lisuse Hristoase, miluieste-ma.' Si siliti-va nous-ul [mintea] in aceasta lucrare 
pana la moarte". 

Toţi Părinţii noştri dau sfaturi asemănătoare, fiecare in felul sau si cu propriile sale 
cuvinte, in funcţie de experienţa sa de lupta si izbânda asupra vrăjmaşului - care este 
literal pus pe fuga si slăbit cu totul de rugăciunea neincetata a mintii. 

"Fraţilor, intotdeauna respiraţi Hristos", ne indeamna Sfanţul Antonie cel Mare, învăţătorul 
Pustiei. 

"întotdeauna sa iti aduci aminte de Dumnezeu, si mintea ta va deveni rai", spune Sf. Nil 
înţeleptul. 

Cu cat mai mult stăruie cineva in rugăciune, cu atât mai mult inima i se curateste, 
sufletul i se luminează, dispoziţia sa devine mai buna, si imparatia lui Dumnezeu isi 
răspândeşte bucuria si prezenta in launtrul omului, care este imaginea lui Dumnezeu si 
pentru care Dumnezeu-omul lisus a acoperit toate săvârşirile raiului si iadului cu virtuţile 
Sale, Patimile Sale si învierea Sa. 

Cel care isi vestejeşte simţul prin asceza, care isi retine simţurile de la toate plăcerile 
lumii, si care rezista cu tărie pana la capăt impotriva influentelor stapanitorului acestei 
lumi, va primi aici in aceasta viata o pregustare a lucrurilor bune ale imparatiei raiului: 
liniştirea gândurilor, pacea inimii, curgere dulce de lacrimi, incantarea sufletului, 
cunostiinta tainelor, belşugul dragostei, theoria [aflarea] lui Dumnezeu, perfecţiunea "pe 
cat se poate pentru natura umana". Acestea toate se obţin printr-o lupta sistematica, 
continua, insistenta, incapatanata pentru rugăciunea mintii. Dar pentru ca aceasta 
neintrerupta meditaţie a mintii sa fie auzita de Dumnezeu, cel ce se roagă trebuie de 
asemenea sa implineasca termenii monahali (si creştini in general) ai vieţii duhovniceşti, 
care ajuta in schimb rugăciunea. 

Cat pentru un călugăr novice, este ceruta ascultarea deplina fata de Stareţul sau, care 
este modelul văzut al vieţii Mântuitorului Hristos. Cat pentru toţi creştinii, este necesar sa 
isi rânduiască vieţile după sfatul părinţilor lor duhovniceşti si sa se supună canoanelor 
celei Uneia, Sfinte, Ortodoxe Biserici, astfel incat fiecare individ sa nu rătăcească pe 
drumul sau propriu de dorinţe si vise, asa după cum Sfintele Scripturi ne invata sa fim 
atenţi. 

Viziunea extrem de simpla si completa a avvei Mios este citata in Pateric: "Ascultarea in 
schimbul ascultării: oricine II asculta pe Dumnezeu, si Dumnezeu ii asculta pe dansul". Si 
avva Isaia explica aceasta si mai pe larg: "E cu neputinţa ca Domnul sa nu asculte pe 
cineva, daca acela I se supune; căci El nu este depărtat de om, ci este voinţa noastră cea 
care nu II lasă sa ne audă rugăciunea." 

Daca te rogi si nu eşti ascultat, asigura-te ca nu cumva eşti neascultător. Daca te rogi in 
noapte si nu eşti grijuliu cu felul tau de a trai in timpul zilei, e ca si cum ai zidi si ai 
darama in acelaşi timp. Daca eşti nepăsător in lucrurile mărunte, cu siguranţa vei ceda si 
vei cădea in lucrurile mari. Pazeste-te. 

Dumnezeu nu trimite harul Sau neincetat intr-o inima care nu isi ridica un zid impotriva 
dorinţelor ei, sau intr-o minte ce nu arata vreun semn de reţinere de la o rătăcire fara 
ţinta. La inceput Dumnezeu ne da harul Sau pentru a ne ajuta, a ne inalta, a indulci 



simţurile sufletului nostru, a ne atrage. Dar daca nu lucram impreuna cu el, harul nu va 
avea vreun efect si se va retrage. Pofta vine mâncând, si rugăciunea rugandu-ne. 

Eşti la diakonema [ascultarea] ta, la munca ta? Adu-ti aminte ce isi spuneau Sfinţii părinţi 
pe timp ce lucrau: "Trup, lucrează ca sa poţi fi hrănit; suflete, pazeste-te ca sa poţi fi 
mântuit". Mintea ta rătăceşte? Spune rugăciunea in şoapta si nu vorbi fara scop, căci ii vei 
răni si pe alţii, impreuna cu tine, prin vorbire nefolositoare. 

Avva Filimon zice, "Mulţi din Sfinţii Părinţi au putut vedea îngerii urmarindu-i, de aceasta 
s-au inconjurat ei cu tăcere si nu vorbeau cu nimeni." 

In loc sa iti iroseşti timpul, spune-ti rugăciunea. Si cu cat acea neascultare si indiferenta 
vine peste tine, cu atât mai mult trebuie sa te temi de ameninţarea, pe care Domnul a 
adresat-o slugii rele si leneşe (Matei 25:26). Daca laşi zilele si nopţile sa treacă cu 
nepăsare crescânda, in curând vei sfarsi extrem de nepăsător. Va fi poate de lauda 
nepăsarea ta, când ceilalţi vor primi cununi pentru muncile lor? 

Fraţilor, munciţi puţin in rugăciune si trezvie, si veţi vedea bucuria ridicandu-se in inima 
voastră si luminând pe firmamentul mintii voastre: nu acea bucurie ce dispare inainte de a 
o gusta, ci bucuria ce este dulce, ca si dulceaţa ingerilor, si lumina fara apus a celeilalte 
lumi, pe care Hristos, Lumina Lumii, Ce vine prin rugăciune, o va pogori asupra voastră 
inainte sa părăsiţi aceasta lume. Nu aceasta s-a intamplat cu Părinţii noştri, si nu ni s-ar 
putea intampla si noua daca lipsa de credinţa si nepăsarea noastră nu ar impiedica-o? 

Stareţul meu mai obişnuia sa zică, "Munceşte un pic ca sa ii ai pe Dumnezeu ca datornic, si 
in timp El iti va trimite cu mult mai mult decât pentru ceea ce ai muncit sau ai aşteptat 
tu." 

Dar nu uita vorbele Sf. Isaac Şirul: "Mai intai diavolul lupta impotriva rugăciunii neincetate 
a inimii, si apoi convinge călugărul sa nesocotească de asemenea orele stabilite de 
rugăciune si canonul sau de rugăciune, care se face cu metanii si inchinaciuni." 

Astfel ca nu asculta la şoaptele nepăsării, si de vrei ca Dumnezeu sa acopere greşelile 
tale, acopera-le si tu pe ale fratelui tau si stai cu el in timpul ispitelor si durerii sale. 

Sa nu-i vorbeşti inapoi si sa nu ascunzi gânduri de părintele tau duhovnicesc, căci vei 
munci toata viata ta degeaba, si rugăciunea ta va ramane neroditoare. 

Daca nu eşti curăţit prin mărturisire cinstita, cum te vei apropia sa primeşti preacuratele 
si de viata-datatoarele Taine ale lui Hristos? Nu ai auzit ca ele aduc viata celor ce se 
impartasesc vrednic, si moarte celor ce primesc nevrednic? 

Nu spune, "Eu sunt doar ca ceilalţi", căci aceasta este deşertăciune, si Judecătorul nu 
poate fi inselat. 

Fiecare gând care aduce disperare si supărare prea multa e de la diavolul, si trebuie sa ii 
indepartezi imediat, căci va tăia ameninţarea rugăciunii. Fiecare gând ce aduce supărare 
stăpânită in suflet, amestecata cu bucurie si lacrimi, e de la Dumnezeu. Harul Domnului 
nu aduce niciodată pe cineva la disperare, ci ii indreapta spre pocăinţa. 

Traducerea: Radu Hagiu 




Fericirile 

Cuviosul loan de la Valaam 

(Scrisori către ucenici) 



1 

4 august 1939 

Tocmai am primit scrisoarea ta buna si am tras concluzia ca ai inceput sa te preocupi de 
viata ta duhovniceasca. Dumnezeu sa te lumineze! Observaţia ta: "Nu trebuie sa aşteptam 
nimic de la rugăciune" este dreapta. In timpul rugăciunii, trebuie sa fim conştienţi de 
marea noastră nevrednicie si sa nu ne semeţim daca ne vin lacrimile sau căldura inimii. 
Lasă ca acestea sa vina si sa plece cum vor ele, si nu te ingrijora daca ele seaca: nu poate 
fi altfel. 

Rugăciunea este nevointa ascetica cea mai grea; ea implica, pana la suflarea cea mai de 
pe urma, truda unei lupte susţinute. In acest răstimp, in milostivirea Sa, Domnul aduce 
uneori mângâiere celui ce se roagă pentru a nu deznadajdui. Hotaraste-ti tu insati 
randuiala ta de rugăciune acasă, in funcţie de timpul pe care-l ai; ceea ce nu inseamna s- 
transformi intr-un act de independenta. Totodată, pentru a nu fi sclavul unei reguli si a 
evita graba, te sfătuiesc sa nu o faci de prea multe ori. 

Prin mila lui Dumnezeu, noi trăim deocamdată viata monahala obişnuita in pace. 

Dumnezeu sa te binecuvânteze. 



4 octombrie 1939 

Este bine sa practici rugăciunea lui lisus. Sfinţii Părinţii au numit rugăciunea "regina 
virtuţilor", căci atrage după sine celelalte virtuţi. Cu cat este mai curata, cu atât nevointa 
ascetica pe care o cere este mai mare. Avva Agathon zicea: "Pana la ultima suflare, 
rugăciunea cere nevointa unei lupte aspre". 

Spui de o suta de ori rugăciunea dimineaţa si de o suta de ori seara: e suficient pentru 
tine. încearcă numai sa o faci cu atenţie; nu te tulbura daca inima ta este secătuita, 
sileste-o către rugăciune! 

După cum ti-am spus, fixeaza-ti atenţia in partea de sus a pieptului. La lucru sau in 
prezenta altcuiva, incearca sa te tii cu mintea lipita de Dumnezeu, adică sa ai amintirea 
lui Dumnezeu, gândul ca este de fata. Daca Psalmii si Acatistele te poarta mai vârtos spre 
cainta si daca ai timp, recita- le. 



Nu indraznim sa-i cerem lui Dumnezeu rugăciunea neincetata a inimii la care tu aspiri, 
căci este o stare spirituala foarte rara, la care, după cum spune Sfanţul Isaac Şirul, doar 
un om din o mie ajunge; doar prin harul lui Dumnezeu, ca răsplata pentru o profunda 
smerenie, sa ajungem la o asemenea treapta. Nu incerca sa obţii căldura inimii! Ea vine 
independent de eforturile si aşteptările noastre. Truda noastră trebuie concentrata asupra 
rugăciunii; reuşita insa depinde de har. Nu caută nimic mai mult si nu te pripi! Fiindcă nu 
prin salturi, ci printr-o cale plina de răbdare se inainteaza in viata duhovniceasca. Eşti 
inca tanara, si fizic, si spiritual. Sfanţul loan Scararul scrie: "daca vei cerceta sufletul unui 
incepator, vei vedea in el rătăcirile: dorinţa rugăciunii neincetate, a amintirii 
neintrerupte a morţii si a unei depline stăpâniri a maniei, ceea ce tine de starea 
desăvârşiţilor". Semnul rugăciunii in căldura inimii cu o inima zdrobita este de a te 
considera un nimic si de a striga către Domnul: "Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui 
Dumnezeu, miluieste-ma pe mine păcătoasa!". Poţi la fel de bine sa te rogi si cu alte 
cuvinte daca acest lucru ti se potriveşte mai bine. 

Nu vrei sa pacatuiesti si pacatuiesti grav. Ce-i de făcut? Suntem oameni, trupeşte, si pe 
deasupra ispitiţi de diavoli. Nu te teme si nu te descuraja, chiar si când eziţi pe calea unei 
virtuţi! Ridica-te si continua! Sa ştii ca nu de noi depinde sa rămânem in curăţie, ci de 
harul lui Dumnezeu. Fii smerita si pana la moarte nu te increde in tine insati! Nu-i judeca 
pe alţii in nici o imprejurare! Cel ce-si judeca aproapele va cădea si el insusi in aceleaşi 
păcate. Nu poate fi altfel. 

Daca ti se intampla sa cazi la invoiala cu conştiinţa ta pentru ca vrei sa fii singura si sa 
stai acasă, aceasta nu este un păcat. Fii chibzuita, pentru ca totul sa fie făcut din 
dragoste de Dumnezeu! 

Dumnezeu sa te lumineze! 



27 aprilie 1940 

Am primit intr-adevar scrisoarea ta. Prin mila lui Dumnezeu, ma aflu inca in viata. Cu 
toate ca ma culc pe scânduri sunt liniştit sufleteşte. Nu ma mai gândesc la Valaam - e ca 
si cum as trai acolo! Am inteles scrisoarea ta, căci este scrisa din inima si am simţit 
puterea cuvintelor. 

Am părăsit Valaamul in linişte si am trecut bombardamentul cu sufletul impacat. In timpul 
alarmelor, n-am alergat la adăpost - cu toate ca adăpostul era amenajat in biserica 
principala, ci am rămas in chilia mea mea ca sa citesc Sfânta Evanghelie. Căderea 
bombelor zguduia clădirea, geamurile zburau in tandari, uşile se deschideau. Insa eu am 
avut convingerea ca voi ramane in viata. 

A trebuit sa părăsim Valaamul in graba si, deşi nu am putut lua decât puţine lucruri cu 
noi, nu regret. Este totuşi păcat ca icoana ta, cat si cea primita de la părinţii mei, cu 
binecuvântarea lor, au rămas agăţate pe perete. Am luat cu mine câteva cârti din Sfinţii 
Părinţi si asta ajunge! 

Deşi te-ai dezlegat de patimi, pastreaza-ti smerenia si, pana la moarte, nu te increde in 
tine insati. Trebuie sa ne nevoim pentru fiecare virtute, dar reuşita străduinţelor noastră 
depinde de harul divin. Ca răsplata a smereniei si nu a ascezei. Dumnezeu ne trimite harul 
Sau. Cu cat omul se smereşte mai mult, cu atât harul ii cerceteza mai mult. Te sfătuiesc 
sa citeşti cele cinci cuvântări despre curăţie a inimii scrise de Sfanţul Macarie cel Mare. 
Au fost publicate la voi. 



27 iulie 1940 

Fericita eşti, daca te simţi ca un copil sărman in mijlocul oamenilor cultivaţi sufleteşte. 
Nu invidia si nu caută euforii spirituale. Misticii caută asemenea senzaţii de har si in loc sa 
obtina contemplaţia adevărata cad in năluciri diavoleşti. Domnul da perceperea harului 
sau celui care si-a curăţat inima de patimi. Sfinţii Părinţi dobândiseră acesta stare, dar 
noi, păcătoşii, trebuie sa ne rugam cu cainta si sa-i cerem lui Dumnezeu ajutorul pentru a 
ne putea război cu patimile. Patericul povesteşte ca un ucenic i-a spus bătrânului "Cutare 
vede ingeri". Bătrânul i-a răspuns: "Nu-i de mirare ca vede ingeri, dar as avea mare 
admiraţie pentru cel ce isi vede păcatele". Deşi scurta, aceasta pilda a bătrânului este de 
o mare adâncime duhovniceasca, căci nimic nu este mai dificil decât de a te cunoaşte pe 
tine insuti. Tu scrii "Cuvintele rugăciunii au devenit una cu Domnul si sunt de nedespărţit 
de Domnul Insusi". Nu greşiţi, si asa si trebuie sa fie. 

Da, "bunătatea, bogăţia, dragostea părinţilor si laudele ce ne inconjoara" sunt o mare 
piedica in viata duhovniceasca. Sfinţii Părinţi se temeau de aceste ispite si le evitau pe 
cat posibil. Tocmai de aceea s-au retras in mănăstiri si in pustiuri. Dar tu nu ai nevoie sa 
te retragi nicăieri. Straduieste-te sa fii inteleapta ca şarpele si nevinovata ca porumbelul! 
Restul este trecător, gol si de mica importanta. Noi trebuie sa ne aducem aminte si chiar 
sa ne convingem ca vom muri intr-o buna zi. Si acolo, viata veşnica ne aşteaptă, timpul se 
opreşte. Doamne, fie-ti mila! 

Te afli la o vârsta si la o intorsatura primejdioasa a vieţii tale. Smereste-te si, pana la 
moarte, nu te increde in tine insati. Dumnezeu sa te intelepteasca! 

Continua sa te rogi cum te rogi acum. Daca ai VIEŢILE SFINŢILOR, te sfătuiesc sa le citeşti 
din când in când; ele te vor inspira si te vor invata multe. 

Cu dragoste in Hristos. 



nedatata 

Mulţumeşte lui Dumnezeu ce ti-a dat sa guşti, fie cat de puţin, "cat de bun este Domnul". 
Este adevărat, nu trebuie sa-i descoperi altcuiva viata ta lăuntrica - nici chiar duhovnicului 
tau - daca nu are aceeaşi viata ca a ta. Sfanţul Antonie cel Mare scrie: "Daca vorbeşti 
despre lucruri duhovniceşti unuia care nu este induhovnicit, toate aceste ii vor părea 
ridicole". In scrisoarea precedenta ti-am vorbit despre smerenie si-ti repet: "Smereste-te, 
copila mea: vrăjmaşul este foarte viclean si noi suntem slabi". Sfanţul Macarie cel Mare 
scrie: "Am cunoscut oameni ce erau intr-o asemenea stare de desăvârşire 
duhovniceasca, incat contemplau slava sfinţilor din ceruri; au trăit 6 ani aceasta stare, si 
totuşi - este cumplit sa o spunem - s-au pierdut". El mai citează cazul unor martiri ce au 
indurat chinuri groaznice, dar totuşi au căzut. Cat despre iertarea păcatelor. Duhul Sfanţ 
grăieşte prin gura proorocului lezechiel: "Dar daca cel rau se intoarce de la nelegiuirile 
sale pe care le-a făcut si păzeşte toate legile Mele(...),nu se vor pomeni deloc nelegiuirile 
pe care el le va fi facut(...). Dar si dreptul, daca se abate de la dreptatea sa (...), toate 
faptele lui bune pe care le va fi făcut nu se vor pomeni" (Iz. 18,21 -22,24) 

Pastreaza-ti discernământul, copila mea! Fii inteleapta ca şarpele si nevinovata ca 
porumbelul! 



Trag mare folos din faptul ca trăiesc intr-o incapere comuna si ca dorm alături de ceilalţi, 
toţi ingramaditi pe duşumele. Dumnezeu este unul, dar multe sunt caile care duc la El. 
Ne-o arata pilda Sfinţilor Părinţi: unii au inaintat in viata duhovniceasca practicând 
rugăciunea interioara, alţii recitând psalmi, canoane si tropare. As mai adaugă numai 
atât: Sfinţi Părinţi spun ca, chiar si la sfinţi, cusururile fireşti se păstrează - si aceasta 
pentru smerenia lor. 

Este cu siguranţa foarte plăcut sa fii cu Mântuitorul pe Tabor; dar trebuie de asemenea sa 
fii cu El si pe Golgota; deci,inarmeaza-te cu răbdare! Cel ce are urechi de auzit sa audă 
(Le. 14 35) 

Domnul sa te lumineze! 



14 septembrie 1943 

E de puţin folos sa ne mulţumim sa citim si sa ne intrebam: cum sa ne mantuim? Trebuie 
sa incepem sa practicam, sa lucram si sa ne curăţim inima de patimi. Acum stiti in ce 
consta viata duhovniceasca. Sa aveţi noroc! Puneti-va la treaba! Dumnezeu sa va lumineze 
si sa nu ma uitaţi in sfintele voastre rugăciuni! 

Limbajul Sfanţului Isaac Şirul este, ce-i drept, anevoios, dar invatatura lui este si mai grea 
pentru noi; căci putui este adânc si n-avem decât o sfoara prea scurta pentru a ajunge 
minunata apa mântuitoare ce se afla in adâncuri. 

Episcopul Teofan (Zăvorâtul) a compus chiar o rugăciune Sfanţului Isaac Şirul, ca sa ne 
ajute sa intelegem invatatura sa mântuitoare. In general. Sfinţii Părinţi au scris plecând 
de la experienţa si de la sentimentele lor si numai cei ce lucrează pentru purificarea 
inimii pot sa inteleaga aceasta invatatura. 

Dumnezeu sa va binecuvânteze! 



14 august 1945 

Hristos este cu noi! 

Am primit intr-adevar scrisoarea ta si am citit-o cu dragoste. 

Este bine ca aspiri la viata duhovniceasca, dar straduieste-te sa nu stingi Duhul. Daca va 
este mai anevoie vouă, celor ce sunteţi in lume, sa desfăşuraţi o viata spirituala. 
Dumnezeu ii ajuta pe cei ce se străduiesc. Sfanţul loan Scararul se mira de ciudata noastră 
condiţie: "Cum se face ca, avandu-L pe Dumnezeul Atotputernic, pe ingeri si pe sfinţi ca 
ajutoare pentru practicarea virtuţilor, si doar un singur Viclean pentru a ne ispiti spre 
păcate, suntem cu toate acestea mai uşor indreptati spre patimi si spre vicii decât de 
virtuţi?". întrebarea ramane deschisa. Sfanţul nu a vrut sa ne-o explice. Totuşi, putem 
presupune doua lucruri. Pe de o parte, firea noastră corupta de neascultare si lumea, cu 
ispitele ei multiple si ameninţătoare, fac focul diavolului. Pe de alta parte. Domnul nu 
impietează libertatea noastră deplina. Noi trebuie sa tindem spre virtuţi pana la capătul 
puterilor noastre; totodată, nu depinde de noi sa stăruim in virtuţi, ci de Dumnezeu. In 
funcţie de smerenia, si nu de asceza noastră. Dumnezeu ne tine in virtute. Sfanţul loan 
Scararul spune: "Unde a avut loc o cădere, ea a fost precedată de mândrie". 



Cu toate acestea, noua, celor slabi. Domnul, in milostivirea Sa, ne-a dat cainta, căci firea 
noastră este adânc inclinata spre păcat. Sfinţii Părinţi, prin experienţa lor, au cercetat in 
amănunţime subtilităţile firii noastre; ei ne consolează expunandu-ne in detaliu, in 
scrierile lor, mijloacele de lupta contra păcatului. Acum ca ai "Războiul nevăzut", citeste-l 
cat de des. 

Cat despre randuiala ta de rugăciune, sa ti-o stabileşti singur; doar atât: rugăciunea sa nu 
fie spusa fara rost, ca si când ai indeplini o obligaţie. Straduieste-te sa te rogi cu atenţie! 
Nu este oare mai folositor de a scurta randuiala decât a o indeplini cu tulburare si a fi 
sclav? Acesta nu este gândul meu, ci al Sfanţului Isaac Şirul. Este de asemenea menţionat 
in "Războiul nevăzut", dar nu-mi aduc aminte in ce capitol. 

Nevrednicul tau tovarăş de rugăciune. 

8 

nedatata 

lata-ne intraţi in Sfanţul si Marele post. Sfânta Biserica spune: "Sa postim, căci postul este 
plăcut lui Dumnezeu. Postul adevărat consta in abţinere de la faptele rele, a ne infrana 
limba, a ne stăpâni mania, a alunga poftele trupeşti, a renunţa la minciuna si la jurăminte 
false. A ne lepăda de toate acestea, iată postul adevărat si plăcut lui Dumnezeu. 

In Duminica Iertării am avut pauza de o jumătate de ceas după cina. La ora şapte toţi 
călugării s-au adunat la biserica; am cântat Utrenia, am recitat rugăciunile de seara, după 
aceea ne-am inchinat la icoane. Egumenul a cerut iertare, s-a inchinat pana la pamant si 
toţi fraţii au făcut si ei o metanie mare; după aceea, toţi s-au apropiat unii de alţii pentru 
a cere reciproc iertare si a se imbratisa unii cu alţii. Se auzeau numai cuvintele: 
"Dumnezeu sa te ierte si sa ma ierte si pe mine păcătosul!". După aceea ne-am despărţit si 
am intrat in linişte in chiliiile noastre, lata un bun obicei ce are efect binefăcător asupra 
sufletului. Călugării s-au impacat unii cu alţii. Pe timpul acestei săptămâni nu se 
munceşte. Ne vom impartasi sâmbăta. 

Va doresc un post sfintitor. Dumnezeu sa va ajute sa petreceti acest timp in evlavie si sa 
va bucuraţi de strălucitoarea înviere a lui Hristos. 



10 iulie 1946 

Hristos este cu noi! 

Iti urez sa duci o viata induhovnicita si sa incerci, din dragoste de Dumnezeu si pentru 
mântuirea sufletului tau, sa spui tot ceea ce ai pe conştiinţa. "Luaţi aminte sa nu cadeti in 
ispita", spune Apostolul (1 Cor. 10,12). Fara harul lui Dumnezeu, toate precauţiile noastre 
se sfărâma, căci, după cum ti-am spus deja, nu sta in puterea noastră sa stăruim in 
virtute. Noi trebuie sa tindem spre virtute si sa ne nevoim - in aceasta sta libertatea 
noastră. 

Ai acum noţiunile despre viata lăuntrica si o oarecare experienţa. După puterile si timpul 
de care dispui, straduieste-te sa te rogi cel mai adesea lăuntric. Concentreaza-te asupra 
amintirii morţii si roaga-te lui Dumnezeu sa-ti dea acest har. Priveşte trecatoarea noastră 
viata: nestatornica, schimbătoare si foarte efemera: ea ii indeamna la plăceri pe cei ce nu 
sunt atenţi. Pentru a dobândi pacea interioara, nu exista decât o cale: rugăciunea 



continua. Grija si tristeţea vor trece: ai răbdare si nu te descuraja! Dumnezeu sa te ajute 
si sa te păzească! 

Nu este bine sa te increzi in cuvintele celor ce sunt de felul nostru de a gândi. Oamenii 
sunt ceea ce sunt: uneori fac din tantar armăsar si nu vad decât slăbiciunile. Ei nu au de 
unde sa ştie despre lacrimile vărsate in taina in chilie, nici cum sa pătrundă in viata 
lăuntrica a unui călugăr singuratic. Treptele de inaintare duhovniceasca sunt diferite si 
doar cel induhovnicit ii poate intelege pe cel asemenea lui. Nimic nu este mai folositor 
decât a-i considera pe toţi buni si pe tine mai rau decât toţi. Asa cum ti-am 
spus-o si personal, ia aminte la tine insati si te vei vedea atunci mai rea decât toţi. 

Ma gândesc la voi in nevrednicele mele rugăciuni. Mila lui Dumnezeu sa fie cu voi după 
credinţa voastră! 

10 

24 octombrie 1946 

Iti mulţumesc fierbinte ca te gândeşti la mine. Har Domnului ca te-a ajutat sa te intelegi 
cu N.N. Dumnezeu sa o ajute! Insa trebuie sa nu o judeci. 

Cartea Sfanţului Isaac Şirul este o carte serioasa si doar acela care duce o viata 
induhovnicita o poate intelege cum trebuie. Daca-ti poţi procura cartea Sfanţului Casian 
Romanul, te sfătuiesc sa o citeşti, mai ales Capetele lui, fiindcă ai inceput sa intelegi 
puţin din gândirea Sfinţilor Părinţi. Este bine sa vorbiţi uneori impreuna despre viata 
interioara pentru ca tu o sti, o poţi explica. Te-ai intrebat ce fel de voce avea 
Mântuitorul. El era Dumnezeu adevărat si om adevărat, insa fara păcat; trebuia sa 
presupunem ca vorbea ca un om, dar cuvintele Sale erau lipsite de elocinta umana 
artificiala si ca predicile Sale erau pline de măreţie. Cu toate acestea, atunci când i-a 
acuzat pe farisei, a trebuit sa vorbească cu severitate. 

Dumnezeu sa va păzească! 

11 

15 noiembrie 1946 

Mulţumită lui Dumnezeu ma aflu sănătos si nu trebuie sa ma duc la doctor. Munca nu-mi 
pune probleme; după mese ma duc sa lucrez in pădure cam doua ore si jumătate; adun 
crengi si le pun grămada. Este folositor atât pentru suflet, cat si pentru trup! 

N. si cu tine sunteţi deosebite si de aceea inima ta nu incearca atracţie fata de a ei. 
Dumnezeu este unul, dar multe sunt caile ce duc la El. Fiecare merge pe calea lui. 

h' mulţumesc lui N pentru rugăciunea ei de copil. Rugăciunea copiilor ajunge repede la 
Dumnezeu. Imi aduc aminte cântecul ei si povestea preotului sfanţ. Caracteristica copiilor 
este simplitatea, sinceritatea si firescul. Dumnezeu intr-adevar ne-a poruncit sa fim copii, 
si aceasta trăsătura de caracter se regăseşte la toţi asceţii. 

Daca te vei cerceta cu atenţie, te vei vedea mai rea decât toţi si, chiar daca vei fi 
lăudata, aceasta nu-ti va fi dăunător; in fapt, oamenii, cu excepţia celor ce duc o viata 
duhovniceasca, nu tin seama decât de exteriorul persoanei si nu privesc inauntru. 

Pana in clipa morţii, rugăciunea solicita o lupta. Este bine ca aspiri spre rugăciune. 

Dumnezeu sa va ajute! Nu stinge Duhul! 



12 

6 decembrie 1946 

Mi-ar fi plăcut sa pot răspunde cu voce tare întrebărilor tale, căci nu se poate spune totul 
prin scris. Desigur, trebuie sa fie si asa: daca ne certam pe noi insine, ceilalţi ni se par 
buni; intr-adevar, ochiul sănătos priveşte pe toţi oamenii drept, in timp ce ochiul strâmb 
priveşte pe toţi oamenii invers. Ai aici cartea Sfanţului loan Casian; citeste-o din când in 
când; cu toate ca a fost scrisa pentru călugări, se adresează si mirenilor. Fragmente 
selectate din aceasta carte se regăsesc in volumul doi al Filocaliei. Deoarece iti plac 
Vieţile Sfinţilor, citeste-le! Noi le citim aici in fiecare zi la trapeza si am remarcat ca unii 
au lacrimi in ochi facandu-o. 

Ai remarcat chiar tu insati ca vizitele si concersatiile te umplu de tristeţe; asa ca, in 
măsura in care poţi, evita-le fara ezitare. Chiar daca aceasta stârneşte oarecare 
nemulţumiri, este ceva lipsit de importanta. Nu-ti fa griji! 

Ti-e frica de intuneric? Si mie. Asta ne arata cat de slabi si cat de putina credinţa avem in 
Pronia divina. Când ma intorceam pe jos de la mănăstirea maicilor, a trebuit sa traversez 
pădurea pe o distanta de cinci kilometri; intr-un loc m-a cuprins asa o spaima, ca mi s-a 
făcut pielea de găina si urechile au inceput sa imi tiuie: aveam impresia ca cineva ma 
urmăreşte. M-am intors, mi-am făcut semnul crucii si mi-am continuat drumul. Scriptura 
spune: "căci spaima nu este altceva fara lepădarea oricărui ajutor care-ti vine de la 
dreapta judecata" (Sol.17,11) 

Cat despre tulburare, Sfinţii Părinţi au spus "ceea ce se face cu tulburare vine intodeauna 
de la demoni!". Inchina-te crucii si icoanei Maicii Domnului, atât ajunge. Fii liniştita! 
Citeşte in Sfanţul Varsanufie intrebarea 430 si răspunsul si de asemenea intrebarea 433; 
vei putea astfel sa-ti lămureşti puţin lucrurile. 

Nu te frământa atunci când nu poţi sa-ti faci tot canonul de rugăciune si sa nu fii sclava 
unei reguli! 

Păstrează rugăciunea vameşului - "O, Doamne, fii milostiv mie, păcătoasei!" - si amintirea 
lui Dumnezeu. Asta inlocuieste toate canoanele. Citeşte ceea ce este scris la pagina 136 a 
cârtii Sfanţului Isaac, cat si capitolul 20 al celei de a doua parti a Războiului nevăzut. 
Daca lacrimile sunt intodeauna de folos, deci nu te ingrijora. Intodeauna sa ştii ca daca te 
rogi fara atenţie nu vei avea lacrimile. 

Când te culci, gândul la Dumnezeu, amintirile Scripturii, mai ales Evangheliei, sa-ti ocupe 
mintea. Lasă lacrimile sa vina când vor. 

La spovedanie nu trebuie sa ai lacrimi; spune ceea ce ai pe conştiinţa si nimic mai mult. 
Este evident ca X. trece printr-o perioada mai grea; prin urmare, trebuie sa te rogi si 
pentru ea si sa nu te manii impotriva ei. Faci foarte bine ca nu-i dai prea multa atenţie si 
nu intervii. Dumnezeu sa va intelepteasca si sa va dea impacare. 

13 

1946 

Am primit micul tau ravas de la casa de odihna. Am inteles din el ca mintea ta este 
abătuta, inima tulburata, ca te simţi dezorientata si inutila. Dar toate acestea sunt numai 
din vina ta! N-ai observat ca erai uşor ingamfata, crezând ca zbori deja spre Ceruri. In 
acest timp iti lipsea adevărata smerenie interioara si increderea totala in voia lui 



Dumnezeu. In milostivirea Sa, Domnul a ingaduit o schimbare in viata ta obişnuita, si 
indata ai căzut in deznădejde si nu te-ai mai simţit buna de nimic. Dar tocmai despre asta 
e vorba: smerenia inseamna a considera ca nu eşti bun de nimic. 

Nu fi trista fiica mea! Straduieste-te sa te rogi si, prin mila lui Dumnezeu, furtuna 
necuratiilor ce s-a ridicat in tine se va domoli si va fi urmata de linişte si calm. Te 
sfătuiesc sa nu te grăbeşti sa părăseşti casa de odihna. Odihneste-te bine! Dumnezeu sa te 
ajute si sa te păzească! 

14 

1946 

Imi scrii ca am inceput sa te invat sa trăieşti. Nu este asa. Cum as putea sa-i invat pe 
ceilalţi când eu insumi inaintez ca un orb, vom cădea amândoi in prăpastie! (Mt. 15,14). 
După lunga ta corespondenta cu X., probabil ca i-ai păstrat scrisorile si iti aminteşti 
sfaturile ei. Neştiutor cum sunt, cum as putea sa-i indrept pe alţii intr-o problema asa de 
importanta, mai de preţ decât orice pe lume? Eu răspund cuiva, nu vorbesc de la mine, ci 
imprumut glasul Sfinţilor Părinţi. Asta ma ruşinează: eu ii indrum pe alţii si eu cum trăiesc 
oare? 

In clipa de fata suntem lipsiţi de harul de a trai sub indrumarea unui stareţ cu experienţa 
in viata duhovniceasca. îndrumătorul duhovnicesc trebuie sa indice drumul pe care el 
insusi l-a urmat. Nu este acelaşi lucru daca el indruma doar după cârti. Cel ce vorbeşte si 
cel ce asculta se gândesc amândoi ca se vor zidi reciproc, dar când vor fi gustat cat de 
bun este Domnul, ei isi vor intelege greşelile. Sfanţul Petru Damaschinul spune ca a suferit 
mult de pe urma sfaturilor lipsite de experienţa. Duhovnicul trebuie sa fie echilibrat si sa 
aibe darul deosebirii duhurilor, adică sa cunoască totul despre om: timpul sau, proiectele 
sale, pornirile, personalitatea, răbdarea, cunoştinţele, râvna, vârsta, forţa trupului, 
constituţia, sănătatea si bolile sale, caracterul, locul, educaţia, dispozitile, scopul, 
comportamentul, intelegerea, inteligenta sa nativa, eforturile, vigoarea, incetineala sa. 
El trebuie de asemenea sa cunoască planul lui Dumnezeu, sensul fiecărui cuvânt al Sfintei 
Scripturi si multe alte lucruri, lata cum trebuie sa fie un părinte duhovnicesc si ce 
discernământ trebuie sa aibă. 

Spre marea mea ruşine, se implinesc 48 de ani de când trăiesc in mănăstire si ma aflu intr 
o asemenea dezordine, incat nu ştiu de unde sa incep, cum sa imi mantuiesc sufletul. Nu 
te gândi ca vorbesc asa din smerenie. Nu, nu, asa sunt eu in realitate. In tinereţea mea, 
imi prisosea sarguinta; o vreme am purtat potir si lanţuri. Am incercat sa găsesc sfinţi 
asceţi, dar nu am găsit. Din cauza lipsei mele de experienţa nu am ştiut probabil sa ii 
inteleg. Sarguinta incepatoare da multa importanta literei ce omoară sufletul si nu am 
intalnit un indrumator care sa fi putut struni ardoarea mea si care sa ma fi indrumat cum 
trebuie in viata duhovniceasca. După Sfanţul loan Scararul, cel ce trăieşte fara indrumare 
"este nesigur", căci se semeţeşte. 

Asa ca am rămas cu nimic! Dar nu deznadajduiesc, căci cred in mila lui Dumnezeu si ma 
indrept către El cu toate puterile mele! Imi aduc aminte vita-de-vie din Evanghelie, unde 
lucratorii care au sosit in al unsprezecelea ceas au primit tot atatia bani ca si cei ce au 
lucrat de dimineaţa. Sunt mulţumit si fericit ca Domnul a hotărât ca sa-mi petrec viata 
intre zidurile unei mănăstiri. 

Imi scrii ca iti place mâncarea buna. Cui oare nu ii place? Doar cel ce a gustat din 
milostivirea Cerurilor si-si infraneaza pântecele - acest stapan al tuturor relelor - nu o 
iubeşte. 



Am scris ca litera omoară sufletul, insa trebuie sa intelegem sensul cuvintelor: litera 
omoară pe cel care se opreşte la ea si o considera o virtute si nu un mijloc de a dobândi 
virtutea. Nu exista desigur fructe fara frunze, dar fara fructe, smochinul se ofileşte. 

Raman cu dragostea in Hristos! 

15 

1946 

Hristos in mijlocul nostru! 

Mi-ar plăcea mult sa va intorc vizita, dar anii imi aduc aminte ca flăcăruia vieţii mele se 
consuma si se stinge curând: va fi puţin fum si totul va dispărea. Trebuie sa ne aducem 
aminte ca viata noastră de aici este trecătoare si ca nu este decât o pregătire pentru 
viata viitoare veşnica. Daca nu va mai vad in aceasta viata, cred ca ne vom vedea in 
veacul viitor, duhovniceste si nu trupeşte. 

Am primit intra-adevar pacheţelele incredintate monahiei X. si Părintelui Y. Acele pirojki 
(plăcinte mici ruseşti) sunt mai gustoase unele decât altele si mai moi decât cele de la 
brutărie, căci sunt făcute cu dragoste si osteneala. Dar va rog sa nu-mi mai trimiteţi nimic 
pe viitor! Am tot ce ne trebuie aici si nu trebuie decât sa ne punem picioarele sub masa; 
pe când acolo, trebuie sa va procuraţi voi totul. Dumnezeu sa va ajute! 

Citeşte cu multa atenţie cartea Sfanţului Macarie cel Mare pentru ca infatiseaza cu multa 
pătrundere viata duhovniceasca. Am putea spune ca este o modalitate de a verifica viata 
duhovniceasca. Daca-ti cercetezi inima, vei vedea acolo balaurul cu o suta de capete. Nu 
te teme si nu deznadajdui! Cu ajutorul lui Dumnezeu, ii vei zdrobi capetele. Daca iti vei 
privi cu atenţie viata, te vei vedea slaba si păcătoasa; dar daca nu-i vei judeca pe toţii 
oamenii buni, nu-ti vei pleca atenţia defectelor celorlalţi, vei dobândi pacea si liniştea 
inimii. Din timp in timp vei avea lacrimi de consolare. 

Astăzi este sărbătoarea Intrării Maicii Domnului in biserica. Slujba a fost inaltatoare, 
cantata de doua coruri. Este frumos si soarele străluceşte. Nu rezist: ma voi duce la o 
plimbare. Imi place sa ma plimb de unul singur, imi place natura. Oriunde privesc, totul 
este ca o mângâiere: fiecare copac si fiecare tufa, pasarelele ce zboară dintr-un copac in 
altul ciripind se agata de ramuri cu ghearele lor mici, iau cate ceva in cioc; vatuiul alb ce 
sare si se inalta pe labele dinapoi asculta si priveşte dintr-o parte in alta, după care 
pleacă ţopăind. Toate sunt atât de ziditoare, incat nu poţi sa-ti reţii lacrimile; planul lui 
Dumnezeu este vădit in toate lucrurile. Cum a făcut totul in chip minunat si cum se 
ingrijeste cu dragoste Ziditorul! N-a uitat nimic. Pasarelele sunt atât de firave, lăbuţele 
lor sunt ca nişte fire de paie si totuşi reuşesc sa reziste si sa se hrănească pe timp foarte 
rece. 

Slava intelepciunii si creaţiei Tale, Doamne! Iti mulţumesc. Doamne, ca ne laşi uneori sa 
te cunoaştem, asa slabi si mari păcătoşi cum suntem. Aici este lucrarea milostivirii Tale. 
Fara ajutorul tau, nu putem, asa păcătoşi cum suntem, nici sa contemplam natura, nici sa 
dobândim o singura virtute. Ne-ai dat libertatea si nu putem decât sa ne dorim virtuţile; a 
le dobândi sau a le păstra depind de ajutorul Tau. Doamne, iti cer un singur lucru: prin 
judecăţile pe care doar Tu la ştii, mantuieste-ne pe noi, păcătoşii! 

16 

21 februarie 1947 



Iti doresc atât tie, cat si Iu X., sa veţi parte de un sfanţ post. Dumnezeu sa va ajute sa-l 
treceţi bineplacut Lui si sa va bucuraţi de luminoasa inviere a lui Hristos. 

Ai acum cartea Sfanţului Varsanufie. Consult-o căci este foarte de folos. Poţi găsi in 
indexul alfabetic intrebarile legate de problemele tale. Iti trimit o cărticica ce conţine o 
explicaţie sistematica a invataturii morale a Sfanţului Isaac Şirul. Citeste-o fara sa te 
grăbeşti. 

Fiica duhovniceasca a părintelui X.X. nu-mi scrie. Sunt bucuros de asta, căci nu voiam sa 
intru in legătura cu mulţi oameni. Tu insa scrie-mi când doreşti! Iti voi răspunde cu 
dragoste, in măsura puterilor mele. Imi doresc sa fii o adevărata credincioasa, in sensul 
deplin al cuvântului. Desigur, fumatul nu este bun, dar sunt mai aspru in ce priveşte 
patimile sufletului: invidia, ranchiuna, judecarea, răutatea, ipocrizia, batjocorirea si 
dragostea de argint. Patimile trupului ne umilesc mult adesea. Mândria este mai rea decât 
toate; prin ea diavolul si-a pierdut strălucirea iniţiala pentru a deveni intuneric. Mândria 
este invenţie diavoleasca. Cu voia lui Dumnezeu, vom discuta despre patimile sufletului 
când ne vom vedea. 

Fiica mea, doreste-ti smerenia si pana in clipa morţii nu te increde in tine insati! Nu ne 
sta noua in putere sa stăruim in virtute: aceasta este lucrarea harului, pe care nu putem 
s-o păstram decât prin smerenie. Sfanţul loan Scararul spune: "Acolo unde a fost o cădere 
ea a fost cauzata de mândrie". Este un mare noroc pentru noi ca avem scrierile Sfinţilor 
Părinţi, deoarece ei vorbesc pe larg despre viata duhovniceasca. Desigur, e bine sa 
inaintam in viata spirituala sub indrumarea unui părinte duhovnicesc; este foarte periculos 
sa te conduci numai după cârti. Este ca si cum o persoana ce nu a studiat medicina ar 
cere de la farmacie otrava in loc de medicamente potrivite. 

Cu toate acestea, nu trebuie sa ne descurajam: sa punem smerenia vameşului ca temelie 
a zidirii noastre duhovniceşti si, in bunătatea Sa, Dumnezeu ne va ajuta, asa păcătoşi cum 
suntem, sa trecem peste obstacolele din calea noastră. In slăbiciunile noastre, sa ne 
pocaim, pentru ca toţi asceţii cucernici s-au agatat de smerenie si de cainta. 

Marele Stareţ Paisie Velicikovski,si el, s-a plâns de lipsa indrumatorilor spirituali; el, care 
era experimentat in viata duhovniceasca, ne sfătuia sa ne călăuzim simplu, vorbind cu 
persoane cu aceeaşi viata duhovniceasca si citind scrierile Sfinţilor Părinţi. Deci, 
comunitatea voastră este cat se poate de utila, deoarece aici schimbaţi idei. Nu trebuie 
insa sa va tulburaţi daca apar unele neintelegeri - asa se se intampla si asceţilor. 
Dumnezeu este unul, dar cei ce merg spre El au orizonturi diferite. De aceea este de folos 
si profitabil sa ai un interlocutor ce-ti impartaseste modul de gândire. Sfanţul Serafim 
spune: "Daca vrei sa-ti pierzi armonia sufleteasca, vorbeşte cu cineva care are un alt fel 
de a fi decât tine". De fapt asa se intampla. Daca este liniştitor sa discuţi cu o persoana, 
poate fi penibil sa discuţi cu o alta: n-ai nimic sa ii spui si speri sa plece. 

Deoarece ai volumul al doilea al Filocaliei, citeşte Capetele Sfanţului Isihie despre trezvie 
si rugăciune. Lupta impotriva gândurilor este aici foarte bine explicata. Citesc adesea 
aceasta carte; nu pot sa ma dezvat de ea si nu ma oboseşte niciodată. Este sursa de 
inspiraţie; chiar daca noi nu urmam sfaturile Sfanţului Isihie este bine sa cunoaştem 
esenţa vieţii duhovniceşti. 

Ce scrisoare lunga ti-am scris, nu prea inchegata, dar asta nu face nimic. 

Dumnezeu sa va păzească! 

17 



2 martie 1947 

Hristos este in mijlocul nostru! 

Scrii pentru ca eşti tulburata si e drept sa fie asa. Te asemeni trestiei mişcate de vânt: au 
fost suficiente câteva vesti si te-ai neliniştit, lata motivele: neatenţia, lipsa de 
concentrare fata de viata ta spirituala, lipsa lăsării in voia lui Dumnezeu. Tara ta a fost 
lăudata si iata-te pregătita sa pleci. Sa ştii totuşi ca, oriunde vei merge, vei duce 
dezordinea interioara cu tine. Si acolo vei intalni oameni si nu ingeri. împărăţie Cerurilor 
nu este in exterior, ci in noi. Daca ne vom ingriji de "unicul necesar", restul ni se da pe 
deasupra - insasi Dumnezeu a spus-o. 

Astăzi este duminica biruinţei Ortodoxiei, lata ca a trecut o săptămâna de când a inceput 
Postul; timpul zboară pe aripile vântului. Viata noastră pământeasca este scurta in 
comparaţie cu viata viitoare - cea veşnica. Este o picătura de apa in mare. Si totuşi, ne 
gândim atât de puţin la Veşnicie si nu ne pregătim pentru ea. In realitate, suntem profund 
cufundaţi in lucrurile lumeşti si am uitat "unicul necesar". Doamne, daruieste-mi amintirea 
morţii! 

18 

29apriiie 1947 

Am primit scrisoarea ta si, cu toate ca ai scris-o in tren, am reuşit sa descifrez totul. 

Desigur, când auzim calomnii ne este lovita părerea buna pe care o avem despre noi 
insine, dar trebuie sa le suportam cu răbdare si sa cerem ajutorul lui Dumnezeu, fara 
ajutorul Lui, nu putem stărui in nici o virtute. O spun mereu pentru ca e adevărat! 

In cartea "In munţii Caucazului", nu citi următoarele fragmente; de la jumătatea paginii 
11 pana la jumătatea paginii 17, din Introducere, capitolele II si IV, primul punct al 
răspunsului la critica. In aceste locuri s-au strecurat nişte erori: Vrăjmaşul a inselat 
autorul cu scopul de a distruge increderea cititorilor. Citeşte aceasta carte fara ezitări; 
este deosebit de ziditoare. O consult si eu adesea; se vede ca autorul nu a scris-o doar cu 
inteligenta sa, ci si cu inima, si ca a gustat din frunctele "unicului necesar" 

Fiica mea,iti trimit salutari din inima. 

19 

18 mai 1947 

In legătura cu neliniştile si căderile tale, iti voi spune aceasta: atâta vreme cat barca 
sufletului nostru navighează pe apele vieţii pământeşti, va fi supusa schimbărilor vremii. 
Ba este ploaie, ba este frumos; uneori apare o furtuna mare si barca noastră risca sa se 
lovească de o stanca sau de mal. In aceasta vale a plângerii nu poate fi altfel; doar in 
viata veşnica nu pot fi schimbări. Sub stăpânirea patimilor - inteleg aici patimile 
sufletului, cum ar fi: judecarea, vanitatea, mania, minciuna si mândria demonica - ni se 
pare ca toţi sunt vinovaţi si rai. Or, Dumnezeu nu ne-a rugat sa cerem celorlalţi dragoste 
si dreptate, in schimb ne-a poruncit sa-i iubim pe ceilalţi si sa fim drepţi. Nu deznadajdui! 
Si când eşti confruntata cu greutăţi, afunda-te in Sfânta Scriptura, in scrierile Sfinţilor 
Părinţi si in rugăciune. Atunci vei experimenta pacea si liniştea in sufletul tau. Putem 
mult si bine sa ne gândim; fara ajutorul lui Dumnezeu, nu putem fi in pace cu noi insine, 
nici cu ceilalţi. 



Dumnezeu sa va păzească! 

21 

15 iunie 1947 

Hristos este in mijlocul nostru! 

Am primit heringii. Ai făcut pana si efortul de ai curata oasele. Iti mulţumesc foarte mult. 
Am fost plecat sa-l vizitez pe egumenul nostru la clinica din Koupio unde face tratament 
cu raze. Am luat vaporul cu aburi, la clasa a doua si am rămas in sala de mese. Am 
cercetat cu atenţie felul in care trăiesc oamenii si mi-am adus aminte de cuvintele 
Sfanţului loan Teologul: "Căci tot ceea ce se afla in lume este pofta nemăsurata a 
trupului, pofta a ochiului si mândrie de imbogatire; acestea nu vine de la Tatăl, ci din 
lume" (1 In. 2, 16). Asta se verifica la fiece pas. Peste tot, nu vedem decât mândrie si 
vanitate. 

In acest tumult, lumea intreaga cu iluziile ei se agita si se răsuceşte. Sfanţul Isaac Şirul 
spune: "Lumea este o linguşitoare si o inselatoare; si nu o va intelege aceasta decât la 
Scaunul Judecaţii". Slava Domnului, sunt sănătos! Fii liniştit, am primit toate scrisorile 
tale. Imi aduc aminte chiar de conţinutul fiecăreia. Cu toate acestea, iti mărturisesc ca 
nu le păstrez. 

Scumpa mea copila, iti mulţumesc din suflet pentru ceea ce-mi doreşti tale. Scrie-mi! Iti 
voi răspunde atât timp cat sunt in stare. 

22 

16 septembrie 1947 

Hristos este in mijlocul nostru! 

Mulţumită lui Dumnezeu, sunt sănătos! Am cules si treierat grâul. In timp ce treieram, m- 
am imbolnavit; am răcit din cauza prafului, a transpiraţiei si curenţilor de aer. Am inceput 
sa prăsim cartofii; sunt mulţi si, daca va fi timp frumos, in doua săptămâni vor fi gata. 
Când eşti sănătos, e bine sa lucrezi; uneori este ziditor pana la lacrimi. Fiecare sa lucreze 
după măsura puterilor sale. Conversaţiile sunt desigur diferite: uneori unii se cearta si 
chiar isi arunca vorbe grele. Suntem oameni si, inevitabil, amestecam omenescul in 
cuvintele noastre. 

Ieromonahul Miheia s-a stins liniştit la 15 septembrie la ora 3 dimineaţa; va fi ingropat 
miercuri. Pomeneste-l pe el. Doamne, intru împărăţia Ta! Inevitabil, va veni si rândul 
nostru, fiica mea. Doamne, ajuta-ne pe noi, păcătoşii, sa facem binele si, prin judecăţile 
Tale, mantuieste-ne pe noi! Amin. 

23 

27 octombrie 1947 

Nu caută sa te depărtezi prea mult de ceilalţi! Daca eşti invitata la sărbătorirea cuiva, du- 
te! Dar, si acolo, ia aminte la prezenta lui Dumnezeu. In ceea ce priveşte discuţiile despre 
ispitele tale cu inima deschisa cu o alta persoana, nu vad, acolo unde eşti, pe nimeni care 
sa-ti fie de folos. Nu trebuie sa vorbeşti sa vorbeşti cu o persoana lipsita de experienţa. 



asta-ti poate fi dăunător vieţii duhovniceşti. Sfanţul Petru Damaschinul spune ca a suferit 
mult de pe urma sfaturilor celor lipsiţi de experienţa. 

Daca ceilalţi te privesc uneori ca pe o străina atunci când le vorbeşti, nu te mira! Ei 
gândesc altfel decât tine. Fii precauta si vorbeşte conform concepţiilor lor! 

Este rau ca nu ştii sa taci. Sfanţul Arsenie cel Mare s-a căit intodeauna ca a vorbit prea 
mult si niciodată n-a păstrat tăcerea. Desigur, după citirea scrierilor Sfinţilor Părinţi, 
cărţile Episcopului Teofan par aride. Putem face următoarea comparaţie: scrierile 
Sfinţilor Părinţi sunt smântână, pe când cărţile Episcopului Teofan sunt lapte tăiat cu apa. 

Scrii ca amintirea morţii este o mare virtute. Sfanţul loan Gura de Aur s-a rugat sa o 
obtina. Este un dar de la Dumnezeu. Este scris undeva: "Adu-ti aminte de sfârşit si nu vei 
mai păcătui". 

Dumnezeu sa te apere, fiica mea! 

24 

19 octombrie 1947 

Continua sa te rogi asa cum o faci acum. Rugăciunea lui lisus si amintirea de Dumnezeu - 
adică certitudinea ca El vede si ştie tot - sunt acelaşi lucru. Nu-ti dori stări sufleteşti 
inalte, precum cainta si lacrimile; asemenea stări vin pe nepregătite si binenteles, prin 
harul lui Dumnezeu. Este bine ca ai râvna pentru rugăciune, chiar daca ai o viata activa, 
lucrul tau la birou si acasă. Nu te mira ca n-ai fost in stare sa deschizi gura de fata cu o 
cunoştinţa de a ta! Am trecut si eu prin aceasta experienţa si aceasta s-a intamplat chiar 
Sfinţilor Părinţi. Citeşte ce scrie Sfanţul Casian despre acest subiect. Dumnezeu sa te 
lumineze! 

La mănăstire, deocamdată totul este o ordine; ne trăim viata monahala obişnuita. Cat 
despre viitor, despre ceea ce ne aşteaptă, sa se facă voia lui Dumnezeu in toate! Vorbesc 
aici de viata noastră prezenta, pământeană, exterioara, dar esenţial este ceasul morţii, 
inevitabil pentru fiecare dintre noi. Viata noastră trecătoare, aici pe pamant, este un 
drum si o pregătire pentru Veşnicie. Doamne, ajuta-ne pe noi, păcătoşii, sa-ti fim Tie 
bineplacuti si da sfârşit creştinesc vieţii noastre! 

25 

5 decembrie 1947 

Am primit scrisorica ta afectuoasa. Ultimele tale cuvinte: "Pentru moment, nu am nici o 
grija" m-au bucurat. După Sfinţii Părinţi asa si trebuie sa fie. Daca ti se intampla sa ai 
ezitări pe calea unei virtuţi, nu fii trista! Când cad, ma ridic. Cad inca o data - ma ridic 
inca o data. Si tot asa pana in ceasul morţii. Slava milei Tale Doamne! Mare este 
bunătatea Ta ca ne-ai dat noua, păcătoşilor, pocăinţa! Căci pentru noi, păcătoşii, nu 
pentru cei drepţi, Te-ai coborât pe pamant. 

Spui ca scoteai apa si, deodată, fara veste, o broasca a căzut in put. Trebuie sa o scoţi si 
apa va si iarasi curata. Sunt bucuros ca ai inceput sa intelegi in adâncime ce inseamna 
viata duhovniceasca. Este un noroc ca Sfinţii Părinţi au lăsat sfaturi verificate de 
experienţa lor personala. Citeşte mai des scrierile lor. 

Dumnezeu sa va aibă in paza! Sa va mântuiţi! 



26 

20 decembrie 1947 

Te îngrijorezi degeaba pentru scrisoarea ta trista. Suntem oameni si stările sufleteşti se 
schimba. Este bine ca imi scrii de incercarile tale; ele nu ma surprind. Din contra, ma 
bucura ca-mi spui totul asa după cum iti vin cuvintele. Nu ezita sa imi scrii ceea ce te 
incearca! Memoria si imaginaţia sunt un singur simţământ interior. Amintirea intamplarilor 
trecute ne chinuie uneori ata de rau mintea. Trebuie atunci sa ne rugam cu răbdare si 
atenţie si sa ne ocupam mintea cu citirea Sfintei Evanghelii si cu scrierile Sfinţilor părinţi; 
cu alte cuvinte, mintea nu trebuie sa fie trândava. întâmplărilor trecute trebuie sa le 
substuim alte gânduri; altfel, puţin cate puţin, aceste amintiri se vor şterge si melancolia 
va trece. Doi stăpâni nu pot trai impreuna in aceeaşi inima! 

Nu trebuie niciodată sa ne urmam patimile; intr-adevar, cu cat le hrănim mai mult, cu 
atât cer mai mult mâncare. Sunt asemenea câinelui obişnuit sa lingă butucul măcelarului; 
indata ce iei un bat si-l alungi, nu se mai apropie. Sfanţul Apostol spune: "Luaţi bine 
seama cum umblati"(Efes. 5,15) si "uitând cele ce sunt in urma mea si tinzând la cele 
dinainte" (Filip. 3,13). 

O doamna care o cunosc mi-a trimis o scrisoare lunga in care-mi scrie ca rugăciunea lui 
lisus a inceput sa salasluiasca in ea. Ce bucurie sa te gândeşti ca exista suflete ale 
rugăciunii pe lume! Ea era in Germania si acum trebuie sa plece in America de Sud. Drum 
bun! 

Dumnezeu sa o lumineze! 

Ei bine, copila mea, după exempul acestei doamne, sa incepem deci, tu si cu mine, sa ne 
ocupam mai vârtos de rugăciune. Dumnezeu sa ne ajute! Acum eşti obişnuita cu munca ta 
si nu trebuie sa te mai gândeşti la ea; ocupa-ti deci mintea cu rugăciunea si cu gândul la 
Dumnezeu. Mult noroc! Pune-te la lucru! Para rugăciune viata este plina de suspine. 
Atunci insa când rugăciunea devine o obişnuinţa, ea bucura si potoleşte inima; este o 
stare fericita. Se întâmpla uneori ca cei ce se roagă in aceasta viata sa aibe deja o 
pregustare a fericirii viitoare. 

27 

1947 

In mila Sa, Dumnezeu Ti-a dat sa guşti puţin din bunătatea Sa. Ai inceput deci, acum, sa 
intelegi ce inseamna "împărăţia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru" (Le. 17, 21). In aceste 
momente este ca si cum lumea vizibila n-ar mai exista. Ai acum o experienţa a acestei 
stări preafericite si ştii de ce ne părăseşte. Dumnezeu sa te lumineze! Felul tau de a duce 
război cu patimile este bun, pentru ca nu exista ordine in patimi. Oricare ar fi patima 
care se trezeşte in tine, lupta-te impotriva ei! Sa ştii totodată ca nu vei putea invinge 
patimile doar cu propriile tale puteri. Trebuie chemat Dumnezeu in ajutor. 

Este foarte rau sa-ti judeci aproapele; cei care-i judeca pe alţii isi aroga un drept ce 
aparţine lui Dumnezeu - judecata - si atunci Domnul ingaduie sa cada si ei in aceleaşi 
păcate. Noi ii judecam pe ceilalţi pentru ca nu ne ingrijim de viata noastră. Cerceteaza-ti 
cu atenţie inima si vei vedea cată putreziciune se afla in ea! 

Si tu ai o sănătate precara, dar nu te intrista. Lasa-te in voia lui Dumnezeu. Cu toţii vom 
muri in orice caz, intr-o zi sau alta! 



Am observat ca grija de a ne prelungi viata este o mare greşeala si o slăbiciune. Viata si 
moartea se afla in mâinile lui Dumnezeu, si Domnul a spus "Căutaţi mai intai împărăţia lui 
Dumnezeu si dreptatea Lui si toate celelalte se vor adaugă" (Mt. 6, 33). Grija si năzuinţa 
noastră trebuie sa fie aceasta: sa trăim după poruncile lui Dumnezeu si sa ne curăţim 
inima de patimi. 

Ti-am scris sa nu te tulburi. Asta, ca sa nu tânjeşti după stări sufleteşti inalte inainte de 
vreme. Totul vine la timpul sau. Starea de fericire va veni fara sa o aşteptam, când locul 
in inima noastră va fi pregătit prin ascultarea poruncilor dumnezeieşti. Sarcina noastră 
este sa facem tot ce ne sta in putinţa si sa lucram - restul depinde de har. Mai adaug inca 
o observatier: daca-ti judeci aproapele, nu vei avea nici lacrimi, nici cainta. Dumnezeu sa 
te intelepteasca si sa te apere! 

28 

30 decembrie 1947 

Hristos este in mijlocul nostru! 

In ultima ta scrisoare, imi vorbeşti din nou despre incercarile tale; insa acuma, mulţumită 
lui Dumnezeu, ele au trecut. Sfinţii Părinţi au spus ca nu exista mântuire fara suferinţa. 
Acestea au doua avantaje. In primul rând, ne dau râvna către Dumnezeu si ne invata sa-L 
mulţumim din tot sufletul. In al doilea rând, ele ne eliberează de preocupări si griji 
inutile. In scrierile lor, vedem cum Sfinţii Părinţi se mâhnesc si se descurajează ca si noi; 
ei chiar au incercat stări pe care au preferat sa nu le pomenească, ca sa nu tulbure si sa 
nu deznadajduiasca pe incepatorii in ale vieţii duhovniceşti ca si noi. 

Desigur, Dumnezeu ingaduie suferinţa in măsura in care fiecare o poate suporta. 
Suferinţele ne smeresc; avem o oarecare infumurare sa dorim sa progresam in viata 
duhovniceasca prin propriile noastră forte. Ori, prin suferinţa, invatam smerenia si 
pricepem ca, fara ajutorul lui Dumnezeu, străduinţele noastre nu sunt suficiente. Trebuie 
sa ne străduim sa practicam virtuţile, dar izbânda depinde de har. Doar celor smeriţi 
Dumnezeu le da Harul Lui. Iar fara intamplari ce ne smeresc este imposibil sa devenim 
smeriţi! 

Sfinţii Părinţi au expus in amănunţime in scrierile lor ceea ce trebuie sa fie o viata 
duhovniceasca plina de intelepciune; ori, doar facand aceasta experienţa putem incepe sa 
intelegem scrierile lor. Daca te pui la lucru, daca-ti cureţi inima de patimi, totul iti va 
deveni foarte limpede si pe inteles. Sfinţi călugări, rugaţi pe Dumnezeu pentru păcătoşii 
de noi si deschideţi minţile noastre şovăielnice invataturilor voastre! 

Tu-mi scrii ca indeletnicirile te distrag de la rugăciune. Păstrează amintirea lui Dumnezeu 
in timpul activităţilor tale! Si asta tot rugăciune se cheamă. Este bine ca aspiri la viata 
duhovniceasca si la rugăciune; este jumătate din calea mântuirii; pentru restul, Domnul te 
va ajuta sa inaintezi. Dar nu te incredinta acediei si nu-ti pierde curajul. 

Imi spui ca parca nici măcar nu ai inceput. Este un sentiment bun, ce te duce la smerenie. 
Este o regula a vieţii duhovniceşti: cu cat ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu atât 
mai mult ne vedem greşelile si păcatele. Dumnezeu sa ne ferească sa ne credem drepţi! 
Dumnezeu sa va ajute si sa va elibereze de chinurile veşnice! 

29 

1947 



Am primit biletul tau si-ti răspund. Totuşi, nu lua cuvintele mele ca pe un ordin sau ca pe 
o regula, ci ca un simplu sfat, pe care poţi sa nu-l urmezi, daca crezi ca el contravine 
Sfintei Scripturi si tradiţiei Sfinţilor Părinţi. 

Nu te grăbi si nu tânji inainte de vreme după stări sufleteşti inalte. Fiindcă intra-adevar, 
nu prin salturi, ci printr-o cale răbdătoare inaintam in viata duhovniceasca. Ai văzut deja 
in parte ceea ce nu-ti este de folos: cărţile lumeşti, politica si vizita oamenilor fara rost. 
Da, toate acestea sunt dăunătoare celui preocupat de viata lui sufleteasca. Felul in care 
lupţi cu patimile este bun; oricare ar fi patimile pe care le descoperi in tine lupta 
impotriva lor, si asta nu doar cu proprile tale forte, ci si cu ajutorul lui Dumnezeu. Acorda 
totuşi mai multa atenţie celei mai mari patimi cu care te afli in război. Mai afla si ca, deşi 
nevointele sunt ale noastre, biruinţa depinde de har. Harul ne este dat ca răspuns al 
smereniei, si nu al ascezei. Cu cat un om se smereşte mai mult, cu atât harul ii vizitează 
mai des. Nu ne sta noua in putere sa stăruim in virtute, ci harului! 

Sa ştii de asemenea ca omul nu se poate afla tot timpul in aceeaşi stare lăuntrica. Este ca 
si cu vremea: exista schimbări. Este bine sa te afli pe Tabor, dar uneori trebuie sa ne 
aflam si pe Golgota. Cel ce veghează si are discernământ găseşte multe ocazii pentru a 
face experienţa acestora. Sfanţul Isaac Şirul a vorbit despre aceasta in cea de-a 46-a 
cuvântare a sa. 

Scrii: "Am putina nădejde sa ajung acolo unde Sfinţia Voastră mergeţi", la-ti inapoi aceste 
cuvinte! Judecata Domnului nu ne este cunoscuta: ştim noi care va fi locul fiecăruia? Este 
imbucurator ca te-ai impacat cu X. Fa intotdeauna asa chiar daca, din partea ta, nu exista 
nici un motiv de discordie. Stareţii de la Optino sunt pnevmatofori si hrăniţi de duhul 
Sfinţilor Părinţi, h' stimez si ii respect in mod deosebit. In concluzie as spune doar atât: 
"Purtati-va sarcinile unii altora, si asa veţi implini legea lui Hristos" (Gal. 6, 2). Nu fa 
celorlalţi ce nu-ti place sa ti se facă tie - iată o regula de aur! Adu-ti aminte mai des de 
ceasul morţii. Nu judeca pe nimeni, orice ar fi; daca judeci pe altul, vei cădea in aceleaşi 
păcate. Nu poate fi altfel. Ma rog ca Dumnezeu sa te binecuvânteze. 

30 

5 ianuarie 1948 

Domnul cunoaşte slăbiciunea noastră si ne-a dat cainta zilnica - si asta pana-n clipa 
morţii. Sfanţul loan Scararul scrie: "Vechile obiceiuri ii chinuie adesea chiar si pe cei ce isi 
plâng păcatele, si nu este de mirare. Cauza căderilor noastre este necunoscuta si nici o 
minte nu poate pricepe". Mai spune: "Nu te inspaimanta, chiar de cazi in fiecare zi! Nu te 
indeparta de la calea Domnului, ci inainteaza cu indrazneala si fara nici o indoiala, ingerul 
tau păzitor iti va răsplăti răbdarea. Avva Dorotei a spus: "Nu cel ce se imbata odată este 
beţiv, ci cel ce bea tot timpul; si nu cel ce cade odată in desfranare este un desfrânat, ci 
cel ce păcătuieşte tot timpul". Pedepsele sunt diferite si potrivite nivelului spiritual al 
fiecăruia. Trebuie sa fim ingaduitori cu cel care cade, incurajandu-i virtuţile, pentru ca, 
fara sa aibă intenţia de a păcătui, a cedat din neatenţie ispitei: in schimb, pentru cel care 
nu face nici un efort, se impune o pedeapsa aspra, ca sa-si dea seama de asta si sa caute 
in continuare virtuţile. Asa incat, unica ta slăbiciune merita ingaduinta. Nu este nimic! 
Mai degrabă eşti incercata de un strop de mândrie. "Cum am putut face una ca asta?" 

Dumnezeu sa te păzească! 

31 

13 ianuarie 1948 



Ti se cere sa ajuţi biserica. Dumnezeu sa te binecuvinteze! Da-ti silinţa! In vremurile de 
inceput ale creştinismului, cele ce lucrau in acest fel erau numite diaconite. Desigur, ele 
aveau multe alte indatoriri, dar tie iti ajunge asta. Nu te ingrijora daca ti se intampla 
uneori sa nu ajungi la slujba. "Munca este cu cei care se roagă, iar rugăciunea cu cei ce 
muncesc", scrie Sfanţul Macarie. După cum vezi, cele doua sunt una. Am citat din 
memorie cu propriile mele cuvinte, dar, daca si cartea Sfanţului Macarie, citeşte capitolul 
al 3-lea. 

Este bine ca ai râvna la rugăciune. Este mai de preţ decât orice si este cea mai urata de 
vrăjmaşul; el ridica multe obstacole, dar nu trebuie sa ne temem. Dumnezeu ii da 
rugăciunea celui ce o cere. 

Dumnezeu sa te binecuvinteze! Lucrează, roaga-te! 

32 

19 februarie 1948 

Ma bucur ca ati primit Sfintele Taine al lui Hristos. Spovedania făcuta părintelui X te-a 
lăsat in indoiala. Ce-i de făcut? Trebuie sa induri si sa nu te descurajezi. Intr-o oarecare 
măsura, clerul alb cere călugărilor nevointe ascetice. Or, de fapt, călugărul se deosebeşte 
in primul rând de mirean prin celibat; cat despre celelalte, mirenii au si ei obligaţia si 
datoria de a duce aceeaşi viata, adică de a trai conform poruncilor. Acestea sunt la fel 
pentru toţi. Si tocmai pentru a indeplini mai uşor aceste porunci ale Domnului călugării s- 
au retras din lume. 

Desigur, in zilele noastre evenimentele care se petrec in lume au transformat viata 
monahala; cei ce au râvna pentru viata duhovniceasca trebuie sa se adapteze in afara si 
sa-si concentreze eforturile asupra lucrului lăuntric. Sfanţul Apostol Pavel spune: "Căci 
deprinderea trupeasca la puţin foloseşte, dar dreapta credinţa spre 
toate cele de folos" (1Tim. 4,8). 

Am găsit la Sfinţii Părinţi trei profeţi referitoare la călugării zilelor de pe urma. Episcopul 
Ignatie Brianceaninov spune ca noi suntem ultimii călugări. El scrie "Ultimii călugări nu vor 
indeplini nici o trebuinţa monastica, ci vor fi incercati de ispite si de frământări, iar cei ce 
vor rabdă pana la capăt vor fi mai mari decât noi si strămoşii noştri". Lumea, bineinteles, 
nu poate sti aceasta deoarece nu cunoaşte si nu iubeşte decât aparenta. 

"Cum sa postesc?", intrebi tu. Problema postirii este foarte ampla. Iti voi răspunde pe 
scurt. Trebuie sa ne supunem Bisericii, celor ce ea ne prescrie cu multa precizie. Daca, 
din slăbiciune omeneasca, nu suntem capabili s-o facem, trebuie sa ne invinuim pe noi 
insine si sa facem pocăinţa. Sfanţul Diadoh scrie: "Postul are valoare ca instrument care 
ne ajuta sa ne păstram fecioria, pentru cei care o doresc, dar nu inseamna nimic inaintea 
lui Dumnezeu". In lunea din prima săptămâna a Sfanţului si Marelui Post, Sfânta Biserica 
spune: "Adevăratul post inseamna a te opri de la faptele rele, a-ti infrana limba, a alunga 
mania, a alunga poftele trupeşti, a renunţa la minciuni si la mincinoasele făgăduinţe... A 
te feri de acestea, iată postul adevărat si bineplacut lui Dumnezeu". Sfanţul Casian, om 
invatat si mare ascet, scrie: "Căci daca postim urmând principiul ca a ne folosi de 
alimente este o greşeala, nu numai ca nu tragem nici un folos de la infranarea noastră, ci 
vom fi, după spusele Apostolului, grav acuzaţi de samavolnicia noastră. Intr-adevar, 
aceştia opresc de ia căsătorie si de ia uneie bucate, pe care Domnui ie-a făcut spre 
gustare cu muitumire, pentru cei credincioşi si pentru cei ce au cunoscut adevarui 
(Tim.4,3). Căci nimic nu este intinat prin sine, decât numai pentru cei ce gândeşte ca 
este intinat; pentru aceia intinat este (Rom. 14, 14). De asemenea, nimeni nu a fost 



judecat pentru simplul fapt ca a mâncat si daca cei ce gusta sunt condamnaţi este pentru 
ca, mâncând sau prin ceea ce a făcut după aceea, au făcut ceva condamnabil". 

Cat despre oamenii bogaţi ce refuza sa-ti plătească ceea ce iti datorează, foloseste-ti 
discernământul si cu ajutorul lui Dumnezeu, ia o hotărâre potrivita Sfintei Scripturi. In 
zadar te tulburi si te gândeşti ca ai un păcat nemarturisit. Căci, păcatele de moarte, pana 
la urma, sunt cele de care avem cunoştinţa si pentru care nu ne caim. 

Imi spui si despre vise si despre ceea ce ai citit la Sfinţii Părinţi. "Daca un vis se repeta, el 
este adevărat". Nu trebuie sa ne incredem in vise. "Cel ce a apărut odată sa ne insele o 
poate face inca de trei ori, si chiar de mai multe ori", scrie Sfanţul Varsanufie cel Mare. Iti 
trimit o mica lucrare despre vise. Crucea pe care ai vazut-o in vis nu trebuie sa te 
inspaimante, nici sa te facă sa te temi de incercari. Trebuie sa credem ca nimic nu ni se 
poate intampla fara voia lui Dumnezeu. Si totuşi te temi tot timpul si te aştepţi la lucruri 
grave. Frica trupeasca este crucea ta. Dumnezeu sa te ajute sa o porţi cu răbdare! Bine 
faci ca nu o judeci pe X. Dumnezeu sa o ajute, se afla la o vârsta critica. 

Este bine sa citeşti acatistele si cele o suta de rugăciuni*, dar fa-o cu reculegere si nu 
doar in afara. 

Straduieste-te, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa te lepezi de sentimentele neplăcute, de 
ostilitate fata de X si cunoscuţii ei! 

Va doresc un Post luminos. Dumnezeu sa va ajute sa-l treceţi cu evlavie! 

*Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine păcătosul. 

33 

14 aprilie 1948 

Pacea si binecuvântarea Domnului sa fie cu tine! Nu deznadajdui, fii treaza, roaga-te lui 
Dumnezeu si cere-i ajutorul! Ce sa faci daca ti se intampla sa vorbeşti cam aspru cu X.? 
Nu-ti pierde curajul! Totuşi nu eşti un inger! Omul se mai manie. Straduieste-te totuşi sa-i 
suporţi metehnele, si Dumnezeu le va suporta pe ale tale. Nu fi neliniştita ca te incearca 
gânduri trupeşti, este firesc! Doar harul lui Dumnezeu ne poate scapă de ele. Ştiu bine ca 
ne vor bântui pana in clipa morţii; nici chiar bătrâneţea nu este scutita! 

Intr-adevar, viata duhovniceasca este complexa. Ea cere o adânca smerenie si scapă 
raţiunii. Nu o pricepem decât din experienţa, când ne străduim sa trăim după indrumarile 
Sfinţilor Părinţi. Daca ti se cere sfat, răspunde după cum ştii, insa mai inainte roaga-te 
inlauntrul tau si lasa-te in voia Domnului; vorbeşte simplu, fara sa incerci sa-ti expui 
cunoştinţele sau sa-l influientezi pe celalalt. Din punct de vedere duhovnicesc, X. este un 
bebeluş: trebuie deci hrănita cu lapte! Ascult-o cu răbdare. Când iti va spune tot ce are 
pe inima, se va simţi uşurata. Spune-i sa nu se ingrijeasca de alţii si sa nu stăruie asupra 
cusururilor acestora; vom avea de dat socoteala lui Dumnezeu pentru noi insine. Deci 
fiecare sa se ingrijeasca de ale sale! Dumnezeu nu ne-a poruncit sa cerem dragoste si 
virtute. Cei pe care Dumnezeu i-a ales pentru aceasta este treaba lor sa se ingrijeasca de 
alţii! 

34 

30 aprilie 1948 



Am primit scrisoarea ta preţioasa si scrisa din inima; am citit-o cu dragoste. Sa multumin 
Domnului nostru lisus Hristos care, prin mila Sa, te-a uşurat de povara si de neliniştea ta 
interioara! Prin credinţa ta, si nu datorita mie, mult-pacatosului, ai fost ajutata de 
Dumnezeu! Faci bine sa ceri ajutorul lui Dumnezeu in momentele de mâhnire; sufletul 
nostru fiind făcut după chipul si asemănarea dumnezeiasca, numai de la Dumnezeu putem 
primi ajutorul si mângâierea in asemenea momente. 

Sa ştii ca nu ne putem petrece viata fara suferinţa. Domnul a spus: "In lume necazuri veţi 
avea" (In. 16,33). Sfinţii Părinţi scriu ca nu exista mântuire fara suferinţa. Dumnezeu i-a 
ales pe sfinţii prooroci si apostoli pentru a predica, insa nu i-a ferit de suferinţa; Insusi 
Domnul nostru lisus Hristos, Dumnezeu adevărat si om adevărat (exceptând păcatul), a 
avut pe pamant o viata plina de suferinţe. A suportat de la omul pe care l-a creat 
reproşuri, jigniri, dispreţ, batjocura, lovituri, pana la moartea prin răstignire! Te sfătuiesc 
sa nu deznadajduiesti si sa fii răbdătoare. Roaga-te si straduieste-te sa fii "inteleapta ca 
şarpele si nevinovata ca porumbelul" (Mt.10,16). Daca ceri ajutorul lui Dumnezeu, in mila 
Lui, te va lumina si-ti va da nevinovăţia porumbelului. 

Cat despre soţul tau, ii sfătuiesc sa ia inima lui hotărâta ferma sa nu mai bea vin si sa 
ceara ajutorul lui Dumnezeu. Căci El ii aude pe fiecare om. Sa nu se indoiasca! Fara 
ajutorul dumnezeiesc strădaniile noastre sunt zadarnice. Băutura este inselatoare si 
amăgitoare; incepem sa bem din plăcere si ne aduce boala sufletului, lâncezeala si 
suferinţa trupului; ştiu asta din experienţa. Dumnezeu sa-l ajute sa se lase de băut! Sa se 
oprească din băut! Va capata gustul si obişnuinţa trezviei. 

Nu visa la viata monahala! Domnul te călăuzeşte la viata veşnica pe o alta cale: viata 
familiala in lume. Straduieste-te sa-ti trăieşti viata de familie prin dragostea lui Hristos! Si 
nu te indoi, căci Dumnezeu, Cel ce-ti vede bunăvoinţa, te va ajuta sa te mantuiesti chiar 
in acest fel de viata. Avva Macarie cel Mare da exemplul celor doua femei care, fiind 
plăcute lui Dumnezeu, ajung la desăvârşire si ii intrec chiar pe pustnici. Ar fi dorit sa 
trăiască intr-o mănăstire, dar erau căsătorite. Domnul luând in considerare dorinţa lor de 
a-i sluji in viata monahala, le-a ajutat sa se mântuiască in viata de familie. In zilele 
noastre, viata monahala nu este ceea ce iti imaginezi; data fiind lipsa ta de experienţa 
duhovniceasca, nu ai putea fi decât revoltata de viata monahala. 

De curând, am fost pe jos la mănăstirea de maici aflata la 14 km de aici. Am inoptat acolo 
si am privit felul lor de viata: multa munca si putina hrana. Dumnezeu sa le ajute! Sunt 
deja călite, dar cele nou venite abia daca vor putea sa suporte acest fel de viata. 

Fratia noastră scade. Poate ca moartea este in fata uşii celui ce scrie aceste rânduri si 
viata mi se va sfarsi curând. Doamne, fie-ti mila de mine, si prin judecăţile pe care le ştii, 
izbaveste-ma de chinurile veşnice! Amin. 

35 

3 ianuarie 1949 

Dumnezeule, binecuvanteaza-ne pe noi! 

Am citit scrisoarea ta; am inteles totul, am priceput adânc toate consecinţele si nu-ti voi 
ascunde ca am plâns. Sa mulţumim lui Dumnezeu ca ai trecut aceasta incercare grea! Nu 
te osteni in dorinţa de a-ti reorienta viata. Lasa-te in voia lui Dumnezeu si roaga-te! Puţin 
cate puţin, timpul isi va spune cuvântul. Bine ca n-ai avut vreme sa pregăteşti pomana. 
Aveai destule grijii si fara asta! Fara indoiala, a fost o incercare pentru tine sa asişti la 
moartea mamei tale, tu, care nu ai mai vegheat inainte la căpătâiul vreunui muribund. 



Sunt felurite morţi. Egumenul de la Valaam, Mavriky, s-a luptat 40 de zile cu moartea, 
ieromonahul Ieremia 60, in vreme ce ieri am ingropat un călugăr de 74 de ani, care s-a 
stins intr-o clipa. A lucrat pana la ora mesei; după aceea a rămas singur in chilia lui unde 
a fost găsit intins langa masa dandu-si sufletul lui Dumnezeu. 

Omul nu moare, el trece pur si simplu la o alta viata - Cea veşnica! Trupul este pamant si 
se intoarce in pamant; insa sufletul este de la Domnul si se intoarce la El. Dumnezeu este 
Cel care, in voia Sa cea sfânta, rânduieşte fiecăruia după faptele sale locul in viata 
veşnica. Mila Ta, Doamne, sa fie spre noi, căci noi in Tine am nădăjduit! 

Nu-ti impune prea multe rugăciuni. Indeplineste-ti indatorirea cu constinciozitate. Daca ai 
timp, citeşte un capitol din Evanghelie si o catisma sau doar o singura strafa. Sfânta 
Scriptura este mai importanta decât toate canoanele. 

Dumnezeu sa te păzească! 

36 

3 aprilie 1949 

Hristos este in mijlocul nostru! Nu eşti singura care cunoaşte momente de descurajare. 
Toţi trecem prin asemenea clipe când ne vine aproape sa ţipam. Nu putem cunoaşte 
starea omului in viata de dincolo: aceasta este voia lui Dumnezeu. Totodată, nu pot sa ma 
indoiesc de mântuirea sufletului aflat in credinţa ortodoxa. Gradele de fericire depind de 
meritele fiecăruia. După cum spune Apostolul: "Alta este strălucirea soarelui si alta 
strălucirea lunii si alta strălucirea stelelor" (1Cor.15,41). Daca un suflet păcătos cade in 
iad, Sfânta Biserica intervine in favoarea lui, si Domnul ii eliberează de legaturile iadului. 
Eu am credinţa in rugăciunile Bisericii, asa păcătos cum ma aflu. 

Slava Domnului, sunt sănătos! Dumnezeu sa te păzească! 

37 

12 ianuarie 1949 

Hristos este in mijlocul nostru! Am primit scrisoarea ta si ma grăbesc sa iti răspund. Nu 
deznadajdui, nu te descuraja, ci linisteste-te! "Cine n-a cunoscut necaz si păcat?", spune 
un proverb rusesc. Fariseii au adus la Hristos pe o femeie ce a săvârşit adulter si l-au 
intrebat: "Invatatorule, ce ne porunceşti sa facem?" - citeşte versetele de la 3 la 11 ale 
capitolului 8 din Evanghelia Sfanţului loan. Dumnezeu sa te ferească sa te desparţi de 
soţul tau! Ai răbdare si roaga-te! In milostivirea Sa, Domnul va va ajuta sa treceţi aceasta 
incercare. Soţul tau s-a smerit foarte, plânge si cere iertare. După porunca lui Dumnezeu, 
tu trebuie sa-l ierţi, sa nu-i faci niciodată reproşuri si nici sa nu-i aduci aminte de aceasta 
ispita. Este deja foarte ruşinat si speriat ca l-ai prins asupra faptului. Este o greutate 
mare ce o poarta pe conştiinţa. Dumnezeu sa-l ajute! Nu-l mâhni, incearca sa-i oferi un 
chip plăcut, astfel ii vei alina suferinţa sufletului. Sfanţul Apostol spune: "Purtati-va 
sarcinile unii altora si asa veţi implini legea lui Hristos" (Gal. 6, 2). Daca iei asupra ta 
păcatele aproapelui, si Domnul va lua asupra lui păcatele tale. 

Desigur, asta i s-a intamplat in stare de ebrietate. Acelaşi lucru i s-a intamplat lui Lot, un 
drept care beat, a păcătuit cu fiicele sale. Citeşte capitolul 19, versetele de la 30 la 38 
din cartea facerii. Iti scriu imediat după ce ti-am primit scrisoarea; iarta-ma ca sunt asa 
concis. Viata noastră lumeasca este intradevar ca o mare agitata si corabia noastră este 
expusa nenumăratelor furtuni si risca sa se scufunde. Totuşi, nu trebuie sa deznadajduim. 
Cu ajutorul lui Dumnezeu ne vom strădui sa trecem aceasta mare si sa ajungem in portul 



liniştit al împărăţiei Cerurilor. Raman impreuna cu voi in rugăciune si va impartasesc 
suferinţele. 

38 

24 ianuarie 1949 

Ma bucur ca aspiri la "unicul necesar". încearcă sa nu stingi Duhul! Nu fi tulburata de viata 
conjugala, pentru ca eşti binecuvântata de Dumnezeu; straduiti-va sa va purtaţi sarcinile 
unii altora si sa impliniti legea lui Hristos. Dumnezeu sa va intelepteasca! Desigur, lumea 
cere ceea ce-i este propriu: munca, griji si agitaţie. Nu poate fi altfel. In aceste condiţii, 
daca păstrezi amintirea lui Dumnezeu, asta ajunge. După Sfinţii Părinţi, rugăciunea si 
amintirea lui Dumnezeu sunt unul si acelaşi lucru. Daca uneori ai timp, citeşte câteva 
pagini din Evanghelie, din Epistolele apostolice si gandeste-te la aceasta vale a plângerii 
care este viata noastră pământeasca, la moarte si la viata veşnica. Doamne fie-ti mila! 
Este inspaimantator sa te gândeşti ca dincolo nu va fi sfârşit. Chiar daca viata de aici este 
uneori foarte apăsătoare, chiar daca gemem sub povara necazurilor, lucrurile merg 
inainte. In schimb, in Veşnicie nu va fi nici o schimbare. 

Imi scrii ca nevrednicia si delăsările tale te inspaimanta. Nu uita ca nu pentru cei drepţi, 
ci pentru păcătoşi Mântuitorul lisus Hristos s-a intrupat si a devenit om adevărat 
(exceptând păcatul). Slava milostivirii Tale, Doamne! Dumnezeu cunoste slăbiciunea 
noastră si ne-a dat ca leac... pocăinţa. In virtutea legii cunoaşterii duhovniceşti, cu atât 
se vede mai păcătos. Sfanţul Petru Damaschinul scrie: "Daca omul isi vede păcatele ca pe 
nisipul marii, acesta este semnul sănătăţii sufletului". 

Când ne incearca asemenea sentimente, nu este loc pentru disperare; din contra, sufletul 
este plin de bunătate si dragoste pentru toata fiinţa. Fericiţi cei ce ajung la o asemenea 
stare! Dumnezeu o da ca răspuns smereniei deosebite - este ceea ce se cheamă nepăsare. 

39 

Hristos este in mijlocul nostru! 

Se cuvine uneori sa ne amintim păcatele trecute, căci aceasta naşte smerenia. Dar daca 
aceasta amintire duce la disperare, este semn ca vrăjmaşul incearca sa ne tulbure 
sufletul. Deci nu-l asculta! Linisteste-te, nu te intrista, nu deznadajdui si, prin rugăciune, 
nevoieste-te sa alungi gândurile ce te tulbura. Sfanţul Duh vorbeşte prin gura profetului 
lezechiel: "Dar daca cel rau se intoarce de la nelegiuirile sale (...), nu se vor pomeni deloc 
nelegiuirile pe care el le va fi făcut" (lez. 18,21 -22). Dumnezeu nu vrea moartea 
păcătosului. Trăieşte pentru familia ta! Fii inteleapta ca şarpele si nevinovata ca 
porumbelul. Nu vorbi apropiaţilor tai despre viata ta duhovniceasca, căci nu te vor 
intelege. Si daca uneori soţul tau "se poticneşte" rabda-l fara sa te tulburi si roaga-te cu 
mai multa râvna. Adu-ti aminte ca si tie se intampla sa te poticneşti! 

Va pomenesc mereu in rugăciunile mele si va rog sa faceţi si voi cu mine la fel. Domnul, in 
milostivirea Sa, sa va ajute si sa va sprijine in treburile voastre! 

40 

Imi scrii ca duhovniceste te afli rau: "Este ceva ce-mi lipseşte, fara indoiala, dragostea si 
credinţa in Dumnezeu!". Copila mea, vrăjmaşul oamenilor este cel ce te tulbura. Nu-l 
asculta! Credinţa si dragostea ta pentru Dumnezeu sunt mai presus de orice indoiala; 
spaima ta este nejustificata, ea pleacă din mândrie. Trăieşte simplu, fara sa-ti pui prea 



multe întrebări. Oare nu eşti grijulie si nu ai dorinţa de a te indrepta? O asemenea dorinţa 
este jumătate din mântuire. Ce-ti trebuie mai mult? 

Ai citit foarte mult din Sfinţii Părinţi; nu poţi sa-i intelegi si te simţi dezorientata. Prin 
raţiune, ştim ca trebuie sa discernem condiţiile de viata si sa ne adaptam lor. In viata 
duhovniceasca exista trei trepte: incepatorii, inaintati si desăvârşiţii! 

Linisteste-te, gandeste-te sa ai amintirea lui Dumnezeu si Domnul te va ajuta! 

41 

Hristos este in mijlocul nostru! 

...Iti doreşti liniştea pentru a te dedica lecturii. Trăieşte simplu, adapteaza-te vieţii ce-ti 
este data aici si acum. Nu te mira ca X. nu poate sa-l inteleaga pe Sfanţul loan Scararul. 
Duce o viata superficiala si nu are nici o idee despre viata lăuntrica - de unde si părerea 
lui despre Scara Raiului. 

La proscomidie putem pomeni un luteran in viata - nădăjduind ca harul lui Dumnezeu ii va 
aduce la Ortodoxie, dar nu mort, deoarece acela a murit neimpacat cu Ortodoxia si nu ne 
este dat noua sa judecam viata de dincolo de mormânt. Judecăţile lui Dumnezeu sunt de 
nepătruns păcătoşilor de noi. 

42 

9 august 1949 

Am primit scrisoarea si cele o suta de ruble. Am dat banii mănăstirii si i-am trimis 
scrisoarea lui X. Te sfătuiesc sa nu te mâhneşti prea mult din cauza finei tale, 
considerand-o fara speranţa. Pentru păcătoşi si nu pentru drepţi Mântuitorul Msus Hristos 
S-a pogorât din ceruri si S-a intrupat! Fariseii se intemeiau pe legi, insa ei insisi nu trăiau 
după Lege. Nu puteau sa-L inteleaga pe Msus Hristos-Dumnezeu adevărat; L-au persecutat 
si condamnat pe Domnul, considerandu-L ca pe un "prieten al păcătoşilor", deoarece El 
manca cu vameşii (Le. 7, 34). Ei au condamnat pe o păcătoasa si au adus-o la El, dar 
Domnul a dezvinovatit-o (ln.8,3-11). 

Sa ştii ca nu suntem mai intelepti decât Solomon, nici mai blânzi decât profetul David, 
nici mai ravnitori decât Apostolul Petru! Citeşte in Biblie al unsprezecelea capitol din 
prima Carte a regilor, al unsprezecelea capitol din prima Carte a lui Samuel si versetul 45 
al capitolului 26 din Evanghelia după Matei. Vei vedea cum, in mila Sa, Domnul i-a iertat 
si s-a milostivit de păcătoşi. Iar tu, o păcătoasa, o judeci pe fina ta! Nu este si asa o 
situaţia destul de grea, atât pentru ea, cat si pentru tine, ca sa o mai agravezi? Sfinţii 
Părinţi erau miloşi fata de păcătoşi si spuneau: "Daca vezi păcătoşi, acopera-i cu haina ta, 
pleacă si nu-i judeca!". 

As putea sa mai dau numeroase exemple si sfaturi de acest fel, scoase din Sfânta Scriptura 
si din scrierile Sfinţilor Părinţi, insa cred ca ceea ce ti-am scris ajunge. Adu-ti aminte de 
tinereţea ta, de stradanile tale de a nu face aceleaşi păcate. Azi insa, bătrânica ce ai 
devenit si-a uitat tinereţea si vrea sa-i judece aspru pe tineri! Roaga-te pentru fina ta, 
poarta-te cu ea cat mai blând cu putinţa. Asa facand nu vei păcătui! li trimit 500 de 
mărci, la-ti osteneala sa i le dai. Dumnezeu sa va binecuvânteze. 

Cu dragoste in Hristos. 

43 



18 septembrie 1949 

...Daca afli tulburare in tine, cerceteaza-i cauza cu atenţie. Te consideri rea si inutila; nu 
este neapărat cazul! Dar priveste-te: daca cineva ti-ar repeta aceste cuvinte ce ai simţi? 

Ti-e teama după moartea lui X. Asta vine din lipsa de simpatie pe care a avut-o ea fata de 
tine. Sfânta Biserica crede ca sufletele celor morţi rătăcesc trei zile in toate locurile prin 
care au trăit; ti-a fost teama când a venit la tine. Gândul morţii care te aşteaptă te 
inspaimanta. Fara indoiala, este cumplit sa mori. "Teama de moarte este proprie tuturor 
oamenilor", scrie Sfanţul loan Scararul. Dar disperarea si acedia sunt de la vrăjmaşul! Nu-i 
asculta insinuările! Citeşte in Pateric sfaturile stareţilor anonimi, la capitolul 126. 

Teologii ortodocşi au spus-o foarte clar: spiritismul este un fenomen diabolic. Sfanţul 
Apostol Pavel a spus: "satana insusi se preface ca inger al luminii" (2 Cor. 11,14). In 
sfaturile aceloraşi stareţi, citeşte capitolele 134, 135, 136, 110 si 158 care tratează 
despre aparitile drăceşti sub forma de ingeri. 

Cum ai putea crede ca iti apare X? Este o amăgire drăceasca evidenta. Daca satan apare 
sub forma Mântuitorului, a ingerilor si a sfinţilor, asta inseamna ca poate lua si alte 
forme; dar nu poate in nici un chip sa reprezinte Crucea. Citeşte răspunsul 416 in 
scrisorile Sfanţului Varsanufie. 

Dumnezeu sa te apere, copila ea! 

44 

13 august 1949 

Mulţumită lui Dumnezeu ma aflu sănătos. Tu insa ai din când in când dureri de cap. Ce 
poţi face decât sa te supui voii lui Dumnezeu? Nici o boala nu vine fara voia Lui. 

Ai văzut cum dragul tau X s-a dovedit las; este totuşi un militar. Aceşti oameni sunt 
consideraţi cei mai curajoşi. Totuşi, fara credinţa in Dumnezeu, nu exista curaj, căci omul 
este făcut după chipul si asemănarea lui Dumnezeu. Daca exista atei curajoşi, curajul lor 
nu este natural, ci maladiv, născut din disperare, mândrie si 
vanitate. Dumnezeu sa-i lumineze! 

Dumnezeu sa-ti dea sănătate si sa te păzească! Stăruie in rugăciune; chiar daca nu eşti 
atenta, straduieste-te sa te rogi! 

45 

22 februarie 1950 

lata deci ca Postul a inceput! Toţi fraţii bătrânei noastre comunităţii se vor impartasi 
sâmbăta. Slujba este oficiata asa cum se cuvine, cu doua strane. In primele doua zile ale 
Postului practicam xerofagia: pâine, cartofi si cate un castravete pentru fiecare. Miercuri 
la prânz: mazăre si cartofi desigur fara ulei. In prima săptămâna a Postului nu mâneam 
seara. Mulţumită lui Dumnezeu, sunt sănătos; toţi călugării bătrâni privegheaza si stau in 
picioare pe timpul slujbelor lungi. Nu lucram in aceasta săptămâna. 

Dumnezeu, in mila Sa, sa va ajute sa treceţi acest Post ziditor pentru sufletul evlavios! 

46 

15 mai 1950 - soţiei unui eretic 



Cu adevărat, Hristos a inviat! 

Am primit scrisoarea ta din 13 mai; am citit-o si am plâns de bucurie. Slava Domnului, te- 
ai liniştit si Domnul te-a invrednicit sa te impartasesti cu Sfintele Taine ale lui Hristos. De 
aceea ti-am simţi disperarea pe care o incercai. 

Răspund acum la intrebarile din cea de-a doua scrisoare. Straduieste-te sa fii credincioasa 
soţului tau, nu-l insela si asculta-l in toate, mai puţin in ceea ce priveşte Ortodoxia! Nu 
trebuie sa discuţi cu el probleme religioase; insa daca el le abordează, răspunde ce ştii 
după ce te-ai rugat mai inainte in suflet lui Dumnezeu. Lamureste-l printr-o viata 
creştineasca virtuoasa, nu prin cuvinte! Nu-l obliga sa meargă la biserica. Daca doreşte, 
acesta este alt lucru. Fii mulţumită si recunoscătoare sa te duci. Roaga-te numai pentru 
el, ca o copila: "Dumnezeule, mantuieste pe X, soţul meu, si fie-ti mila de el, pazeste-l si 
lumineaza-l". Lasă restul in seama milostivirii lui Dumnezeu si fii liniştita! Dumnezeu sa te 
intelepteasca! 

Fii intotdeauna buna si respectuoasa cu mama lui; daca iti spune ceva neplăcut, rabdă! Nu 
vorbi probleme religioase cu ea, altfel iti vei pierde pacea interioara. Nu lua hotărâri la 
manie si fii scurta in conversaţie. Sub influenta maniei păcătuim intodeauna si spunem 
lucruri nedrepte pe care le regretam mai târziu. Imi aduc aminte cum erai atunci când ai 
venit la Valaam; erai atunci o adolescenta de 15 ani! 

Mi-ar plăcea sa vad cu cine semeni astăzi; din păcate este imposibil. As dori o fotografie 
cu tine si cu soţul tau. Daca se poate, trimite-mi una! Imi va face o mare plăcere sa o 
privesc atâta timp cat voi fi in viata. 

Cat de uşoara este astăzi comunicarea prin scrisori datorita avionului! Distanta este asa de 
mare si curierul atât de iute. li mulţumesc călduros soţului tau pentru medicament. Nu a 
ajuns inca, dar sper sa ii primesc curând. Transmite-i salutari cordiale si cele mai bune 
urări ale mele: Dumnezeu sa-i dea sănătate si reuşita in 
treburile sale. Ce limba vorbiţi voi acolo? El ştie rusa? 

Copila mea ma rog ca Dumnezeu sa te binecuvânteze si cu dragoste in Hristos te 
pomenesc in rugăciunile mele pentru tine, cat si pe soţul tau si pe mama lui. 

Dumnezeu sa va apere! 

47 

Ultima ta scrisoare m-a bucurat foarte mult! Imi scrii ca vei muri creştina. Si eu o doresc 
si ma rog sa fie asa. Roaga-te pentru soţul tau, dar nu-l cicali si nu-i cere sa devină 
ortodox. Prin sfaturile tale poţi sa-l răneşti si sa-l indepartezi de la Ortodoxie. Roaga-te, 
lasa-te in voia lui Dumnezeu si incredinteaza restul milei Sale. Cum a fost examenul lui? 
Nu mai poţi sa-ti aduci aminte chipul meu când ai venit la Valaam! Eu mi-l aduc aminte 
foarte bine pe al tau, cat si de discuţia si plimbarea noastră pe insula! Crede ca 
Dumnezeu exista, ca e o viata viitoare, ca nu exista sfârşit si ca sufletul e nemuritor - ca 
nu poate nici măcar sa imbatraneasca! Vezi, am acum 77 de ani si ma simt tanar. Fiecare 
batran sau bătrânica ti-o va spune: sufletul vivifica trupul. Trupul este pamant si se 
intoarce in pamant, in vreme ce sufletul este de la Dumnezeu si se intoarce tot la El. 
Totuşi, trăind in lumea agitata, va este greu sa acceptaţi asemenea gânduri. Straduieste- 
te totuşi sa crezi in Sfânta Scriptura! 

Cat despre cântecele bisericii, da dovada de discernământ. Roaga-te si urmeaza-ti 
inspiraţia inimii. Imi scrii de asemenea ca aveţi slujbe minunate. Este bine deoarece, intr- 
oarecare măsura, asta inalta sufletul. Si noi avem acum slujbe inaltatoare; de sărbători 



se întâmpla sa fie si cinsprezece preoţi, invesmantati in cele mai frumoase straie. 
Finlandezii se arata foarte interesaţi de slujbele noastre. 

In fotografie soţul tau arata foarte bine; se vede ca are suflet bun, căci chipul este 
oglinda sufletului. Tu insa nu araţi prea bine: nu ştiu de ce ti-ai strâns buzele si n-am 
inteles ce ti-ai pus pe cap. M-am uitat chiar si cu lupa - fara succes. Nu-mi mai trimiteţi 
medicamente contra durerilor de inima. Nu sunt chiar atât de bolnav pe cat crezi! In 
aceasta vara am lucrat, iar acum celebrez slujbele; raman chiar in fiecare zi in picioare 
de la inceput pana la sfârşit. 

O mare mulţumire "ruseasca" pentru medicamentul impotriva reumatismului. Mulţi părinţi 
ii folosesc si va sunt recunoscători. 

larta-ma pentru intarzierea cu care iti răspund. Este adevărat, oamenii ce te inconjoara 
acum sunt diferiţi. Dar ce altceva iti ramane de făcut decât sa ai răbdare si sa te 
obişnuieşti astfel ca intelegerea sa domneasca acolo unde asta depinde de tine. 

Dumnezeu in marea Lui dragoste sa va păzească! 

RUGĂCIUNEA INIMII 

Părintele schimonah Agapie de la Valaam 



Se zice in Evanghelii: "Daca vrea cineva sa vina după Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia 
crucea si sa-Mi urmeze Mie" (Matei 16:24). Când ne rugam, mai intai trebuie sa renunţam 
la voinţa noastră si la ideile noastre, apoi sa ne luam crucea, care este munca trupului si a 
sufletului, inevitabila intr-o astfel de căutare. Lasandu-ne cu totul in grija neadormita a 
Domnului, trebuie sa induram, cu umilinţa si cu smerenie, sudoarea si munca, de dragul 
rasplatei adevărate pe care Dumnezeu o va da celui ravnitor când va veni timpul potrivit. 
Atunci Dumnezeu, dandu-ne mila Sa, va opri rătăcirile mintii noastre si o va aşeza - 
laolaltă cu amintirea Sa - neclintit in inima. Când aceasta aşezare a mintii in inima a 
devenit ceva natural si constant. Părinţii o numesc "unirea mintii si inimii". In aceasta 
stare, mintea nu isi mai doreşte sa stea in afara inimii. Dimpotrivă, daca imprejurari din 
afara sau unele discuţii lungi tin mintea departe de atenţia ei către inima, ea cunoaşte o 
dorire de neimpotrivit pentru a se întoarce inauntru, o nevoie si o sete spirituala: singura 
ei dorinţa este sa lucreze inca o data cu mai multa râvna in zidirea casei ei lăuntrice. 

Când aceasta ordine lăuntrica s-a stabilit, totul din om trece din capul lui la inima. Atunci 
un fel de lumina lăuntrica luminează tot ce este intr-insul, si tot ce face, zice sau 
gândeşte, este făcut cu toata conştienta si atenţia. Este capabil sa discearna clar natura 
gândurilor, intenţiilor si dorinţelor ce vin la el; de buna voie isi supune mintea, inima si 
voia către Hristos, indeplinind degrabă fiecare porunca a lui Dumnezeu si a Părinţilor. De 
se va indeparta de la ele in orice fel, isi va ispasi vina cu inima căzuta in pocăinţa si 
regret, cu smerenie inchinandu-se in fata lui Dumnezeu cu tristeţe adevărata, implorând 
si aşteptând cu incredere ajutor de sus intru slăbiciunea sa. Si Dumnezeu, vazand aceasta 
smerenie, nu ii va lipsi pe rugător de mila Sa. 

Rugăciunea mintii in inima vine repede la unii oameni, in timp ce pentru alţii procesul 
este indelungat. Astfel din trei oameni pe care ii cunosc, a venit la unul imediat ce i s-a 
spus despre ea; la altul a venit după vreme de sase luni; la un al treilea după zece luni, in 
timp ce in cazul unui mare stareţ a venit numai după doi ani. De ce se intampla asa. 



Dumnezeu singur ştie. 

Sa mai ştii ca inainte ca patimile sa fie curăţite rugăciunea este de un fel, iar după ce 
inima a fost curăţita de patimi e de un alt fel. Primul fel ajuta la curăţirea inimii de 
patimi, in timp ce al doilea este un semn duhovnicesc al fericirii viitoare. Aceasta este 
ceea ce trebuie sa faci: când poţi simţi ca mintea chiar iti intra in inima, da putere 
deplina unei asemenea rugăciuni, alungând tot ce o impiedica; si atât timp cat continua 
activa in tine, nu face altceva. Dar când nu te simţi asa de transportat, practica 
rugăciunea gurii cu metanii, straduindu-te in toate felurile posibile sa iti tii atenţia in 
inima inaintea fetei Domnului. Acest fel de rugăciune iti va ajuta deopotrivă inima sa 
obtina căldura. 

Privegheaza si fii treaz, si mai ales in timpul rugăciunii mintii si inimii. Nimeni nu e mai 
plăcut lui Dumnezeu decât cel ce practica cu dreptate rugăciunea mintii si a inimii. Când 
cele inconjuratoare fac rugăciunea dificila, sau când nu ai timp sa te rogi, in astfel de 
momente, cu orice te-ai ocupa, incearca sa păstrezi duhul rugăciunii in tine prin orice 
mijloace, aducandu-ti aminte de Dumnezeu si straduindu-te in orice fel sa II vezi in fata 
ta cu ochii mintii tale, cu frica si dragoste. Simţind prezenta Sa in fata ta, abandoneaza- 
te atotputerniciei Sale, atot-vazatoare si atot-stiitoare, intr-o supunere credincioasa 
infatisandu-ti toate lucrările in fata Sa, in asa fel incat in fiecare acţiune, vorba sau gând 
sa iti reaminteşti de Dumnezeu si voinţa Sa sfânta. Astfel, pe scurt, este duhul rugăciunii. 
Oricine are dragoste de rugăciune trebuie fara cădere sa aibă acest duh, si, pe cat se 
poate, trebuie sa supună intelegerea sa intelegerii lui Dumnezeu prin atenţia neintrerupta 
asupra inimii, ascultând cu smerenie si respect poruncile lui Dumnezeu. In acelaşi fel, 
trebuie sa isi supună dorinţele sale voii lui Dumnezeu, si sa se predea pe deplin planurilor 
providenţei lui Dumnezeu. 

In toate felurile posibile trebuie sa luptam impotriva duhului arbitrariului propriei voinţe 
si impotriva impulsului de a ne scutura de toate constrângerile. Este un duh ce ne 
şopteşte: Aceasta e peste puterea mea, căci nu am timp, e inca prea devreme pentru 
mine sa intreprind aceasta, ar trebui sa mai aştept, obligaţiile mele monastice ma opresc 
- si o mulţime de alte scuze de acelaşi fel. Cel ce asculta de acest duh nu va capata 
niciodată obiceiul rugăciunii. Strâns legat de acest duh este cel al justificării de sine: când 
am fost purtaţi in facerea de rau de către duhul dorinţei arbitrariului si suntem astfel 
avertizaţi de conştiinţa noastră, acest al doilea duh vine si lucrează asupra noastră. Intr- 
un astfel de caz duhul justificării de sine foloseşte tot soiul de vicleşuguri pentru a insela 
conştiinţa si a prezenta greşeala noastră ca fiind dreapta. Fie ca Dumnezeu sa te 
protejeze impotriva acestor duhuri rele. 



Traducerea: Radu Hagiu 

Părintele Porfirie din Grecia 



Părintele Porfirie, in lume Evanghelos Bairaktaris, se trăgea din Evvia. S-a născut in anul 1906, in satul Sf. 
loan din Karystia, din părinţi săraci. De la vârsta de 10 ani a fost nevoit sa lucreze la o băcănie in Pireu. Pe 
când avea 12-14 ani a citit cu mare atenţia viata Sf. loan Kalivitul si, fiind atras de invataturile sale, a 
incercat sa le urmeze in viata. Astfel s-a incredintat iubirii lui Hristos si, parasindu-si pe ascuns satul, s-a 
dus la Kafsokalivia la Sfanţul Munte, pentru a-si pune in aplicare inaltele idealuri. 




Legat de acest moment, notează următoarele in 
[testamentul duhovnicesc': "De mic copil ma aflam 
tot in păcate, căci tatăl meu, fiind săraci, plecase in 
merica, sa lucreze la canalul Panama pentru noi, 
opiii sai, pe când pasteam vitele, citeam silabisind 
iată Sfanţului loan Kalivitul. Si l-am indragit mult 
Ipe Sfanţul loan si ma rugam indelung ca un copil de 
doisprezece-cincisprezece ani cred, nu-mi mai 
amintesc bine. Si, vrând sa-l imit, cu foarte multa 
lupta am plecat de la părinţii mei pe ascuns si am 
|ajuns la Kafsokalivia la Sfanţul Munte si am intrat in 
ascultare la doi Bătrâni ce erau fraţi buni, 
Pantelimon si loanichie. S-a intamplat sa fie foarte 
vlaviosi si plini de virtuţi, asa ca i-am indragit 
oarte si, de aceea, cu rugăciunile lor, făceam 
deplina ascultare. Acest lucru m-a ajutat foarte mult 
si simţeam o mare iubire pentru Dumnezeu." 

Foarte devreme Harul cel dumnezeiesc a inceput sa impodobeasca aceasta figura adolescentina aprinsa de 
dragostea pentru Hristos, daruind-o cu harisme inalte si cu cele mai alese calităţi duhovniceşti. In scurt timp 
s-a imbolnavit grav, iar Bătrânii sai l-au trimis inapoi la părinţi sa-si trateze boala. Odată intors acasă, s-a 
inatlnit cu Arhiepiscopul Sinaiului, Pofirie al lll-lea, care i-a intuit de indata nivelul moral, sfintele harisme 
si, mai ales, darul stravederii. Astfel, in anul 1927, deşi părintele avea pe atunci doar 21 de ani 
Arhiepiscopul l-a hirotonit preot, punandu-i numele de Porfirie. 

In anii ce au urmat, a slujit ca părinte duhovnicesc, spovedind si sfătuind la Sfânta Mănăstire a Sfanţului 
Haralambie din Lefka. 

Când a izbucnit al ll-lea război mondial, in octombrie 1940, a fost numit paroh la Paraclisul Sfanţului 
Gherasim de la Policlinica din Atena, langa piaţa Omoniei. 

Timp de 30 de ani cuviosul Batran a infaptuit acesta lucrare pastorala de tămăduire a oamenilor ce 
sufereau. Era un ascet care, in loc sa se nevoiasca "in pustia de la Sfanţul Munte, se nevoia in 'pustia' 
Omoniei". 

La policlinica era un câine la care Bătrânul ţinea foarte mult, asa cum ţinea la toate celelalte animale, 
pasări si plante. Bunicutul ţinea mult la acest câine pe care ii socotea "prietenul" sau. 

La un moment dat a venit in Grecia un grup de oameni de ştiinţa americani, care, in colaborare cu 
personalul ştiinţific al policlinicii, urma sa facă anumite experimente, in care aveau de gând sa se 
folosească de acest câine, de "prietenul" Bătrânului. Aşadar, in ziua experimentului. Părintele Porfirie a 
plecat din policlinica. S-a intors abia seara si, imediat, s-a indreptat spre laborator. A deschis congelatorul 
in care se afla animalul mort, l-a privit plin de tristeţe si i-a spus: "Ce ti-au făcut, bietul de tine?". Atunci, 
după cum părintele insusi ne-a povestit, minunandu-se, câinele a mai dat o data din coada, in semn de 
salut, asa cum făcuse prima data. După cum vedeţi, inainte sfinţeniei, chiar si natura se înclina, iar limitele 
firii dispar! 

Ucenicii Părintelui si cei care l-au cunoscut indeaproape dau mărturie de minunile de care a fost invrednicit 
acesta prin harul Duhului Sfanţ, dobândit prin smerenia si practicarea celorlalte virtuţi dumnezeieşti, 
facandu-l inca unul din sfinţii acestor vremuri, ce aşteaptă sa fie proslăvit canonic si de sinodul Bisericii 
Greciei. 



"Sa nu te indignezi, nici măcar in tine, pentru nici o acuzaţie nedreapta ce ti s-ar aduce. 
Este un lucru rau. Si râul incepe prin gânduri rele. Când te amarasti si te indignezi, fie 
doar cu gândul, iti strici atmosfera duhovniceasca. împiedici Sfanţul Duh sa lucreze si 
ingadui diavolului sa mărească râul. tu trebuie sa te rogi totdeauna, sa iubeşti si sa ierţi, 
alungând de la tine orice gând rau." 



"Nu trebuie sa-ti duci lupta creştineasca cu predici si contestaţii, ci cu o adevărata iubire 
ascunsa. Când contestam, ceilalţi reacţionează. Când ii iubim sunt mişcaţi si-i câştigam. 
Când iubim, credem ca noi le oferim ceva celorlalţi pe când, in realitate, intai ne oferim 



noua insine. Iubirea cere sacrificii. Sa sacrificam cu umilinţa ceva de-al nostru, care in 
realitate este al lui Dumnezeu." 

"Când te trezeşti noaptea, sa nu te intorci pe partea cealaltă pentru a adormi la loc. Sa te 
ridici, sa ingenunchezi in fata Celui Răstignit si a Sfinţilor si sa te rogi smerit si cu iubire. 
O jumătate de ora, un sfert, zece minute, cinci, cat poţi." 

"Sa te rogi fara nelinişte, in pace, cu incredere in grija si iubirea lui Dumnezeu. Nu te 
osteni când te rogi.[...] Sa-l rogi pe Dumnezeu sa te facă vrednic de iubirea Sa.[...] Sa 
faceţi cate metanii puteţi in rugăciune, chiar daca asta va oboseşte. Când rugăciunea este 
insotita de sacrificiul nesilit, se face mai plăcuta si mai roditoare in fata lui Dumnezeu." 

"Omul lui Hristos trebuie sa-L iubească pe Hristos, si când II iubeşte pe Hristos, scapă de 
diavol, iad si moarte." 

"Sa fim smeriţi, insa sa nu vorbim de smerenie. Vorbirea despre smerenie este o capcana a 
diavolului, care aduce cu sine deznădejdea si delăsarea, in vreme ce adevărata smerenie 
aduce cu sine nădejdea si lucrarea poruncilor lui Hristos. [...] Roaga-L pe Dumnezeu sa-ti 
trimită sfânta smerenie. Nu pe aceea care spune 'sunt cel din urma, sunt nimic' Aceasta e 
smerenie diavoleasca. Smerenia cea sfânta e dar de la Dumnezeu. Dar. Harisma. Nu 
provine din strădaniile noastre. Pregateste-te si cere-l lui Dumnezeu acest dar sfanţ." 

"Deschide-ti inima cu simplitate, nesilit, spontan, inaintea Domnului nostru. [...] Sa fii 
plăcut. Sa iubeşti tăcerea, pentru ca doar astfel inima ta va vorbi lui Hristos. Spune vorbe 
puţine, dar cu miez. Sa iubeşti osteneala trupului si oboseala, fiindcă acestea intaresc 
trupul si sufletul deopotrivă. [...] Tăcerea sa-ti fie tainica, adânc in inima. Nu-ti vădi 
tăcerea sa o priceapă toţi. Spune doua-trei cuvinte, dar lăuntric nu conteni a te ruga 
Domnului pentru toţi." 

"Sa spui mereu adevărul. Sa faci totul cu calm. Sa te rogi pentru a deveni mai bun." 

"Sa faceţi mereu binele, fiindcă altminteri e vai de voi!" 

"Si deşi de mic copil făceam multe păcate, când m-am reintors in lume am continuat a 
face păcate, care pana astăzi s-au inmultit foarte mult. Lumea insa m-a luat de bun si toţi 
striga ca sunt sfanţ. Eu insa simt ca sunt cel mai păcătos om din lume." 

"Astăzi oamenii caută sa fie iubiţi si de aceea eşuează. Corect e sa te intereseze nu daca 
ei te iubesc, ci daca tu II iubeşti pe Hristos si pe oameni. Doar astfel sufletul iti este 
implinit." 

"Sa-L rogi pe Dumnezeu sa te facă vrednic de iubirea Sa.[...] In rugăciunea te sa-l ceri lui 
Dumnezeu sa se facă voia Sa pentru tine. Acest lucru iti este cel mai de folos." 

"Când te inhata satana si te apasă, sa nu ramai nemişcat, asa cum raman unii ce devin 
melancolici si cad pe gânduri ore intregi, ca si când i-ar preocupa probleme importante, 
deşi nu e vorba despre asa ceva, ci pur si simplu sunt robiţi de satana. Sa fii pregătit sa 
reacţionezi, sa te opui, sa respingi asediul satanei, asa cum pe un om pe care ii prind 
răufăcătorii si-l blochează, face o mişcare brusca si, dând din mâini ii impinge, scapă din 
strângerea lor si se indreapta spre alta direcţie, spre Hristos, care ii eliberează." 

"Zădărnicie e tot ce iei din egoism. Veşnicie este tot ce dai din iubire. Iar cea mai 
generoasa veşnicie este sa primeşti cu iubire, pentru a dărui bucuria reciprocităţii aceluia 



ce ti se oferă cu iubire." 

"Când te rogi pentru un om pe care ii muncesc patimi păcătoase, sa nu i-o spui, fiindcă 
diavolul va afla si va ridica indarjire in sufletul tau si astfel rugăciunea ta nu va da rod. Sa 
te rogi pentru acel om in taina, si astfel rugăciunea ta ii va ajuta." 

"Sa nu te necăjeşti, mai, niciodată. Hristos a inviat ca sa ne dea multa iubire si bucurie, 
inca de pe acum. Aşadar, de acum sa incepem sa participam tot mai intens la ziua 
luminata a împărăţiei iubirii lui Hristos, unde nu se inserează niciodată." 

"In taina imbratiseaza-ti in inima-ti intreaga obşte si intreaga Biserica. Nu te lupta cu 
ceilalţi, nici nu incerca sa faci sa dispară sau sa corectezi cusururile celuilalt, lubeste-l 
asa cum e, cu defectele sale. Domnul se va ingriji de acestea. Sa-ti sfinţeşti tăcerea, sa 
nu fie neroditoare." 

"Nu mi-e frica de iad si nu ma gândesc la rai. li cer numai Domnului sa fie milostiv cu 
toata lumea si cu mine" 

"-Cuvioase, spuneţi ceva despre viata duhovniceasca. 

-Oricine nu se pocaieste, va fi pierdut. 

-Acesta e un cuvânt greu, cuvioase. 

-Ti-l voi spune inca o data: oricine nu se pocaieste va fi pierdut." 

"Mai intai iarta-i pe aceia care te intristeaza." 

"Fii atent, căci trebuie sa ne luptam pana când ne vom da ultima suflare. Fii cu băgare de 
seama." 

"Sa nu stai in spatii inchise, ci sa ieşi in mijlocul naturii." 

"Sa nu va preocupaţi de cele de pe urma, nici de antihrist, nici de semnele sale, fiindcă sa 
stiti ca atâta timp cat II avem pe Hristos cu noi, antihristul nu ne poate vatama cu nimic." 

"lubiti-l pe Hristos... Hristos este totul, este izvorul vieţii. Toate cele frumoase sălăşluiesc 
în Hristos. Iar departe de Hristos, tristeţea, melancolia, mânia, supărarea, amintirea 
rănilor ce le-am primit în viata, a greutăţilor si a ceasurilor de agonie. lubiti-L pe Hristos 
si sa nu vreţi nimic în locul iubirii Lui". 

"De nu va veţi reveni si nu veţi fi precum copiii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor". 

"Mănăstire poate fi si casa ta, numai sa vrei. Nu e cu nimic diferita de o mănăstire. Este 
de-ajuns sa faci ce-ti spun. Nu locul face mănăstirea, ci felul in care vietuiesti. Du-te 
acum, roaga-te si fii răbdător in toate". 

"Sa nu incerci sa arunci relele din tine in exterior ci, mai bine, deschide-ti poarta 
sufletului spre a primi Lumina care este Hristos, si-atunci se vor risipi si negurile ce s-au 
instapanit in tine". 

"Fii atent cum te nevoiesti. Nevoieste-te cu smerenie si nu asa cum faci tu, cu 
incrancenare. Incet-incet fiule, si cu smerenie. Altminteri pacatuiesti", imi spunea 
Bunicutul. 

"Fiule, de Hristos trebuie sa ne apropiem nu de teama ca nu ştim ce va fi după ce vom 
muri. Lui Hristos trebuie sa-l deschidem inimile noastre si, asa cum tragem perdeaua. 



lasand soarele sa intre in casa, trebuie sa-L lăsam si pe Hristos sa vina la noi si sa-L iubim 
cu iubire adevărata. In felul acesta ne putem apropia cel mai bine de El". 

"Ascultarea aduce smerenia; smerenia discernământul; discernământul aduce vederea cu 
duhul, iar aceasta din urma aduce inaintevederea". 

"Trebuie sa-ti spui mereu acestea: "Doamne, cei ce se indeparteaza de Tine se pierd." 
Noteaza-ti aceste cuvinte, ca sa le tii minte, căci sunt pline de inteles." 

"Sa fii bun si ascultător. Sa ai răbdare cu ceilalţi, sa nu te necăjeşti, sa nu fii prea sensibil, 
sa fii destoinic in munca ta. Sa nu vorbeşti la serviciu prea mult despre lucruri religioase, 
daca nu eşti intrebat. Sa fii un exemplu demn de urmat, in drumul spre Hristos." 

"Sa mergi la biserica in mod regulat, sa te spovedeşti si sa te impartasesti des si-atunci vei 
scapă de toata frica si ti se vor tămădui toate rănile sufleteşti." 

"Te povăţuiesc sa ai mereu dragoste pentru toţi. In primul rând dragoste apoi toate 
celelalte." 

"Trebuie sa iubim cu inima curata si tot astfel trebuie sa ne rugam." 

"Nu vreau sa te apropii de Dumnezeu din pricina ca te temi de moarte. Vreau sa te apropii 
de El cu multa dragoste. Acesta este lucrul cel mai de seama, fiule." 

"Când uneori incepe sa-ti fie frica, asa cum spui, aceasta se intampla din pricina ca nu II 
iubeşti indeajuns pe Hristos. Asta e totul." 

"Sa te rogi si sa iubeşti. Sa-L iubeşti pe Dumnezeu si sa-i iubeşti si pe semenii tai. Nu vezi 
cate poate face dragostea lui Hristos? Sa nu te intrebi in sinea ta daca te iubesc ceilalţi. 
Daca-i iubeşti tu primul, sa ştii ca atunci si ei te vor iubi deopotrivă." 

"Ca sa fii iubit de ceilalţi, mai intai trebuie sa-i iubeşti tu." 

"Când se revarsă asupra noastră Harul cel dumnezeiesc, rugăciunea noastră devine cu 
totul curata. Sa te rogi neincetat, zi si noapte, chiar si când dormi in pat." 

"Nu trebuie sa-i silim pe alţii sa meargă la Biserica. Hristos a spus: Cine voieşte, sa-Mi 
urmeze Mie." 

"Oricât ai fi de obosit sa nu uiţi niciodată, seara inainte de culcare, sa faci rugăciunile de 
seara." 

"Sa nu te rogi lui Hristos sa-ti ia bolile, ci sa dobândeşti pacea, lucrând rugăciunea mintii 
si fiind răbdător. Astfel vei avea mare folos". 

"Roaga-te si nu te supară. Roaga-te si fii răbdător." 

"Când citeşti Sfânta Scriptura, căci trebuie sa o citeşti necontenit spre a te lumina, Vieţile 
Sfinţilor sau alte cârti bisericeşti, de găseşti o propoziţie sau un cuvânt ce te-a 
impresionat, zăboveşte mai mult in acel loc si vei vedea ca mult te vei folosi." 

Când i-am spus ca nu tin minte tot ce citesc. Par. Porfirie mi-a spus acestea: "Sa ştii, 
fiule, ca toate ni se depozitează in memorie, iar când Hristos socoteşte ca a venit ceasul 



potrivit, le dezvăluie." 

"Când citeşti sa incerci sa citeşti limpede, astfel incat sa se audă si ultima litera a fiecărui 
cuvânt. La fel sa procedezi si când canti la biserica sau când te rogi, fiindcă astfel te 
obişnuieşti sa fii corect si smerit in toate, in cuget, in cuvinte si in fapte." 

"Când canti, sa canti smerit, fara sa faci grimase, fara sa faci mişcări dezordonate si fara 
sa tot salti psaltirea. Sa priveşti mereu spre analog si sa nu discuţi cu cel de langa tine. Sa 
trăieşti ceea ce canti, fiindcă doar astfel cele cantate se transmit celor adunaţi in biserica 
la slujba." 

"Cu cat se afla omul mai departe de Dumnezeu, cu atât mai mult este necăjit si chinuit de 
felurite lucruri. Trebuie sa mergem la duhovnic de fiecare data când ne chinuie ceva." 

"Sa te spovedeşti periodic si temeinic, fiindcă, chiar de-ai fi Patriarh, daca nu te 
spovedeşti, nu te mantuiesti." 

"Sa nu va preocupaţi de cele de pe urma, nici de antihrist, nici de semnele sale, fiindcă sa 
stiti ca, atâta timp cat II avem pe Hristos cu noi, antihristul nu ne poate vatama cu 
nimic." 

"Fii atent la mine. Si iadul si satana si Raiul, toate sunt adevărate. Eu insa nu vreau sa te 
temi de ele, sau sa te gândeşti la ele asa cum faci tu. Vreau sa-L iubeşti pe Hristos, Care 
este Totul. Atunci, oriunde te vei afla, nu te vei mai teme de nimic din toate acestea. Vei 
avea toate lucrurile bune, fie ca te afli aici, fie ca te afli altundeva. Da, Hristos ne 
aşteaptă si, indata ce ne vom deschide inima cat de puţin, El va pătrunde in ea de indata 
si vom avea parte de toate cele bune. Este intocmai ca soarele. Când tragi fie si puţin 
perdeaua, lumina pătrunde imediat in odaie, iar razele sale ne incalzesc." 

"Hristos a inviat! Acesta este cel mai inalt inteles al creştinismului.' 

Crâmpeie de viata 

Din viata si invatatura Părintelui Epifanie 



Deşi cunoscut puţin in România, părintele Epifanie Teodoropulos a fost unui din marii 
duhovnici ai Greciei ultimilor ani si unul din stâlpii Ortodoxiei contemporane, stareţ al 
Mănăstirii cu hramul "Celei pline de har". "Duhovnicul tau este un intelept", i-a spus 
fericitul părinte Porfirie - referindu-se la Stareţul Epifanie - lui Constantin Yannitsiotis 
(autorul carta "Langa Părintele Porfirie"), care a avut marea bucurie de a le fi fiu 
duhovnicesc amândurora. După citirea acestor fragmente, "cititori romani pot intelege 
mult mai deplin natura intelepciunii sale, si anume ca ea a fost solomonica, de adevărat 
bărbat apostolic si prea vrednic Părinte bisericesc". 

De multe ori ne nevoim cu unele virtuţi si cu altele ne miluieste Dumnezeu. Prin asta se 
referea la faptul ca Dumnezeu poate răsplăti pe nevoitor in alte domenii, sau sa-i dea un 
oarecare har deosebit, care, aparent, nu are legătura cu ceea ce dorea el. 

Nu exista probleme multe sau puţine, nici mici sau mari. Singura problema este absenta 
lui Hristos din viata noastră. 



Legile duhovniceşti se răzbuna pe incalcarile lor. 

- Părinte, este drept ca un creştin ortodox sa trăiască sub oranduielile Canoanelor? 

- Fiule, Domnul nostru a trăit sub prescripţiile Legii Vechiului Testament, si noi ne 
intrebam daca trebuie sa trăim potrivit Legii Harului, a Canoanelor Sinoadelor ecumenice 
si locale? 

"Toate cele omeneşti sunt deşertăciuni". Toate fara excepţie? Nu! "Numai cele ce nu 
exista după moarte" (Slujba inmormantarii). 

Bogăţia, slava, frumuseţea sunt deşertăciuni, deoarece raman aici. Milostenia, insa, 
ingaduinta si, in general, virtuţile nu sunt deşertăciuni, deoarece te insotesc si in cealaltă 
viata. 

Când ne ispiteşte dorinţa de bogăţie, sa ne comparam pe noi insine cu cei mai săraci 
decât noi si sa nu ne cuprindă neliniştea. Insa, in privinţa virtuţilor, adică a bogăţiei 
sufletului, sa ne comparam cu cei mai inalti ca noi, duhovniceste, si sa ne nevoim sa 
urcam si noi. 

Creştinismul are valoare când ne costa. 

Când vrei, vreodată, sa vorbeşti de "scumpatatea" Sfintelor Canoane, nu trebuie sa aplici 
niciodată "iconomia" pentru tine. 

Celor ce-l intrebau, mereu, despre vremea celei de A Doua Veniri a Domnului, le spunea: 

- Nu va preocupaţi prea mult cu aceste lucruri. La ce va va folosi cunoaşterea timpului 
celei de A Doua Veniri? Oare, ca sa apucaţi sa va pocăiţi? Sa stiti ca ziua morţii fiecăruia 
dintre noi este in esenţa si Ziua Judecaţii sale, deoarece de atunci inainte nu vom putea 
adaugă la cele făcute, nici vom putea lua ceva din ele. Si deoarece ziua morţii noastre 
poate fi si cea de azi, sa fim gata! 

David a fost pedepsit pentru recensământ (numărătoare) (I împăraţi, cap. 24). De aceea, 
nici noi nu trebuie sa număram faptele noastre cel bune (am făcut asta, sau aceea), sau 
virtuţile noastre (am asta sau pe aceea), ci sa cerem mila lui Dumnezeu. 

Sa rugam pe Dumnezeu sa ne dea putere sa ne aducem aminte de faptele bune pe care ni 
le fac alţii si de faptele cele rele, pe care le facem noi altora, si sa uitam faptele bune pe 
care le-am făcut noi celorlalţi si faptele rele pe care ni le fac aceia. 

Pentru cel smerit nu ma tem. Sa facă păcatele cele mai grele si mai murdare, Dumnezeu, 
la sfârşit ii va milui. Smerenia nu se pierde niciodată. 

Căderile sunt material pentru smerenie. 

Trebuie sa ne luptam continuu impotriva păcatului. Mai bine smerenie in multe păcate, 
decât mândrie in puţine. 

Numai atunci putem afla nădejde in Dumnezeu, când denadajduim complet de noi insine. 

Diavolul ne imbranceste spre păcat, dar ultimul "da" ii spunem noi. 

Optsprezece ani a intins cursa diavolul ca sa arunce in păcat pe cineva. Vrăjmaşul nu se 
grăbeşte deloc. 



Oamenii au multe slăbiciuni si capricii. Ca sa-i îndreptam pe toţi este cu neputinţa. Nu 
ramane, deci, alta soluţie decât sa invatam sa rabdam si sa-i suferim pe toţi. 

Destui oameni sunt nerecunoscători. Daca aşteptam răsplata, ne vom mâhni. Daca insa nu 
aşteptam, atunci vom fi liniştiţi. 

De la oameni sa primim ce ne dau. Unuia ii dăruieşti un ocean de dragoste. Si el iti 
răspunde in felul următor: ia o eprubeta, si-ti spune: "Deschide palma!" Una... doua... si- 
ti da doua picaturi de dragoste. Ce sa facem? Primeste-le pe acestea! 

Când va nedreptăţesc oamenii, sa stiti ca dobândiţi acţiuni in cer. 

Când ne nedreptăţesc oamenii, ne indreptateste Dumnezeu. 

înaintea gândurilor de judecata sa punem in poziţie de lupta calităţile fraţilor. 

Si cel mai mare criminal are o coarda fina, pe care daca o aflam ca s-o atingem, va scoate 
o melodie. Si cel mai rau criminal ingenuncheaza inaintea virtuţilor celuilalt. 

Proverbul spune: "Fii atent si nu credul!". Sa fiţi atenţi si nu creduli. Sa credeţi in 
Dumnezeu si sa nu va incredeti in oameni si in voi insiva. 

Oamenii biruiesc prin doua insusiri: prin smerenie si prin dragoste. 
Pe oameni sa-i primim asa cum sunt si nu cum am vrea sa fie. 

Omul si-a făcut viata mai comoda. Dar mai fericita si-a facut-o? 

Cea mai mare plăcere si desfătare este sa trăiască cineva fara plăceri si defatari. 
Deoarece exact atunci culege, fara incetare, cele mai dulci plăceri duhovniceşti. 

Durerea si plăcerea sunt doua stări care nu se tin prea departe una de alta. 

Vrei sa faci pe cineva fericit? Limiteaza-i dorinţele. Vrei sa-l faci nefericit? Mareste-i 
dorinţele. 

Hotărârile mari cer raţiune rece. 

Sfat pentru predica: Sa nu bruftuluiti lumea si, mai ales, de la inceputul lucrării voastre 
de predicatori. Va veni si mustrarea, dar mai târziu. Mai intai Dumnezeu a dat lui Moise 
Legea si apoi au venit Proorocii si au mustrat. 

Toate lucrurile mari cer ca primii lor lucratori sa se jerfeasca pentru ca sa se consolideze. 
Asta o arata minunat legenda podului din Arta [Legenda asemănătoare cu cea a Meşterului 
Manoie] 

Experienţa este mare lucru. Dar ea nu se invata citind, ci suferind. 

Nu va ţintuiţi inaintea televizorului. Nu uitaţi ca butonul nu se foloseşte numai pentru 

deschiderea lui, ci si 

pentru inchidere. Paziti-va de mijloacele de orbire in masa! 

Exista trei condiţii ca sa ti se indeplineasca dreptul tau. Prima, sa ai dreptate - daca n-ai, 
(de) ce ceri? A doua, sa se afle omul care-ti poate da dreptul tau, deoarece daca-l ceri de 



la omul ce nu ti-l poate da, n-ai 

făcut nimic. Si a treia, daca ai aflat pe omul care-ti poate da dreptul tau, sa-l convingi ca 

intr-adevar ai dreptate. 

O singura curiozitate este buna. Aceea ce are legătura cu cercetarea ştiinţifica. 

Sa nu folosiţi rau animalele. "Dreptul are mila de viata dobitoacelor sale, iar rărunchii 
necredincioşilor sunt nemilostivi" (Pilde, 12, 10). Daca vreunul e vătămător, sa-l omorâţi, 
fara sa-l chinuiţi. 

Dictaturile sunt plante putrede care cresc pe bălegar. In statele bine ocarmuite nu se nasc 
dictaturi. 

Realitatea de multe ori trece peste fantezia si inchipuirea scriitorului celui mai fantezist. 

BINEFACERILE LUI DUMNEZEU 

- Părinte, care e cea mai mare binefacere a lui Dumnezeu fata de om? 

- Faptul ca S-a intrupat, fiule. 

- A doua? 

- Faptul ca ne-a lăsat Biserica Sa si ne-a invrednicit sa fim membrii ei. Gandeste-te, cati 
oameni sunt departe de ea. In acelaşi timp si preoţia. Preoţia e o mare facere de bine. 
Este conductorul harului lui Dumnezeu. 

- A treia? 

- Moartea. 



DESPRE SFINŢENIE 

Stareţul a spus cândva: 

- Sfanţul Teodor Studitul a incetat sa-l pomenească pe Patriarh, insa n-a devenit sfanţ 
pentru aceasta fapta a sa, ci datorita petrecerii sale. La fel si Sfanţul Alexie, omul lui 
Dumnezeu (17 martie), care si-a păstrat femeia sa pentru dragostea lui Hristos. Si Sfanţul 
Epifanie, care făcea hirotonii in Constantinopol, fara ştirea Ierarhului locului. Sfanţul loan 
Gura de Aur. Adică Sfinţii aceştia s-au sfinţit nu pentru acestea, ci pe langa acestea. 
Domnul a privit, evident, la intreaga lor petrecere, indiferent daca au greşit in ceva, ca 
nişte oameni, pentru care, cu siguranţa, s-au pocăit mai târziu. 

CUM A ATRAS-O DUMNEZEU? 

Nu are importanta care este inceputul mântuirii. Importanta are sa-si pună omul in 
valoare viata sa, mai pe urma, si cum o termina. Deoarece, fiecare trebuie sa-si inceapa 
de undeva intoarcerea sa. Unul de la o catastrofa economica, altul de la moarte, altul de 
la o predica, unul de la catastrofe, altul de la boala, iar altul de la altceva. Dumnezeu le 
intrebuinteaza pe toate. 

lata un exemplu. 

Intr-o duminica ploioasa, la Kalamata, o văduva cu convingeri religioase căldicele se 
ducea la cimitir. Ca sa se păzească de ploaie, a mers si-a stat sub acoperişul de tabla al 
intrării bisericii părintelui loil Ghianacopulos, vârful clericilor Bisericii noastre, in care 
slujea atunci, si care după puţin si-a inceput si predica sa. Când văduva a auzit primele 
cuvinte ale predicii, de curiozitate a intrat in biserica, a fost cucerita de cele zise si a 



devenit un membru conştient al Bisericii. Adică, Dumnezeu a atras-o... prin acoperişul de 
ploaie. 

FRĂŢIILE ORTODOXE 

Unuia, care judeca Frăţiile creştine ortodoxe. Stareţul i-a dat următorul răspuns: 

- Asculta, iubitule! Daca un inger ar cobori in tara noastră si ar aduna pe toţi oamenii 
duhovniceşti, care s-au folosit direct de aceste Fraţii, nu ştiu cati creştini evlaviosi ar mai 
ramane in Grecia. 

- Părinte, in ultima vreme mulţi ataca Fratiie. Este corect asta? 

- Aceste puncte de vedere unilaterale, fiule, care, in esenţa sunt eretice, au făcut mare 
paguba. Cu cativa ani in urma, nu puteai vorbi despre monahism, ci numai despre predici, 
catehizare, cercuri religioase si de cele asemenea. Astăzi, nu poţi vorbi despre Fraţii, fara 
sa fii rau caracterizat de cei ce urase lucrarea. Fiule, toate cele ce se petrec in Biserica, 
spre slava lui Dumnezeu, sunt primite. Unul vrea sa se ocupe cu predica, altul poate vrea 
sa cânte, un al treilea doreşte sa se călugăreasca intr-o viata de obşte, un altul intr-o 
peştera - eu n-as fi putut-o face niciodată, asta desigur fara sa insemne ca sunt vrednic sa 
sărut picioarele unui astfel de om -, un altul vrea sa devină preot căsătorit sau 
necăsătorit, si unul, in sfârşit, vrea sa scrie cârti religioase. Toate acestea sunt primite, 
daca nu le absolutizam si daca le facem spre slava lui Dumnezeu. 

Cat despre Organizaţiile ortodoxe, Dionisie Trikis, care se afla la o discuţie in care mulţi 
le judecau, a intrebat pe cei ce erau impotriva: 

- Bine, dar cati oameni cuprind organizaţiile? Cinci milioane? 

- Nici vorba! 

- Trei milioane? 

- Număr astronomic. 

- Un milion? 

- Nu. 

- Atunci cinci sute de mii? 

- Nu sunt atât de mulţi. 

- O suta de mii? 

- Si aceştia sunt mulţi. 

- Sa rămânem atunci la cincizeci de mii. Grecia are o populaţie de atâtea milioane. 
Deci, in loc sa ne pornim cu atâta patima impotriva acestor credincioşi, care cu toate 
greşelile lor sunt si ei copii ai lui Hristos, mai bine e sa ne ocupam cu celelalte milioane 
ce trăiesc in indiferenta fata de Dumnezeu si de Biserica Sa. 



DESPRE PREOŢIE 

Odată - povesteşte un fiu al sau duhovnicesc - am spus, in gluma, tatălui meu, ca atunci 
când va creste fiul meu se va face preot. Tatăl meu, neavand o legătura strânsa cu 
Biserica si luând cuvintele mele in serios, s-a sălbăticit si a spus ca lasă blestem ca fiul 
meu sa nu se facă preot. Eu m-am smintit de vorbele tatălui meu si l-am intrebat pe 
Stareţ ce sa fac. Stareţul mi-a spus: 

- Sa-i spui, inaintea mamei tale, a surorii tale si a celorlalte rude apropiate: Deoarece nu-i 
vrei pe preoţi, declar si eu ca atunci când vei muri, nu voi chema preot la inmormantarea 
ta. 

Când i-am spus asta tatălui meu, a dat inapoi cuviincios: 

- Ei, dar n-am spus asa! 



Povestirea unui alt fiu duhovnicesc al Stareţului: 

Un tanar a voit sa urmărească un important meci de fotbal din grupa A naţionala. Dar 
fiindcă a fost mare aglomeraţie n-a găsit bilet. Ce face atunci? Găseşte doua cotoare 
diferite, le lipeşte si se prezintă la controlor pentru a intra in stadion. Tânărul a fost prins 
cu inselatoria ce o făcuse si a fost predat organelor de ordine. Apoi i se face reclamatie 
pentru inselatorie. Când trebuia sa se judece cazul, s-a cerut un avocat. Au intervenit si i- 
au spus Stareţului, ca sa aflam pe cineva bun. Stareţul a dat din cap... Am inteles. Au 
incercat sa-l justifice pe tanar, spunând ca asta a fost o incercare uşuratica, care a arătat 
in mod simplu dragostea lui pentru fotbal. De altfel de scuzat si datorita vârstei lui. 
Atunci, Stareţul, ridicând vocea, spuse: 

- Nu fiule. Nu-l indreptatesc. Si daca ar vrea cândva sa se facă preot, nu-i voi da buna 
mărturie. 

- Desigur, Părinte, pentru condamnarea sa. 

- Nu pentru asta. Chiar de n-ar fi condamnat, nu i-as da mărturie, datorita uşurătăţii sale, 

- Numai pentru o fapta atât de neinsemnata? 

- Da! Deoarece, daca azi arata uşurătate fata de lucruri atât de mici, de unde ştiu eu ce 
va face maine-poimaine, când va fi preot? La uşuratici, nu dau niciodată buna mărturie. 

Boala mare e episcopedita, fiilor, ne-a accentuat. Mai demult, imi spunea un oarecare 
arhimandrit, ca se simte nefericit, deoarece nu l-au făcut arhiereu. 

- Ce sa-ti spun? i-am răspuns. Cele ce le spui mi se par o blasfemie. Daca te-ai gândi ca 
aceste mădulare osoase - si a arătat mâinile sale - pot lua pâinea si vinul si prin chemarea 
Sfanţului Duh sa le prefacă in Trupul si Sângele lui Hristos; daca te-ai gândi ca ti s-a dat 
puterea sa faci, prin Botez, pe urmaşii lui Adam părtaşi ai Crucii si învierii Domnului; 
daca ai socoti ca ti s-a dat stăpânirea sa pui epitrahilul si mâinile tale pe capul celui mai 
mare păcătos si sa iasă de la mărturisire cu sufletul alb; cum indraznesti, după toate 
acestea, sa te consideri nefericit? Deoarece nu ti-ai pus mitra pe cap? Dumnezeu sa ne 
miluiască! 



MIJLOC DE ARĂTARE 

Un oarecare monah a zidit o mănăstire langa Atena si, la un loc văzut, si-a făcut si 

mormântul. Si-a făcut o fotografie stand langa el cu un ifos prefăcut, fotografie pe care o 

arata tuturor cunoscuţilor lui. A aratat-o si Stareţului, aşteptând, poate, sa audă cuvinte 

de lauda de la el pentru pomenirea morţii ce o arata. 

Cum a văzut fotografia. Părintele Epifanie i-a spus, cu mâhnire multa si multa sinceritate: 

- Nu, părinte! Nu, părinte! Filosofia, prin excelenta, a veşniciei tu ai facut-o mijloc de 

arătare (slava deşartă) si deşertăciune. 

Consemnam ca monahul acesta, mai târziu, a devenit schismatic. 



PARUL CLERICILOR 

Este cunoscuta poziţia Stareţului: Clericul sa nu-si taie parul sau. Cu toate acestea, insa, 

n-a ezitat sa consimtă la tăierea parului unui oarecare cleric evlavios. 

Ce s-a intamplat? Clericul in cauza avea continue dureri de cap si medicii i-au spus ca asta 

se datoreste parului lung. El si-a tăiat parul, după mai multe ezitări. Când a fost nevoie 

sa-l intalneasca pe Stareţ, s-a prezentat oarecum incurcat. Părintele Epifanie l-a liniştit 

când a aflat cele intamplate, spunandu-i: 

- Părinte, când exista ulcer, tăiem si stomacul, care este un organ viu, si nu ne vom tăia 

parul pe motive de sănătate? 

Dimpotrivă, când un oarecare alt preot cu barba si parul forfecate, i-a explicat teoriile 



sale despre aducerea Bisericii la contemporaneitate, despre apropierea tinerilor printr-un 
nou tip de cleric, etc. Stareţul, după ce l-a ascultat cu răbdare mult timp, l-a pus la 
punct, vorbindu-i in limba in care acela intelegea: 

- larta-ma, părinte! Ti-ai văzut vreodată mutra in oglinda? 

O femeie cu duh lumesc l-a vizitat, odată, acolo unde mărturisea, l-a spus sa stea. Aceea, 

insa, nu s-a aşezat 

indata, ci mult timp l-a examinat, privindu-l din fata si din parti. 

Stareţul se mira. 

- Luaţi loc! l-a repetat. 

A stat, s-a mărturisit si după aceea a ingenuncheat si i-a citit rugăciunea de iertare. Abia 
s-a sculat, ca a spus: 

- Ah, acum m-am liniştit! 

Stareţul s-a mirat de comportamentul ei. Si femeia a continuat: 

- Stiti, Părinte, inainte de a veni la dumneavoastră, am mers la un preot si m-am 
mărturisit. Dar nu l-am observat de la inceput. Numai după ce mi-a citit rugăciunea am 
văzut ca avea barba retezata. Sa merg sa caut un preot mai de procopseala, am spus, si 
am venit la dumneavoastră. M-am mărturisit din nou si m-am liniştit. 

- Bre, netematoare de Dumnezeu, a izbucnit Stareţul, te joci cu Taina Mărturisirii? Ce 
legătura are harul preoţiei cu parul si cu barba noastră? Preotul care are preoţia canonica 
săvârşeşte toate Tainele si da harul dumnezeiesc chiar daca este bărbierit si si-a retezat 
parul. Altceva e harul lui Dumnezeu, pe care-l are orice preot canonic si altceva 
infatisarea sa. Desigur, preotul trebuie sa aibă infatisare tradiţionala, cuviincioasa pentru 
mai multe motive, dar transmiterea harului lui Dumnezeu nu depinde de infatisarea lui. Ai 
ştiut aceasta sau nu? 

- Daca n-ai ştiut si recunoşti ca ai greşit marturisindu-ti păcatele deja iertate, ce le-ai 
spus celuilalt preot, vino sa-ti citesc iarasi rugăciunea de iertare, deoarece păcatul acesta 
este mai mare decât toate pe care le-ai spus mai inainte. Si sa nu mai faci asta 

SOFAREA (CONDUCEREA) DE CĂTRE PREOT! 

La o întrunire cu familiile fiilor lui duhovniceşti si cu alte familii evlavioase, ce s-a făcut 
intr-o casa oarecare, in cadrul discuţiei a apărut chestiunea conducerii maşinilor de către 
rasofori, in general. Cineva din adunare, căruia, in perioada aceea, i-a murit un copil, 
lovit de o maşina, a spus ca acum când automobilul nu mai este un lux si s-a extins mult 
folosirea lui, si preoţii pot conduce. 
Stareţul avea, insa, un punct de vedere contrar. Si a spus: 

- După părerea mea, preoţii e bine sa evite sa conducă, chiar daca maşina a incetat sa 
mai fie un lux. Priviţi ce se petrece in jungla drumurilor. Ce nervozitate, ce rivalitate 
pentru prioritate, ce nervi, manie, injuraturi, epitete ornamentale, gesturi 
necuviincioase. In mijlocul tuturor acestora e necesar sa se incurce si chipul preotului? 
Vedeţi ce se intampla in micile ciocniri, ce frecuşuri, incriminări, certuri si bătaie, 
câteodată. Ganditi-va, sa "facă pana" un preot ce conduce pe un drum foarte circulat. Sa 
fie nevoit sa-si strângă rasa, sa se intinda la pamant, sa se murdărească, ca sa schimbe 
roata! Ce fluieraturi si comentarii ironice are de incasat! Pentru ce motiv sa intre in astfel 
de ispite? Toate acestea nu constituie o lovitura data cuviinţei lui? Altceva este, când are 
sa slujească intr-o parohie intinsa, fara mijloace de transport in comun, cum este la tara, 
sau in străinătate. Atunci poate este obligat sa conducă maşina pentru nevoile lucrărilor 
sale pastorale. Dar, cu toate acestea, exista totdeauna pericolul sa ucidă pe cineva când 
conduce. Atunci va trebui, potrivit Sfintelor Canoane, sa-si pună epitrahilul in cui... 

In acea clipa intervine unul: 



- Dar, Părinte, asta se face fara voie. 

- Sfintele Canoane, a spus Stareţul, hotărăsc ca si ucigaşul fara voie este oprit de la 
preoţie. Cum este cu putinţa ca aceşti oameni sa săvârşească datoriile lor pastorale? Cum 
ii vor vedea slujind rudele victimelor lor? Cum vor primi ca slujitor si părinte duhovnicesc 
pe un ucigaş, chiar fara voie, al omului lor? 

Si, intorcandu-se spre tatăl căruia ii murise copilul si care si-a exprimat prima părere a 
spus: 

- Sa se odihnească copilaşul tau in şanurile lui Dumnezeu, dar daca l-ar fi lovit un preot, 
ti-ar fi fost cu putinţa sa mergi sa te rogi la biserica, unde acesta ar continua sa slujească? 
Intr-un oraş de provincie, s-a intamplat ceva asemănător si episcopul, datorita nevoilor, a 
ingaduit, prin iconomie, preotului ucigaş fara voie, sa continue sa săvârşească datoriile 
sale preoţeşti (acestea, după iconomie, nu au iconomie!). Lumea, insa, i-a scos porecla 
"popa ucigaş"! 

"NU SCHIMBAŢI TIPICUL" 

Spunea preoţilor: 

- De ce va cuprinde mania sa schimbaţi Tipicul? Sa spuneţi exact ceea ce se spune in 
liturghier. Nici sa lasati, dar nici sa adăugaţi! 

TERIREM 

- Părinte, eu nu pot sa concep Privegherea fara terirem! 

- Da, desigur! Rugăciunea voastră cu terirem merge direct in cer, in chip expres si 
recomandat, in timp ce a 

noastră nu izbuteşte sa ajungă la destinaţie. 

- Dar si unii teologi spun ca acestea sunt "cuvinte ce nu se pot spune", despre care spune 
Sfanţul Pavel (2 Cor., 12, 4). 

- Intr-adevar, cuvinte ce nu se pot spune sunt, fiule! 

BUNĂTATEA LUI DUMNEZEU SI IADUL 

I s-a pus următoarea intrebare. Stareţului: 

- Cum se impaca bunătatea lui Dumnezeu cu existenta iadului? 
Si acela a răspuns: 

- Nu trebuie sa consideram iadul ca expresia dispoziţiei pedepsitoare a lui Dumnezeu. Iad 
inseamna absenta 

permanenta a Lui. Când cineva a spus lui Dumnezeu: "Departeaza-Te de la mine, ca nu 
vreau sa ştiu caile Tale" (Iov, 21 , 14), atunci Acela, cu toate ca este Preabun, nu-l 
mantuieste cu sila. Drept fiind, ii lasă sa se desfateze in alegerea lui, adică in iad, precum 
celui sfanţ ii oferă desfătarea raiului. Adică, noi alegem locul salasluirii noastre veşnice si 
Dumnezeu numai aproba alegerile noastre, ca un Drept precum este. 
In doua cuvinte: Dreptatea lui Dumnezeu se sfârşeşte in opţiunile libertăţii noastre. 

- Părinte, de ce facem parastasele, daca "in iad nu exista pocăinţa"? 

- Ai citit, vreodată, cu atenţie, slujba parastasului? 

- Nu! 

- S-o citeşti! Nu spune nicăieri despre pocăinţa. Spune numai expresii cum ar fi: 
"Odihneşte sufletul robului 

Tau...", "Ca un bun si iubitor de oameni, iartă..." etc. Ceea ce se petrece, fiul meu cel 
bun, este asta: Un acuzat la moarte (păcătosul la iad). Rudele lui si mama lui (Biserica) 



fac cerere de graţiere (rugăciunile de pomenire) la suveran (la Dumnezeu). Daca El vrea, 
ii absolvă de pedeapsa pe condamnat, daca nu vrea, pedeapsa se săvârşeşte. 

- Bine, Părinte, dar mila lui Dumnezeu se intinde pana-n iad? 

- Daca este nesfârşita, fiule, exista loc, sau stare care s-o impiedice sa se intinda? 

"IN URMA LUI" 

Discuta Stareţul cu un grup de creştini, despre tendinţa unor membri ai Bisericii ce vor sa 
dobândească ucenici spre păstorire. 
Si spunea: 

- Domnul ne cheamă, sa mergem "in urma Lui", si nu alături de El. Noi, adesea, ne aflam 
inaintea Lui. 



"CRUCE însemnând MOISE..." 

Intr-o seara, s-a intors, pe jos, de la Trei Ierarhi, insotit de un oarecare fiu duhovnicesc, 
care, folosind prilejul, i-a expus diferite nelămuriri biblice. L-a intrebat, la un moment 
dat: 

- Părinte, cum spunem "Cruce insemnand Moise", deşi in textul Vechiului Testament nu se 
scrie ca a făcut semnul Crucii? 

Se aflau atunci in strada Sfanţul Constantin si aşteptau la semafor sa treacă peste drum. 
Stareţul spuse: 

- Asta se deduce, daca ne gândim ce mişcări a făcut Moise ca sa reuşească trecerea prin 
Marea Roşie. Sa presupunem ca strada Sfanţul Constantin e Marea Roşie. Atunci, ca sa 
taie, trebuie ca mişcarea toiagului sa fie perpendiculara pe drum. Când trecem dincolo, 
despicam "Marea Roşie". Ca sa se unească iarasi apele, trebuie ca mişcarea toiagului sa fie 
paralela cu drumul. Aşadar, se inseamna in aer semnul Cinstitei Cruci, cu insemnarea 
perpendiculara si paralela fata de drum - Marea Roşie. 

"MINCIUNA" îngerului RAFAIL 

Când a fost intrebat, iarasi, de ce a minţit Rafail pe Tobit, când acesta a cerut sa-i spună 
cine este, si acela a răspuns: "Eu sunt Azaria al lui Anania cel mare, din neamul fraţilor 
tai" (Tobit, 5, 13), a spus Stareţul: 

- N-a minţit. Ci, foarte simplu, a răspuns in aparenta. Adică a spus ca este Azaria, 
deoarece a luat infatisarea aceluia. Daca Anania ar fi fost prezent la scena, ar fi văzut, 
inaintea lui, pe fiul sau Azaria. Si ca 

sa-ti dau un exemplu paralel, ca sa intelegi, iti spun următoarele: Presupune ca am in 
birou pe cineva care suferă de daltonism, adică vede rosul, verde, si invers. Si in 
biblioteca mea am alături doua cârti, una roşie si una verde; si vreau sa-mi aducă pe cea 
verde. Daca eu, cu toate ca vreau pe cea verde, ii spun: "Vreau sa-mi aduci cartea roşie", 
eu in aparenta spun minciuni, dar in realitate nu mint, deoarece numai daca ii voi spune 
ca vreau pe cea roşie, el imi va aduce pe cea verde, pe care o doresc intr-adevar. 

"FRICA" LUI HRISTOS 

- Părinte, frica nu e un păcat? 

- Ba da, fiule. 

- Domnului nu i-a fost frica in Ghetsimani? Atunci, cum e fara de păcat? 

- Ce avea de infruntat domnul pe Golgota? 

- Moartea. 



- Si ce e moartea, după Sfânta Scriptura? 

- Plata păcatului. 

- Ei, ce legătura a avut Dumnezeu-Omul cu păcatul si cu plata păcatului, cu moartea? 

- Nici una. 

- Prin urmare, agonia Domnului in Ghetsimani n-a fost teama ca păcat, ci dezgustul pe 
care l-a simţit ca Dumnezeu, fata de păcat si de roadele lui. 

SI VECHIUL TESTAMENT 

- Ati observat ceva deosebit in cărţile scriitorilor teologi mai noi? ne-a intrebat, cândva. 

- Nu. 

- De foarte puţine ori se refera, sau nu se refera deloc la Vechiul Testament. Asta 
inseamna ca nu-l citesc. Dimpotrivă, scrierile Sfinţilor Părinţi au o mulţime de texte din 
Vechiul Testament. Si a incheiat: 

- Fiilor, faceti-va program de citiţi in fiecare zi, nu numai Noul, ci si Vechiul Testament. 

RĂSPUNS COMPLET 

Povestea odată: 

Un băiat de liceu, rau crescut, intorcandu-se acasă, după lecţia de cateheza, imediat a 

inceput, cu multa obrăznicie, sa-l ironizeze pe profesorul lui: 

- Ca sa intelegi, spunea, cat de imbecil este, ne-a spus ca măgarul lui Valaam a vorbit ca 
un om. 

Bunica l-a certat pe nepot pentru necuviinţa lui fata de Vechiul Testament. Atunci, 
nepotul se intoarse către bunica sa si o intreba cu aroganta si dispreţ: 

- Nu cumva, si tu bunica, crezi in aceste prostii, ca măgarul a putut vorbi ca un om? 
Si bunica i-a răspuns: 

- Daca tu, fiule, care eşti om, poţi sa vorbeşti ca un măgar, de ce sa nu cred ca si măgarul 
a putut vorbi ca un om? 

PERMISIUNE DE A PĂCĂTUI 

Un oarecare, ce s-a mărturisit la el, ii cerea insistent binecuvântarea sa nu meargă la 
biserica intr-o oarecare duminica, pentru ca voia sa călătorească undeva. Stareţul ii 
spuse: 

- Asculta, fiule. Dumnezeu mi-a dat stăpânire sa iert păcatele celor ce se pocăiesc. Dar nu 
mi-a dat dreptul sa eliberez permisiuni si "liber" pentru săvârşirea păcatului. Nu-mi cere, 
aşadar, asa ceva, deoarece nu am dreptul sa ti-l dau. 

DESPRE CARTEALA 

Un oarecare, ce se spovedise la Stareţ, se plângea: 

- Părinte, ma mâhnesc ca-mi lipsesc banii ca sa-mi infaptuiesc visele mele, impreuna- 
lucratorii destoinici ca sa lucrez cu succes, soţie care sa-mi dea fericire, fii care sa ma 
asculte... 

Si Stareţul l-a intrerupt: 

- Eşti sănătos? 

- Da. 

- Ai venituri? 

- Am, si bune. 

- Casa? 



- Personala. 

- Asigurare? 

- Deplina. 

- Ei, sărmane, de ce nu slăveşti pe Dumnezeu pentru cele ce le ai, in loc sa te mâhneşti 
pentru cele ce-ti lipsesc? 

Intr-o seara, l-au vizitat doi tineri căsătoriţi, medici, fiii lui duhovniceşti. Soţia, rupta de 
oboseala din pricina muncii din timpul zilei, spuse: 

- Părinte, asta e viata? De la 6 dimineaţa in picioare si abia acum am plecat de la spital. 
Tot in picioare am si mâncat. Si mâine, iarasi, la fel. Cat poate suporta cineva? 

- Lucrul cel mai bun, fiica, ar fi fost ca in clipa aceasta sa te gândeşti la ceea ce ai. Intai 
si-ntai ai sănătate. Al doilea, prin faptul ca eşti medic, ti-ai realizat ceea ce ai dorit. 
Multe fete ar vrea sa se afle in locul tau. Au incercat, dar n-au reuşit. Al treilea e faptul 
ca ai făcut o căsătorie reuşita. Sute de femei la vârsta ta plâng pe ruine. Din păcate, noi, 
oamenii, ne gândim la ce ne lipseşte si niciodată la ceea ce avem. lata, ne-am gândit 
vreodată sa spunem: "Slava lui Dumnezeu!", ca putem bea apa? Exista mulţi oameni care 
nu pot nici inghiti. 

DESPRE BLASFEMIE 

Povesteşte un fiu duhovnicesc al Stareţului: 

Când făceam meditaţii ca sa intru in facultate, profesorul de geometrie si cel de filologie, 

din când in când, injurau de cele sfinte, atunci când unii elevi nu erau bine pregătiţi la 

lecţii. 

- Părinte, ce pot face ca aceştia doi sa se oprească de la a injura de cele sfinte? am 
intrebat pe Stareţ. 

- Când se termina lecţia si aveţi o pauza, iei separat pe fiecare, fara sa va vadă cineva, si 
spune-le: Cu ce drept injuri (huleşti) convingerile religioase ale celuilalt? Asta s-o faci 
după rugăciune si imediat după prima lecţie in care vor injura, si după aceea vom vedea. 
Intr-adevar, cu primul prilej, in pauza, l-am luat pe profesorul de geometrie si am pus in 
practica metoda Stareţului. Profesorul a fost surprins, deoarece aştepta o intrebare din 
geometrie si nu daca are dreptul sa injure. A inceput sa-mi spună: "Desigur, in general, nu 
e corect sa injuram, cu atât mai mult de cele sfinte". Si in continuare a inceput sa-mi 
impleteasca cuvânt de lauda Sfanţului, al cărui nume ii folosise. 

Si rezultatele: De atunci nu l-am mai auzit sa injure, timp de un an, cat am mai făcut 
meditaţie. La fel si filologul. N-a mai injurat, deşi, la inceput, ii venea greu sa se abtina. 

Un tanar l-a vizitat, odată, pe Stareţ, si i-a spus: 

- Părinte, injur. Dar se intampla ceva ciudat. Când incerc sa insurubez si el nu se 
insurubeaza, ma infurii. Când injur, imediat se insurubeaza şurubul. 

Stareţul i-a răspuns fara tulburare: 

- Asa si trebuie sa se intample! 

Si la uimirea tânărului, el continua: 

- Un diavol impiedica şurubul sa se insurubeze si un altul te indeamna sa injuri. Când al 
doilea te biruieste sa injuri, primul pleacă de la şurub si indata se insurubeaza. la aminte, 
fiule, sa nu injuri, ci sa te rogi, când lucrezi. 

DESPRE SMINTEALA 

Odată, Stareţul, trecând, intr-o amiaza de vara, pe o strada, a văzut pe trotuar doua 
călugărite cu rasele lor negre. Si a spus in sine: 

- Oare, este cu putinţa ca in cealaltă viata sa nu aibă multa plata pentru aceasta jertfa a 



lor? Nu numai ca suferă, astfel îmbrăcate, căldura verii pentru dragostea lui Hristos, dar 
constituie si un exemplu atât de puternic pentru toate acestea care, sub pretextul ca nu 
pot suferi, chipurile, căldura, umbla pe jumătate goale. 

Odată, a mers o femeie la Trei Ierarhi sa se spovedească. La dojenirile Stareţului, 
referitoare la o imbracaminte decenta, femeia s-a opus: 

- Ma sufoc, din pricina căldurii, spunea. Nu mai pot! 

Atunci Stareţul i-a arătat o fotografie ce o avea, ca amintire, cu membrii Asociaţiei 
Sfinţilor Trei Ierarhi, bărbaţi si femei, făcuta intr-o vara, la inceputul secolului nostru. 

- li vedeţi pe aceştia? Vedeţi cum erau imbracati si bărbaţii si femeile? Era vara. Vedeţi 
cum sufereau hainele inchise, cravatele, sacourile, fustele lungi, mânecile lungi? Ce 
spuneţi? Nu se incalzeau? Focul se afla inauntrul nostru, nu vine din afara. Aşadar, moda 
este aceea care face pe oameni sa se dezbrace, si nu căldura. 

înfăţişarea exterioara 

o fiica a sa duhovniceasca, educatoare, povesteşte: 

- Părinte, l-am intrebat odată, de mult ma intreaba elevele mele sau chiar si unele 
doamne, daca este rau ca femeia sa-si taie parul. Mi se pare ca mântuirea sufletului nu 
depinde numai de asta, dar nu ştiu ce răspuns concret sa le dau. 

Atunci, mi-a povestit următoarele: 

- Odată, un pustnic a mers sa ia apa de la un izvor ce era departe de chilia lui. Mergând, 
se gândea: De ce sa merg atât de departe si sa ma obosesc? Voi merge sa locuiesc mai 
aproape de izvor. Gandindu-se la aceasta, a văzut un inger care-i măsura paşii. 

- Ce faci? ii intreba pustnicul. 

- Număr cati paşi faci, ca sa ti-i răsplătească Dumnezeu pentru osteneala si răbdarea ta. 

- Daca e asa - a spus pustnicul - daca Dumnezeu vrea sa ma răsplătească si pentru paşii 
ce-i fac ca sa merg si sa iau apa, atunci voi merge inca si mai departe. 

După aceasta povestire. Stareţul mi-a spus, ca o concluzie: 

- Orice se face pentru dragostea lui Dumnezzeu, El va răsplăti. 

A lăsat sa se inteleaga ca orice lucru care are legătura cu infatisarea exterioara 
cuviincioasa primeşte răsplătire, atunci când se face pentru dragostea lui Dumnezeu. 

MUNCA FEMEILOR 

Stareţul inclina in mod vădit inspre punctul de vedere ca femeile căsătorite sa nu lucreze 
in afara casei lor. Spunea adesea ca se bucura sa viziteze casele fiilor lui duhovniceşti ale 
căror femei nu aveau serviciu. Erau evidente ordinea, tihna, atmosfera călduroasa. 
Accentua adesea ca femeile căsătorite ce lucrează au doi stăpâni: casa si familia lor, pe 
de o parte, si şeful sau clienţii, pe de alta. 

Cu toate acestea nu impunea in mod constrângător punctul sau de vedere. Ştia sa distingă 
situaţiile si sa iconomiseasca acele cazuri speciale. Astfel, puteai vedea multe din fiicele 
lui duhovniceşti ca lucrează. Era cunoscător al nevoilor economice ale familiilor si, 
deseori, al insuficientelor venituri ale barbatilor-soti. Si in timp ce, pe langa altele, 
recomanda cumpătarea ca metoda cea mai potrivita de rezolvare a problemelor 
economice (asta o aplica Stareţul), cu toate acestea nu propunea sărăcia de bunăvoie ca 
necesara pentru familii. 

Pe de alta parte, era informat ca fetele tinere, astăzi, studiază sau isi incep cariera lor 
inainte de a se casatori. N-a impus ca o condiţie ca, daca se vor casatori, sa înceteze 
serviciul. Destule au făcut insa asta inainte sa aibă copii. Stareţul lauda fapta aceasta, dar 
n-o impunea. Ci, lasă fiecare personalitate sa se echilibreze precum ii dictau chemările 



personale, condiţiile, nevoile si situaţiile. Ceea ce-l interesa era sfinţirea persoanelor. 

FEMINISMUL 

Adesea accentua ca feminismul este o perversiune a sexului feminin si spunea pe un ton 
glumeţ: 

- Eu ştiu de ce au nevoie feministele, dar n-o pot recomanda, deoarece daca s-ar intampla 
vreo moarte, va trebui sa-mi pun epitrahilul in cui! 

Si când l-am intrebat ce are in minte, spuse: 

- Nimic altceva nu trebuie fara numai sa meargă cineva la ora de intrunire a lor si sa dea 
drumul la cativa şoareci, si atunci vei vedea pana unde merg declaraţiile lor despre curaj, 
egalitate, etc... 

STAT ATEU 

Deznădăjduit de morala si de decăderea duhovniceasca a societăţii, asa cum o zugrăvea 
un oarecare predicator, un tanar a cerut părerea Stareţului. 

Asculta, fiule, i-a spus Stareţul. Mulţi incep de pe o temelie greşita: Cum sa se intample 
aceasta, daca trăim intr-un stat creştin? Ci trebuie sa consideram ca noi, creştinii de azi, 
trăim intr-un stat idolatru, ateu, masonic, etc. si sa fim mulţumiţi ca inca nu ne-au lovit 
cu pietre si nu ne-au răstignit. Acesta este adevărul amar. 

UCIDERI IN RĂZBOI 

A fost intrebat odată Stareţul de un ofiţer: Cum se impaca viata ofiţerului creştin cu 
invatatura Sfintei Scripturi: "Sa nu ucizi!", in timpul războiului când se intampla sa ucizi? 
Si a răspuns: 

- Misiunea militarului nu este in mod special sa omoare. Când primeşte ordin sa 
cucerească o poziţie, asta o poate face sau prin a sili pe duşman s-o părăsească, sau prin 
a-l lua prizonier, sau prin a-l răni si numai in caz extrem sa-l omoare. Daca tu eşti chemat 
la o astfel de misiune, lasa-te in mâinile lui Dumnezeu cu incredere desăvârşita si El o va 
duce la bun sfârşit. 



PREOŢIA SI SERVICIUL MILITAR 

- Părinte, fiindcă vreau sa ma fac preot, ma gândesc sa cer dispensa de armata. 

- Nu, fiule, sa nu ceri dispensa, ci sa faci serviciul militar. Astfel, mai târziu, când vei fi 
matur, vei putea lua hotărârea de a te face preot mai mult din proprie iniţiativa, si nu din 
dorinţa de a scapă de obligaţiile tale militare. 

- Dar, Părinte, in armata sunt multe ispite si cel ce doreşte sa se facă preot se 
primejduieşte sa cada. 

- Ştiu, fiule, ca sunt ispite, dar pericolele si ispitele pe care le infrunta un preot sunt 
incomparabil mai mari. 

Daca cineva nu poate suferi ispitele din armata, cu mult mai mult nu va putea suferi 
ispitele preoţiei. Asa ca in loc sa naufragieze ca preot, mai bine e sa naufragieze ca 
soldat. 



DIAVOLUL LA VOLAN 

Spunea Stareţul fiilor duhovniceşti ce aveau maşina: 

- Nu alergaţi! Părintele Porfirie (Stareţ si părinte duhovnic foarte cunoscut in Biserica) 



spune ca atunci când viteza creste foarte mult, diavolul sta la volan. 

- Părinte, l-a intrebat atunci cineva, daca unul numai face o depăşire simpla cu viteza 
mare, atunci cum e? 

- Atunci sta un diavol mai mic la volan! 

- De acord. Părinte, dar de fiecare data când merg la Tesalonic, toţi ma depăşesc pe 
drum. Singurele pe care le depăşesc sunt maşinile agricole. Asa sa călătoresc? 

- Fiule, mergi asa si totdeauna vei fi in siguranţa. (Si arătând spre cineva). Pe acesta, ce 
alerga, l-au dus in nesimţire la spital si are o grămada de cusături in cap. 

NU IEŞIRE DIN FIRE 

La marile succese lumeşti - s-au intamplat si de acestea unor fii duhovniceşti ai lui - nu se 
entuziasma. Ci, simplu, isi manifesta bucuria cu un zâmbet, atrăgând atenţia la 
deşertăciunea succesului. "Toate cele omeneşti sunt deşertăciune..." cânta in felul lui 
caracteristic, chiar si la ridicarea la catedra de profesor universitar a fiului sau 
duhovnicesc, si asta acum 30 de ani, când faptul acesta se făcea de regula pe merit. 

Un fiu duhovnicesc al sau, medic, a trecut pe la Stareţ cu puţin inainte de a merge la 
Congresul panelenic, unde trebuia sa i se dea un premiu pentru o oarecare lucrare. 
Stareţul l-a felicitat, dar i-a si accentuat: 

- Nu uita, fiule! Si după acestea, moartea! 

"CU FRICA DE DUMNEZEU" 

Un oarecare ieromonah, fiul sau duhovnicesc, sensibil la problema Sfintei împărtăşanii a 
celor ce nu se spovedesc, ii intrebase mereu si ingrijorat, cum sa procedeze. 

- Ce sa facem, părinte? l-a liniştit Stareţul. Le spunem o data, de doua ori, de trei ori. Le 
explicam problema, le-o analizam. Le-o spunem cu mare glas la fiecare Liturghie: "Cu 
frica de Dumnezeu... sa va apropiaţi". De aici inainte problema e a lor. Nu putem deveni 
judecători. De altfel. Sfanţul Pavel accentuează: "Spre osânda se mănânce si bea" (I Cor., 
11, 29) fiecare, nu spre osânda preotului. Si in continuare: "De aceea mulţi dintre voi sunt 
bolnavi si mulţi au murit" (30). Se imbolnavesc si mor credincioşii care se impartasesc cu 
nevrednicie si nu preoţii care, fara sa fie cunoscători de inimi, le dau Sfânta împărtăşanie. 



PEDEAPSA IMEDIATA 

Odată, Stareţul a povestit o intamplare din anii de după ocupaţie, ce s-a petrecut in 

Kalamata. 

Un batran si-a deschis, intr-o dimineaţa, magazinul sau, a făcut recepţia cărnii si a 

pregătit băcănia pentru primirea clienţilor, care urmau sa vina peste puţin timp. A curăţat 

banca de langa cântar, care atunci era cu greutăţi. Afara, aude pe zarzavagiu, caqre 

trecea cu caruta plina de zarzavaturi, si-l striga: 

- Adu-mi o varza buna - si, fulgerător, a pus sub cântar greutatea de 200 de grame, fara sa 

se vadă, cu scopul de a fura la cântar. 

Zarzavagiul, care nu bănuia nimic, a luat varza si in loc s-o cântărească la cântarul lui, a 

venit si a cantarit-o la băcan, care l-a furat cu 200 de grame. 

Seara a făcut socoteala si l-a cuprins panica. A apreciat carnea ce-o vanduse, dar banii ce- 

i câştigase erau foarte departe de suma aşteptata. 

Număra din nou, gata sa-si piardă minţile. A inceput sa bănuiască pe ajutorul sau, un 

băiat tanar, ca i-ar fi furat din sertar. Dar pana atunci tânărul nu dăduse semne de astfel 

de purtare. 



Cum s-a întâmplat asta astăzi? 

încercând sa iasă la liman, ii aude pe băiat ca striga: 

- Dar cine a pus greutatea asta sub taler si toata ziua am cautat-o? lata, neavand 
greutatea de 200 de grame, am pus fiecărui cumpărător mai multa carne, ca sa nu-l fur la 
cântar. 

Băcanul a inteles indata păţania sa. A uitat sa scoată greutatea de sub taler, unde a pus-o 
ca sa fure pe zarzavagiu. 
Si Stareţul a comentat: 

- A furat 200 de grame de varza si a dat degeaba nu ştiu cate kilograme de carne. Asa 
pateste cel ce calea legile lui Dumnezeu. 



înşelarea statului 

- Părinte, deoarece nu am asigurare medicala, medicul a scris consultaţia si 
medicamentele in cartea de sănătate a tatălui meu. E rau asta? 

- Sa mergi, sa anulezi ceea ce ai făcut si sa plăteşti si medicul si medicamentele. Si daca 
asta nu este cu putinţa, sa mergi sa dai unui sărac, banii pe care i-ai scutit cu inselarea 
făcuta. 

- Dar... 

- Sa faci, imediat, ceea ce ti-am spus! 

Un oarecare fiu duhovnicesc al sau lucra la expedierea publicaţiilor ortodoxe. Obişnuia ca 
atunci când trimitea periodicele părinţilor sai, ce erau abonaţi, sa pună in plic si cate o 
scrisoare adresata lor, ca sa nu plătească timbrele. Când a spus aceasta Stareţului, el i-a 
răspuns cu asprime: 

- Asta este inselarea statului. Sa cumperi atâtea timbre, de cate ori ai făcut asta si sa le 
rupi. 

La casa unui fiu duhovnicesc al sau, s-a stricat contorul de măsurare a curentului electric. 
Si l-a intrebat pe Stareţ: 

- Părinte, e păcat ca nu plătim? 

- Desigur, fiule! Sa mergeţi sa anunţaţi imediat. Asta se numeşte furt, indiferent daca n-ai 
pricinuit tu defecţiunea contorului. 

Perspectiva ortodoxa asupra lumii 

de Părintele Serafim Rose 



înainte de a incepe conferinţa, va voi spune un cuvânt sau doua despre cat de important este sa avem o 
perspectiva ortodoxa asupra lumii si de ce este mai dificil de elaborat una astăzi decât in secolele trecute. 

In secolele trecute - de exemplu, in Rusia secolului al 19-lea - perspectiva ortodoxa asupra lumii era o parte 
fundamentala a vieţii ortodoxe si era susţinuta de viata dimprejur. Nici măcar nu era necesar sa se 
vorbească de ea ca fiind ceva separat - trăiai Ortodoxia in armonie cu societatea ortodoxa ce te inconjura, 
si aveai o perspectiva ortodoxa asupra lumii asigurata de Biserica si de societate. In multe tari, chiar 
guvernul mărturisea Ortodoxia, care se găsea in centrul funcţiunilor publice, iar regele sau conducătorul 
insusi era, din punct de vedere istoric, primul laic ortodox, având responsabilitatea de a oferi un exemplu 
creştin tuturor supuşilor sai. Fiecare oraş avea biserici ortodoxe, si in multe din ele se ţineau slujbe in 
fiecare zi, dimineaţa si seara. Se găseau mănăstiri in toate marile localităţi, in multe oraşe, in afara 
oraşelor, si la tara, in pustiuri si in sălbăticie. In Rusia existau peste 1000 de mănăstiri organizate oficial, pe 
langa multe alte grupări neoficiale. Monahismul era o parte acceptata a vieţii. Multe familii chiar aveau in 
rândul lor o sora sau un frate, unchi, nas, var sau pe cineva care era călugăr sau călugărita, adaugandu-se 



celorlalte feluri de viata ortodoxa: oameni care peregrinau din mănăstire in mănăstire, si nebuni pentru 
Hristos. întregul mod de viata cuprindea genurile ortodoxe de oameni, dintre care, desigur, monahismul 
este cel principal. Obiceiurile ortodoxe făceau parte din viata cotidiana. Majoritatea cărţilor celor mai citite 
erau ortodoxe. Viata de zi cu zi era dificila pentru majoritatea oamenilor: ei trebuiau sa muncească din greu 
pentru a supravieţui, speranţa de viata nu era mare, moartea era o realitate intalnita des - toate acestea 
intarind invatatura Bisericii asupra realităţii si vecinătăţii celeilalte lumi. Trăirea unei vieţi ortodoxe in 
astfel de condiţii era de fapt acelaşi lucru cu a avea o perspectiva ortodoxa asupra lumii, si nu era mare 
nevoie sa se discute un astfel de subiect. 

Astăzi, pe de alta parte, toate acestea s-au schimbat. Ortodoxia noastră este o insuliţa in mijlocul unei lumi 
care operează după principii complet diferite - si cu fiecare zi aceste principii se schimba in mai rau, 
instrainandu-ne tot mai mult de ea. Mulţi oameni sunt ispitiţi sa isi imparta vieţile in doua categorii 
distincte: viata cotidiana pe care o ducem la servici, cu prietenii lumeşti, in afacerea noastră lumeasca, si 
ortodoxia, pe care o trăim Duminicile si in alte zile ale săptămânii, când avem timp pentru ea. Dar 
perspectiva unei asemenea persoane asupra lumii, daca o urmăriţi indeaproape, este adesea un amestec 
ciudat de valori creştine si valori lumeşti, care in realitate nu pot sta laolaltă. Scopul acestei conferinţe 
este sa vedem cum pot incepe oamenii din ziua de azi sa isi elaboreze, dintr-o singura bucata, perspectiva 
lor asupra lumii, sa aibă o perspectiva in totalitate Ortodoxa. 

Ortodoxia este viata. Daca nu trăim ortodoxia, pur si simplu nu suntem ortodocşi, indiferent de ce 
convingeri formale am avea. 

Viata in lumea noastră contemporana a devenit extrem de artificiala, de nesigura, de năucitoare. 
Ortodoxia, este adevărat, are o viata proprie, dar se afla si in legătura cu viata lumii dimprejurul ei, si 
astfel viata creştinului ortodox, chiar si atunci când este cu adevărat ortodox, nu poate sa nu reflecte lumea 
in vreun fel. Un soi de nesiguranţa si confuzie a intrat, de asemenea, in viata ortodoxa a vremilor noastre. 
In aceasta conferinţa vom incerca sa analizam viata contemporana, iar apoi cea ortodoxa, pentru a vedea 
cum ne putem implini cat mai bine obligaţiile noastre creştine de a duce viata celeilalte lumi, chiar si in 
aceste vremuri teribile, si de a avea o viziune creştina ortodoxa a întregii vieţi care ne va permite sa 
supravieţuim acestor vremuri, cu credinţa neschimbata. 



Viata cotidiana a devenit nefireasca 

Uricine priveşte viata noastră contemporana din perspectiva vieţii normale duse de oamenii vremilor de 
mai dinainte - sa zicem din Rusia, din America, sau din oricare alta tara a Europei Occidentale din secolul al 
19-lea - nu poate sa nu fie izbit de cat de anormala a devenit viata din ziua de astăzi. întregul concept al 
autorităţii si al ascultării, al decentei si al politetei, al comportării publice si private - toate s-au schimbat 
dramatic, s-au intors cu susul in jos, in afara unor grupuleţe izolate de oameni - de obicei creştini de vreun 
fel - care incearca sa păstreze un mod de viata asa-zis de „moda veche". 

Viata noastră anormala de astăzi poate fi caracterizata ca fiind răsfăţata, ghiftuita. Din frageda pruncie, 
copilul de azi este tratat, ca o regula generala, drept un mic zeu sau o zeiţa in familie: toanele ii sunt 
ascultate, dorinţele implinite; este inconjurat de jucării, distracţii, plăceri; nu este educat si crescut 
conform principiilor stricte ale comportamentului creştin, ci lăsat sa se dezvolte asa cum tind dorinţele 
sale. Este suficient ca el sa spună „Vreau asta!" sau „N-o s-o fac!", pentru ca părinţii sai indatoritori sa i se 
plece in fata-i si sa ii lase sa facă precum doreşte. Poate aceasta nu se intampla tot timpul in fiecare 
familie, dar se petrece suficient de des pentru a fi regula educaţiei contemporane a copiilor, si chiar si cei 
mai bine intenţionaţi părinţi nu scapă pe deplin acestei influente. Chiar daca părinţii incearca sa isi crească 
copiii cu stricteţe, cei din jurul lor incearca sa facă altceva. Trebuie ca ei sa ia in consideraţie acest lucru, 
atunci când isi educa copilul. 

Când un astfel de copil devine adult, se inconjoara, in mod natural, cu aceleaşi lucruri cu care a fost 
obişnuit din copilărie: plăceri, distracţii si jucării pentru cei mari. Viata lui devine o căutare continua după 
„distracţie" care, apropo, este un cuvânt complet necunoscut in orice alt vocabular; in Rusia secolului al 19- 
lea sau in orice alta civilizaţie serioasa nu s-ar fi inteles ce inseamna acest cuvânt. Viata este o căutare 
constanta după „distracţie", care este atât de goala de orice inteles serios, incat un vizitator din orice tara 
a secolului al 19-lea, privind la programele noastre populare de televiziune, la parcurile de distracţii, la 
reclame, filme, muzica - la aproape orice aspect al culturii noastre de masa - ar crede ca a nimerit intr-un 
ţinut de imbecili care si-au pierdut orice contact cu realitatea. Este un lucru pe care noi nu prea ii luam 
adesea in consideraţie, deoarece trăim in societatea aceasta, luand-o asa cum este. 



Unii observatori recenţi ai vieţii noastre contemporane au numit tineretul de astăzi „generaţia eu" si 
vremurile noastre „evul narcisismului", caracterizat de veneraţia si fascinaţia pentru sine care impiedica 
dezvoltarea unei vieţi normale. Alţii au vorbit de un univers de „plastic" sau de o lume de vis, in care atât 
de mulţi oameni trăiesc astăzi, incapabili sa infrunte ori sa inteleaga realitatea lumii ce ii inconjoara sau a 
problemelor din launtrul lor. 

Când „generaţia eu" se intoarce către religie - ceea ce s-a intamplat extrem de des in ultimele decenii - o 
face de obicei către o forma de religie de „plastic" sau fantastica: o religie a „dezvoltării de sine" (in care 
şinele ramane obiectul venerării), a spălării creierului si a controlului mintii, a unor guru si swami zeificaţi, 
a unei goane după OZN-uri si fiinţe „extra-terestre", a unor stări si simţiri spirituale anormale. Nu vom 
analiza aici toate aceste manifestări, care probabil ca sunt indeajuns de familiare multora, doar vom 
discuta puţin mai târziu cum influenţează acestea viata duhovniceasca a creştinilor ortodocşi din zilele 
noastre. 

Este important sa realizam, incercand sa ducem astăzi o viata creştina, ca lumea care a fost zămislită de 
vremurile noastre indestulate, ridica cerinţe asupra sufletului, fie in religie ori in viata lumeasca, pe care 
trebuie sa le numim totalitare. Fapt uşor de văzut la sectele deformatoare ale mintii care au avut parte de 
atât de multa publicitate in ultimii ani, si care reclama supunere deplina către un „om sfanţ" auto-creat; 
dar este la fel de vădit in viata lumeasca, unde o persoana se confrunta nu numai cu o ispita individuala 
intr-un loc sau altul, ci cu o stare constanta de ispitire care ataca, fie in muzica de fundal ce se aude peste 
tot prin magazine si firme, fie in muzica rock care ajunge pana si in taberele si potecile din pădure, fie in 
semnele publice si panourile de afisaj de pe străzi, si in insesi căminele, unde televiziunea devine adesea 
stăpânul ascuns al gospodăriei, dictând valori, opinii si gusturi moderne. Daca aveţi copii mici, stiti cat este 
de adevărat; când aceştia au văzut ceva la televizor, cat de dificila este lupta impotriva acestei păreri noi, 
instituita cu autoritatea televiziunii. Mesajul acestei ispite universale care ii ataca astăzi pe oameni - destul 
de fatis in formele ei lumeşti, dar de obicei mult mai ascuns in formele religioase - este: Trăieşte pentru 
prezent, distreaza-te, relaxeaza-te, simte-te comfortabil. In spatele acestui mesaj se afla un alt glas in 
surdina, mult mai sinistru, care este exprimat deschis numai in tarile oficial atee, ce se găsesc, in aceasta 
privinţa, cu un pas inaintea lumii libere. De fapt, ar trebui sa realizam ca ceea ce se intampla in lumea de 
astăzi, fie ca se petrece in spatele Cortinei de Fier sau in lumea libera, este ceva asemănător. Sunt diferite 
variatiuni ale aceluiaşi lucru, un atac ce are scopul de a ne dobândi sufletul. In tarile comuniste, cu o 
doctrina oficiala a ateismului, ti se spune pe fata ca trebuie sa: uiţi de Dumnezeu si de orice alta viata in 
afara celei actuale; sa indepartezi din viata ta frica de Dumnezeu si respectul pentru lucrurile sfinte; sa ii 
priveşti pe cei ce inca mai cred in Dumnezeu, de „moda veche", ca pe nişte duşmani ce trebuie eliminaţi. 
Cineva ar putea lua ca emblema a vremilor noastre lipsite de griji, iubitoare de distracţii, inchinatoare la 
sine, „Disneyland"-ul nostru american; daca este astfel, nu ar trebui sa neglijam a vedea in spatele lui 
emblema mult mai sinistra care arata incotro se indreapta cu adevărat „generaţia eu": Gulagul sovietic, 
lanţul de tabere de concentrare care domina deja viata a aproape jumătate din populaţia lumii. 



Doua abordări greşite ale vieţii duhovniceşti 

Uar, ar putea intreba cineva, ce au de a face toate acestea cu noi, care incercam sa ducem, pe cat de bine 
putem, o viata treaza de creştini ortodocşi? Au de a face mult cu noi. Trebuie sa conştientizam ca viata ce 
ne inconjoara este locul in care ne începem viata creştina. Indiferent ce facem cu viata noastră, indiferent 
cat de mult conţinut creştin ii dam, tot mai păstrează asupra ei ceva din amprenta „generaţiei eu", si 
trebuie sa fim indeajuns de smeriţi pentru a observa aceasta. De aici trebuie inceput. 

Exista doua abordări greşite ale vieţii ce ne inconjoara, pe care mulţi le urmează astăzi, gandindu-se ca, 
cumva, aceasta este ceea ce ar trebui sa facă creştinii ortodocşi. O abordare - cea mai des intalnita - este 
pur si simplu sa mersi in pas cu vremurile: sa te adaptezi la muzica rock, la obiceiurile si gusturile moderne, 
la intregul ritm al zgomotoasei noastre vieţi moderne. Deseori părinţii mai de moda veche vor avea puţine 
legaturi cu aceasta viata si isi vor trai propriile vieţi mai mult sau mai puţin in izolare, dar vor zâmbi 
vazandu-si copiii urmând ultimelor mode nebuneşti si gandindu-se ca este ceva inofensiv. 

Aceasta cale este un dezastru total pentru viata creştina; este moartea sufletului. Unii mai pot duce o viata 
exterioara respectabila fara sa lupte impotriva duhului vremilor, dar lăuntric ei sunt morţi sau muribunzi; si 
- cel mai trist lucru dintre toate - copiii lor vor plaţi preţul, prin diferite tulburări si boli psihice si 
spirituale, care devin din ce in ce mai obişnuite. Unul din membrii conducători ai sectei sinucigaşe care a 
sfarsit-o atât de spectaculos acum patru ani in Jonestown era tanara fiica a unui preot ortodox grec; 
formaţii rock sataniste precum KISS - „Kids in Satan's Service" („Copii in slujba lui Satan") - sunt constituite 
din tineri ruşi foşti ortodocşi; majoritatea membrilor templului satanei din San Francisco, potrivit unui 



studiu sociologic recent - sunt baieti ortodocşi. Acestea sunt numai câteva din cazurile cele mai izbitoare; 
cei mai mulţi dintre tinerii ortodocşi nu merg atât de departe - ei doar se amesteca cu lumea anti-crestina 
din jurul lor si inceteaza sa mai fie exemple ale vreunui fel de creştinătate pentru cei din jur. 

Acest lucru este greşit. Creştinul trebuie sa fie diferit de lume, deasupra lumii nefireşti, anormale, de 
astăzi, si acesta trebuie sa fie unul din lucrurile fundamentale pe care sa le ştie ca o componenta a 
educaţiei sale creştine. Altminteri nu are nici un sens sa ne numim creştini - cu atât mai puţin creştini 
ortodocşi. 

Abordarea greşita ce se afla la extrema opusa este una care ar putea fi numita falsa spiritualitate. Pe 
măsura ce traducerile cărţilor ortodoxe despre viata duhovniceasca devin tot mai disponibile, si un 
vocabular ortodox de lupta duhovniceasca pluteşte tot mai mult in atmosfera, apare un număr crescând de 
oameni ce vorbesc despre isihasm. Rugăciunea lui lisus, viata ascetica, stări inalte de rugăciune si de cei 
mai inaltati Sfinţi Părinţi ca Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Grigorie Palama si Sf. Grigorie Sinaitul. Este foarte 
bine sa fim conştienţi de aceasta parte cu adevărat inalta a vieţii duhovniceşti ortodoxe si sa ii veneram pe 
marii sfinţi care chiar au trait-o; dar daca nu avem o conştienta foarte realista si foarte smerita a cat de 
departe suntem de viata isihasta noi, toţi cei de astăzi, si cat de puţin pregătiţi suntem chiar si sa ne 
apropiem de ea, interesul in ea va fi doar inca una din exprimările universului nostru de plastic, centrat 
asupra sinelui. „Generatia-eu devine isihasta!" - este ceea ce incearca unii sa facă astăzi; dar in realitate 
adaugă doar un joc nou numit „isihasm" atracţiilor Disneyland-ului. 

Acum exista cârti cu acest subiect, ce sunt extrem de populare. De fapt, romano-catolicii sunt foarte 
interesaţi in aceste treburi, sub influenta ortodoxa, si influenţează ei insisi pe alţi ortodocşi. De exemplu, 
exista un preot iezuit. Par. George Maloney, care scrie tot felul de cârti pe aceasta tema si ii traduce pe Sf. 
Macarie cel Mare si pe Sf. Simeon Noul Teolog, incercand sa ii determine pe oameni sa fie in viata de zi cu zi 
isihasti. Au tot felul de interpretări, de obicei „harismatice"; oamenii sunt inspiraţi de Duhul Sfanţ, se 
presupune, si preiau toate aceste discipline pe care le avem de la Sfinţii Părinţi, dar care sunt la mare 
depărtare de nivelul la care ne aflam astăzi. Este un lucru extrem de neserios. Mai este o doamna, 
Catherine de Hueck Doherty (de fapt, ea s-a născut in Rusia si a devenit romano-catolica), care scrie cârti 
despre Poustinia, viata in pustie, si Molchanie, viata in tăcere, si toate aceste lucruri pe care incerca sa le 
introducă in viata asa cum ai face cu moda unei noi prăjituri. Acesta, desigur, este un lucru foarte lipsit de 
seriozitate si un semn al vremilor foarte tragic. Genul acesta de lucruri inalte este folosit de către oameni 
care nu au habar despre ce este vorba. Pentru unii este doar un obicei sau o joaca; pentru alţii, care ii iau 
in serios, poate fi o mare drama. Ei cred ca duc un fel de viata inaltata, dar in realitate nu conştientizează 
problemele ce se găsesc in launtrul lor. 

Voi mai accentua inca o data ca ambele extreme trebuie evitate - atât deşertăciunea lumeasca cat si super- 
spiritualitatea - dar aceasta nu inseamna ca nu ar trebui sa avem o conştiinţa realista a cerinţelor legitime 
pe care ni le ridica lumea, sau ca ar trebui sa incetam a respecta si a primi povatuirea marilor Părinţi 
isihasti si a folosi rugăciunea lui lisus noi insine, pe măsura propriilor strâmtorări si putinţe. Trebuie doar sa 
fie la nivelul nostru, aici, jos, pe pamant. Ideea este - si este una absolut necesara supravieţuirii noastre ca 
si creştini ortodocşi in ziua de azi - ca trebuie sa conştientizam situaţia noastră ca si creştini ortodocşi 
astăzi; trebuie sa conştientizam cu profunzime ce fel de timpuri trăim, cat de puţin ştim si simţim cu 
adevărat Ortodoxia, cat de departe suntem nu doar de sfinţii vremilor de mult trecute, ci chiar de creştinii 
ortodocşi obişnuiţi de acum o suta de ani sau chiar de acum o generaţie, si cat de mult trebuie sa ne smerim 
doar ca sa supravieţuim ca si creştini ortodocşi in ziua de astăzi. 



Ce putem face 

Mai exact, ce putem face pentru a dobândi aceasta conştienta, aceasta intelegere, si cum o putem face sa 
dea roade in vieţile noastre? Voi incerca sa răspund la aceasta intrebare in doua etape: prima, privind 
conştienta noastră asupra lumii dimprejur, care, ca niciodată in istoria creştinătăţii, a devenit vrăjmaşul 
nostru conştient; si a doua, privind conştienta noastră asupra Ortodoxiei, despre care, ma tem, mulţi dintre 
noi cunosc cu mult mai puţin decât ar trebui, cu mult mai puţin decât este necesar a cunoaşte daca dorim a 
o păstra. 

Mai intai, din moment ce, fie ca vrem ori ca nu vrem, suntem in lume (si influenta ei se simte puternic chiar 
si intr-un loc indepartat cum este mănăstirea noastră de aici), trebuie sa ne confruntam cu ea si cu ispitele 
ei intr-un mod direct si realist, dar fara a-i ceda; in particular, trebuie sa ii pregătim pe tinerii noştri pentru 
ispitele cu care se confrunta si sa ii vaccinam impotriva acestor ispite. Trebuie sa fim conştienţi ca lumea ce 
ne inconjoara rareori ajuta si aproape intotdeauna impiedica creşterea copilului in adevăratul duh al 



ortodoxiei. Trebuie sa fim gata, in fiecare zi, sa răspundem influentei lumii cu principiile unei educaţii 
creştine solide. 

Aceasta inseamna ca ceea ce un copil invata la scoală trebuie, in mod constant, verificat si corectat acasă. 
Nu putem presupune ca ceea ce el invata la scoală este pur si simplu ceva afacerist si lumesc si nu are nimic 
de a face cu educaţia sa ortodoxa. El poate invata deprinderi si lucruri folositoare (deşi multe scoli din 
America contemporana eşuează lamentabil chiar si cu aceasta; mulţi profesori ne spun ca tot ce pot ei face 
este sa tina copii in clasa, in ordine, fara măcar a-i invata ceva), dar chiar si daca primeşte doar atât, invata 
si multe păreri si filosofii greşite. Atitudinea primara a unui copil fata de aprecierea literaturii, muzicii, 
istoriei, artei, filosofiei, chiar a ştiinţei, si desigur a vieţii si a religiei - trebuie sa vina, mai intai, nu din 
scoală, căci scoală ii va da toate acestea amestecate cu filosofie moderna; trebuie sa vina mai intai de 
acasă si de la Biserica, căci altfel el este obligat sa fie educat greşit de lumea de astăzi, in care educaţia 
publica este in cel mai bun caz agnostica, si in cel mai rau caz, in mod deschis, ateista sau anti-religioasa. 
Desigur, in Uniunea Sovietica toate acestea ii sunt impuse copilului, fara nici un fel de religie si cu un 
program activ de a-l face pe copil un ateu. 

Părinţii trebuie sa cunoască cu precizie ceea ce sunt invatati copiii lor la cursurile educaţionale, de către 
aproape toate şcolile americane, si sa corecteze acasă, nu doar printr-o atitudine onesta asupra acestui 
subiect (mai ales intre taţi si fii - un lucru foarte rar in societatea americana), dar si printr-o stabilire clara 
a laturii morale care lipseşte cu desăvârşire din educaţia publica. 

Părinţii trebuie sa ştie ce gen de muzica asculta copiii lor, ce conţin filmele pe care ei le urmăresc 
(ascultând si privind impreuna cu ei atunci când este necesar), la ce fel de limbaj sunt expuşi si ce fel de 
limbaj folosesc, si sa ofere o atitudine creştina la toate acestea. 

Televizorul - in căminele unde nu se găseşte suficient curaj pentru a-l arunca pe fereastra - trebuie 
controlat si supravegheat cu stricteţe pentru a evita efectele nocive ale acestui aparat care a devenit 
principalul promotor al atitudinilor si ideilor anti-crestine chiar acasă, mai ales către cei tineri. 

Vorbesc despre creşterea copiilor deoarece aici ii loveşte mai intai lumea pe creştinii ortodocşi si ii 
formează in imaginea ei; o data ce la un copil au fost formate atitudini greşite, misiunea de a-i da o 
educaţie creştina devine de doua ori mai dificila. 

Dar nu doar copiii, ci noi toţi ne confruntam cu lumea care incearca sa ne formeze intr-un anti-crestinism, 
prin intermediul şcolilor, televiziunii, filmelor, muzicii la moda si al tuturor celorlalte influente care apasă 
asupra noastră, majoritatea in marile oraşe. Trebuie sa fim conştienţi ca tot acest bombardament este unul 
de factura unitara; are un ritm anume, ni se trimite un anumit mesaj, acest mesaj al venerării sinelui, al 
relaxării, al nepăsării, de a ne simţi bine, de a paraşi orice gând la cealaltă lume, sub forme variate, fie in 
muzica, sau in filme, televiziune, sau prin ceea ce se invata in scoli, felul in care sunt accentuate 
subiectele, felul in care se prezintă contextul, si orice altceva; este un lucru anume care ni se prezintă. 
Este de fapt o educaţie ateista. Trebuie sa ripostam cunoscând ceea ce lumea incearca sa ne facă, si 
formulând si comunicând răspunsul nostru creştin ortodox la aceasta. Sincer, urmărind modul in care 
familiile ortodoxe contemporane trăiesc si transmit ortodoxia, s-ar părea ca aceasta bătălie este mai des 
pierduta decât câştigată. Procentul creştinilor ortodocşi care isi păstrează ortodoxia intacta si care nu sunt 
schimbaţi in imaginea lumii de astăzi, este intr-adevar mic. 

Totuşi, nu este necesar sa vedem lumea dimprejur ca fiind cu totul rea. De fapt, pentru supravieţuirea ca si 
creştini ortodocşi trebuie sa fim indeajuns de deştepţi pentru a folosi orice este pozitiv in lume spre folosul 
nostru. Aici voi enunţa, in câteva idei, ce anume putem folosi din lume, fara a părea sa aibă nimic de a face 
in mod direct cu ortodoxia, cu scopul a formula perspectiva noastră ortodoxa asupra lumii. 

Copilul care a fost expus din frageda pruncie la muzica clasica de calitate, si si-a văzut sufletul format de 
ea, nu va fi nici pe departe atât de ispitit de ritmul si mesajul necizelat al rockului si al altor forme 
contemporane de pseudo-muzica, fata de o persoana care a crescut fara o educaţie muzicala. O astfel de 
educaţie muzicala, asa cum au spus mai mulţi din stareţii de la Optina, rafinează sufletul si ii pregăteşte 
pentru primirea impresiilor spirituale. 

Copilul care a fost educat cu literatura, teatru si lirica de calitate, si a simţit efectul lor in suflet - adică, i- 
au făcut plăcere cu adevărat - nu va ajunge cu uşurinţa un dependent de filmele si programele de 
televiziune contemporane si de romanele ieftine care distrug sufletul si ii indeparteaza de la calea creştina. 

Copilul care a invatat sa vadă frumuseţea in pictura si sculptura clasica nu va fi tarat cu uşurinţa de 
perversitatea artei contemporane sau atras de produsele stridente ale publicităţii moderne si ale 
pornografiei. 



Copilul care cunoaşte cate ceva despre istoria lumii, mai ales din vremurile creştine, si despre cum trăiau si 
gândeau alţi oameni, in ce erori si capcane au căzut oamenii indepartandu-se de Dumnezeu si de poruncile 
Sale, si ce vieţi slăvite si influente au dus când l-au fost credincioşi - vor discerne viata si filosofia vremilor 
noastre si nu vor avea tendinţa de a urma prima filosofie sau mod de viata nou întâlnite. Una din problemele 
fundamentale referitor la educaţia copiilor in ziua de astăzi este ca nu li se mai oferă in scoli un simt al 
istoriei. E un lucru primejdios si nefast sa lipseşti un copil de simţul istoriei. înseamnă ca el nu are nici o 
capacitate de a lua exemplu de la oamenii ce au trăit in trecut. Si, in realitate, istoria se repeta in mod 
regulat. O data ce vezi aceasta, devine interesant cum au rezolvat oamenii problemele, cum au fost 
oamenii care s-au ridicat impotriva lui Dumnezeu si ce a rezultat de aici, si cum si-au schimbat oamenii 
vieţile, devenind excepţii si oferind un exemplu care este trăit pana in vremurile noastre. Acest simt al 
istoriei este un lucru extrem de important care ar trebui transmis copiilor. 

In general, persoana care este o buna cunoscătoare a produselor de calitate ale culturii seculare - care in 
Apus aproape întotdeauna a avut implicaţii clare religioasa si creştine - are o şansa mult mai mare de a duce 
o viata ortodoxa normala, rodnica, decât cineva care cunoaşte doar cultura la moda astăzi. Cel ce este 
convertit la ortodoxie direct din cultura „rock", si in general oricine crede ca poate combina ortodoxia cu 
acel gen de cultura - are de trecut prin multe suferinţe si un drum dificil in viata inainte sa poată deveni un 
adevărat creştin ortodox serios care isi poate transmite credinţa si celorlalţi. 

Fara aceasta suferinţa, fara aceasta conştienta, părinţii ortodocşi isi vor creste copiii pentru a fi devoraţi de 
lumea contemporana. Cea mai buna cultura a lumii, primita cum se cuvine, rafinează si dezvolta sufletul; 
cultura la moda astăzi schilodeşte si deformează sufletul si ii împiedica sa aibă un răspuns deplin si normal 
la mesajul ortodoxiei. 

Prin urmare, in lupta noastră impotriva duhului acestei lumi, putem folosi cele mai bune lucruri pe care 
lumea are a ni le oferi cu scopul de a merge dincolo de ele; tot ceea ce este bun in lume, daca suntem 
îndeajuns de înţelepţi ca sa vedem, arata către Dumnezeu, si către Ortodoxie, si trebuie sa folosim aceasta. 



Perspectiva Ortodoxa asupra lumii 

Cu o asemenea atitudine - vederea atât a lucrurilor bune cat si a celor rele din lume - este cu putinţa sa 
avem si sa trăim o perspectiva ortodoxa asupra lumii, adică, o perspectiva ortodoxa a tuturor aspectelor 
vieţii, nu doar asupra subiectelor restrânse bisericeşti. Exista o opinie greşita, care din nefericire este mult 
prea răspândita astăzi, cum ca e îndeajuns a avea o ortodoxie limitata la clădirea bisericii si la activităţi 
„ortodoxe" formale, cum ar fi rugăciuni in anumite momente sau facerea semnului crucii; in toate celelalte, 
susţine părerea aceasta, putem fi ca oricine altcineva, luând parte la viata si cultura vremilor noastre fara 
nici un impediment, atât timp cat nu păcătuim. 

Oricine a ajuns sa realizeze cat de profunda este Ortodoxia, si cat de deplin este angajamentul care i se 
cere unui creştin ortodox serios, si, de asemenea, ce fel de cerinţe totalitariste are lumea contemporana 
asupra noastră, va vedea cu uşurinţa cat de greşita este aceasta părere. Cineva ori este ortodox tot timpul, 
in fiecare zi, in fiecare moment al vieţii - ori nu este nicidecum cu adevărat ortodox. Ortodoxia se vădeşte 
nu doar in vederile noastre strict religioase, ci in tot ceea ce facem si spunem. Mulţi dintre noi suntem 
extrem de necunoscatori asupra responsabilităţii creştine, religioase pe care o avem pentru partea aparent 
lumeasca a vieţilor noastre. Cel cu o adevărata perspectiva ortodoxa asupra lumii, trăieşte toate părţile 
vieţii sale ca un Ortodox. 

Deci sa întrebam acum: Cum putem alimenta si susţine aceasta perspectiva ortodoxa asupra lumii in viata 
noastră cotidiana? Primul si cel mai evident fel este de a fi in legătura permanenta cu sursele de hrana 
creştina, cu tot ceea ce Biserica ne da spre luminare si mântuire: slujbele Bisericii si Sfintele Taine, Sfânta 
Scriptura, Vieţile Sfinţilor, scrierile Sfinţilor Părinţi. Trebuie citite, desigur, cărţile potrivite nivelului de 
înţelegere al fiecăruia, si aplicata invatatura Bisericii la propriile circumstanţe de viata; atunci ele pot fi 
rodnice in a ne călăuzi si a ne schimba intr-un mod creştin. Dar deseori aceste surse creştine fundamentale 
nu au efect deplin asupra noastră, sau nu ne influenţează cu adevărat, deoarece nu avem atitudinea 
creştina corecta asupra lor si asupra vieţii creştine pe care ele ar trebui sa ne-o inspire. Voi spune acum 
câteva cuvinte despre cum anume ar trebui sa fie atitudinea noastră, daca dorim sa dobândim un folos real 
de la ele si daca vor fi pentru noi începutul unei adevărate perspective ortodoxe asupra lumii. 

înainte de toate, hrana duhovniceasca creştina, prin insasi natura ei, este ceva viu si hrănitor; daca 
atitudinea noastră fata de ea este doar academica si şcolăreasca, nu vom reuşi sa obţinem folosul care ar 
trebui. Astfel, daca citim cârti ortodoxe sau suntem interesaţi de ortodoxie numai pentru a fi informaţi - sau 
ca sa ne arătam cunostiintele celorlalţi, inseamna ca nu i-am inteles scopul; daca invatam poruncile lui 



Dumnezeu si legea Bisericii Sale doar pentru a fi „corecţi" si pentru a judeca „incorectitudinea" celorlalţi, 
inseamna ca nu i-am inteles scopul. Aceste lucruri nu trebuie sa ne influenţeze doar ideile, ci trebuie sa ne 
atingă in mod direct vieţile si sa le schimbe. In orice vreme de mare criza a treburilor omeneşti - la fel ca si 
vremurile critice ce ne aşteaptă in lumea libera - cei cei isi vor pune nădejdea in cunoaşterea exterioara, in 
legi si canoane si in corectitudine, nu vor putea rezista. Cei puternici vor fi atunci cei a căror educaţie 
ortodoxa le-a dat un simt pentru ceea ce este cu adevărat creştinesc, cei a căror ortodoxie se găseşte in 
inima si este capabila sa atingă alte inimi. 

Nimic nu este mai tragic decât sa vezi ca cineva, crescut in ortodoxie, are anumite cunostiinte de catehism, 
a citit câteva din Vieţile Sfinţilor, are o idee de ansamblu a ceea ce inseamna Ortodoxia, intelege unele din 
slujbe, iar apoi este inconştient de ceea se petrece in jurul lui. Si oferă copiilor sai aceasta viata impartita 
in doua categorii: una este felul in care majoritatea oamenilor trăiesc si cealaltă este felul in care 
ortodocşii isi petrec Duminicile si când citesc unele texte ortodoxe. Când un copil este crescut astfel este 
foarte probabil sa nu o urmeze pe cea ortodoxa; va fi o parte extrem de redusa a vieţii sale, fiindcă viata 
contemporana este prea atrăgătoare, prea mulţi oameni o urmează, este prea mult o parte a realităţii de 
astăzi, doar daca a fost invatat cu adevărat cum sa o abordeze, cum sa se păzească de efectele negative ale 
ei si cum sa se folosească de lucrurile bune care se afla in lume. 

Prin urmare, atitudinea noastră, incepand din acest moment, trebuie sa fie cu picioarele pe pamant si 
normala. Adică, trebuie aplicata circumstanţelor reale ale vieţii noastre, sa nu fie un produs al imaginaţiei, 
al tendinţelor de evadare si al refuzului de a fi confruntat cu realităţile de multe ori neplăcute ale lumii 
care ne inconjoara. O ortodoxie care este prea exaltata si prea mult cu capul in nori aparţine unei sere si 
este incapabila de a ne ajuta in viata cotidiana, fara a mai spune ceva de mântuirea celor din jurul nostru. 
Lumea noastră este extrem de cruda si răneşte suflete cu asprimea ei; trebuie sa răspundem inainte de 
toate cu dragoste creştina si intelegere, cu picioarele pe pamant, lasand isihasmul si formele avansate de 
rugăciune celor capabili sa le primească. 

Deci, de asemenea, atitudinea noastră nu trebuie sa fie centrata pe sine ci sa ajungă la cei care ii caută pe 
Dumnezeu si viata in El. In ziua de astăzi, oriunde se găseşte o comunitate ortodoxa majora, ispita este de a 
o transforma intr-o societate a mulţumirii de sine si a incantarii cu virtuţile si realizările noastre ortodoxe: 
frumuseţea bisericilor noastre si a ornamentelor din ele, măreţia slujbelor noastre, chiar si puritatea 
doctrinei noastre. Dar adevărata viata creştina, chiar din timpul Apostolilor, a fost nedespărţita de 
impartasirea ei către ceilalţi. O ortodoxie care trăieşte prin aceasta luminează inspre ceilalţi - si nu este 
nevoie de a contura un „departament misionar" pentru a face aceasta; focul adevăratului creştinism se 
impartaseste singur. Daca ortodoxia noastră este doar ceva ţinut pentru noi insine, si ne lăudam cu ea, 
atunci suntem mortul care ingroapa mortul - exact starea multor parohii ortodoxe astăzi, chiar si a celor cu 
un număr mare de tineri, daca nu aprofundează credinţa lor. Nu e suficient sa zicem ca tinerii merg la 
biserica. Trebuie sa ne intrebam ce anume primesc ei din biserica, ce anume iau de la biserica, si, daca nu 
fac ortodoxia o parte a intregii lor vieţi, atunci chiar ca nu este indeajuns sa spunem ca ei se duc la 
biserica. 

Asemenea, atitudinea noastră trebuie sa fi iubitoare si iertătoare. Un soi de duritate s-a strecurat in viata 
ortodoxa de azi: „Acest om e un eretic; nu te apropia de el"; „acela e ortodox, aparent, dar nu poţi fi sigur 
cu adevărat"; „cel de acolo e cu siguranţa un spion". Nimeni nu neaga ca Biserica este astăzi inconjurata de 
duşmani, sau ca sunt unii ce se vor injosi sa profite de increderea si confidenta noastră. Dar asa a fost de pe 
vremea apostolilor, si viata creştina a fost intotdeauna oarecum riscanta in acest fel practic. Chiar daca se 
profita uneori de pe urma noastră si trebuie sa arătam o oarecare precauţie in aceasta privinţa, tot nu 
putem renunţa la atitudinea noastră primara de dragoste si de incredere fara de care vom pierde una din 
temeliile vieţii noastre creştine. Lumea, care nu ii are pe Hristos, trebuie sa fie neincrezatoare si rece, dar 
creştinii, din contra, trebuie sa fie plini de dragoste si deschidere, sau altfel vom pierde esenţa lui Hristos 
din noi si vom deveni la fel ca si lumea, buni de aruncat si de călcat in picioare. Un pic de smerenie când 
privim la noi insine ne-ar ajuta sa fim mai darnici si iertători cu greşelile altora. Ne face o imensa plăcere sa 
ii judecam pe ceilalţi pentru ciudăţenia comportamentului lor; le spunem „ticniţi" sau „convertiţi nebuni". 
Este adevărat ca trebuie sa ne păzim de oameni intr-adevar dezechilibraţi, care ne pot face mult rau in 
Biserica. Dar ce creştin ortodox serios din ziua de azi nu e un pic „nebun"? Nu ne potrivim in tiparele acestei 
lumi; daca o facem, in lumea de astăzi, nu suntem nişte creştini serioşi. Astăzi, adevăratul creştin nu poate 
fi acasă in lume; nu are ce face decât a se simţi si a fi considerat de ceilalţi ca fiind un pic „nebun". Doar 
păstrarea vie astăzi a idealului din alta lume al creştinismului, sau botezul ca adult, sau rugăciunea 
serioasa, sunt suficiente pentru a fi internat intr-un spital de nebuni in Uniunea Sovietica si in multe alte 
tari, iar aceste tari deschid calea pentru ca restul lumii se le urmeze. 

Prin urmare, sa nu ne fie frica sa fim socotiţi un pic „nebuni" de lume, si sa continuam a practica iubirea si 
iertarea creştina pe care lumea nu le va putea intelege niciodată, dar după care tânjeşte in inima. 



In cele din urma, atitudinea noastră creştina trebuie sa fie ceea ce, in lipsa unui alt cuvânt, voi numi 
inocenta. Azi lumea pune mare preţ pe sofisticare, pe a avea experienţa lumii, pe a fi „profesionist". 
Ortodoxia nu pune preţ pe aceste calităţi; ele omoară sufletul creştin. Si totuşi acestea se strecoară in mod 
constant in Biserica si in vieţile noastre. Cat de des pot fi auziţi mai ales convertiţi entuziaşti, exprimandu-si 
dorinţa de a vizita marile centre ortodoxe, catedralele si mănăstirile unde cândva mii de credincioşi se 
adunau, unde peste tot conversaţia este despre cele ale Bisericii, si unde cineva poate simţi cat de 
important este ortodoxul, in cele din urma. Ca ortodoxia este o picătura intr-un ocean când te uiţi la 
intreaga societate, dar in marile catedrale si mănăstiri sunt atât de mulţi oameni, incat pare sa fie cu 
adevărat un lucru important. Si cat de des ii vede cineva pe aceşti oameni intr-o stare jalnica după ce si-au 
indeplinit dorinţa, intorcandu-se din „marile centre ortodoxe" amari si nesatisfacuti, plini de bârfe si critici 
la adresa bisericii lumeşti, nerăbdători inainte de toate sa fie „corecţi" si „in regula" si având experienţa 
lumii asupra treburilor bisericii. Intr-un cuvânt, si-au pierdut inocenta, carecterul nelumesc, lasandu-se 
purtaţi de fascinaţia lor pentru latura lumeasca a vieţii Bisericii. 

In diferite feluri, aceasta este o ispita pentru noi toţi, si trebuie sa o luptam neingaduindu-ne sa preţuim in 
mod exagerat partea exterioara a Bisericii, ci mereu sa ne intoarcem la „singurul lucru de folos": Hristos si 
mântuirea sufletelor noastre de aceasta generaţie netrebnica. Nu trebuie sa fim ignoranţi asupra a ceea ce 
se intampla in lume si in Biserica - de fapt, trebuie sa ştim pentru noi insine - dar cunoaşterea noastră 
trebuie sa fie practica, simpla si onesta, nu sofisticata si lumeasca. 



Concluzie 

Este evident pentru orice creştin ortodox care este conştient de ceea ce se intampla in jurul lui astăzi, ca 
lumea se apropie de sfârşit. Semnele vremilor sunt atât de evidente incat s-ar putea spune ca lumea se 
prăbuşeşte spre sfârşit. 

Care sunt unele din aceste semne? 

- Anormalitatea lumii. Niciodată asemenea manifestări si comportamente, ciudate si nefireşti, nu au fost 
acceptate ca un fel de a fi precum in zilele noastre. Uitati-va doar la lumea dimprejur: ce se găseşte in 
ziare, ce fel de filme rulează, ce este la televizor, ce anume găsesc oamenii ca este interesant si distractiv, 
la ce rad ei; este cu totul ciudat. Si sunt oameni care incurajeaza deliberat acestea, desigur, pentru folosul 
lor bănesc, si fiindcă aceasta este moda, căci exista o cerere anormala pentru acest fel de lucruri. 

- Războaiele si zvonurile de războaie, fiecare tot mai rece si nemilos decât cel dinainte, toate fiind 
eclipsate de ameninţarea război nuclear mondial de neconceput, care ar putea fi declanşat prin atingerea 
unui buton. 

- Răspândirea dezastrelor naturale: cutremure, si acum vulcani - cel mai recent formandu-se nu departe de 
aici, langa parcul Yosemite, in California centrala - care deja modifica tiparele climatice ale lumii. 

- Centralizarea crescânda a informaţiei si a puterii asupra individului, reprezentata in particular de noul si 
imensul computer din Luxemburg, care are capacitatea de a păstra dosare cu informaţii despre orice om in 
viata; numărul sau de cod este 666 si este supranumit „fiara" de către cei ce lucrează la el. Pentru a facilita 
lucrul cu asemenea computere, guvernul american intenţionează sa inceapa din 1984 eliberarea către 
persoane unor cârti de Asigurare Sociala cu un număr (aparent conţinând numărul de cod 666) imprimat pe 
mana lor drapta sau pe frunte - exact condiţia care va predomina, potrivit Apocalipsei (cap. 13), in timpul 
domniei antihristului. Desigur, nu inseamna ca prima persoana care va fi imprimata cu 666 este antihristul, 
sau slujitorul antihristului, dar o data ce te vei obişnui cu aceasta, cine va putea rezista? Mai intai te vor 
antrena si apoi te vor face sa ii te inchini lui. 

- larasi, creşterea numărului hristosilor falşi si al falşilor antihristi. Cel mai recent candidat doar in aceasta 
vara a cheltuit probabil milioane de dolari facand publicitate apariţiei sale iminente pe televizoarele 
intregii lumi, promiţând sa prezinte in acel moment un „mesaj telepatic" tuturor locuitorilor lumii. In afara 
oricăror puteri oculte care ar putea fi implicate in asemenea evenimente, deja cunoaştem destul de bine 
posibilităţile de prezentare a mesajelor subliminale prin radio si mai ales prin televiziune, precum si faptul 
ca aceasta poate fi făcuta de oricine ce poseda tehnologia de penetrare a semnalele normale de radio si 
televiziune, fara sa conteze cate legi ar putea fi impotriva. 

- Primirea cu adevărat ciudata făcuta noului film de care toata lumea in America vorbeşte si ii priveşte: 
„E.T.", care a făcut ca efectiv milioane de oameni aparent normali sa isi exprime afecţiunea si dragostea 
pentru erou, un „salvator" din spaţiul extraterestru care este in mod evident un demon - o pregătire vădita 



pentru venerarea Antihristului ce va veni. (Si, incidental, recenzorul cinematografic al ziarului oficial al 
Arhidiocezei Greceşti din America, un preot ortodox, a recomandat din toata inima acest film ortodocşilor, 
spunând ca este un film minunat, care ne poate invata despre dragoste, si ca toata lumea ar trebui sa ii 
vadă. Este un contrast vădit intre oamenii care încearcă sa fie conştienţi de ceea ce se întâmpla, si cei care 
se lasă purtaţi de dispoziţia vremilor.) 

As putea continua cu detalii ca acestea, dar scopul meu nu este de a va înfricoşa, ci de a va face conştienţi 
de ceea ce se întâmpla in jurul nostru. E mult mai târziu decât ne închipuim; Apocalipsa este acum. Si cat 
de tragic este sa vezi creştini, si mai inainte de toate tineri ortodocşi, cu aceasta tragedie incalculabila 
atarnandu-le deasupra capetelor, care cred ca pot continua ceea ce numesc ei o "viata normala" in aceste 
vremuri groaznice, luând parte pe de-a intregul la capriciile acestei generaţii prosteşti, adoratoare de sine, 
complet neştiutori ca "paradisul nebunilor" in care trăim este pe punctul de se prăbuşi, cu desăvârşire 
nepregătiţi pentru vremurile deznădăjduite care ne stau inainte. Nici măcar nu mai este vorba de a fi un 
creştin ortodox "bun" sau "slab", acum problema este: va dăinui pana la sfârşit Credinţa noastră? Cu mulţi, 
nu va dăinui; Antihristul ce va veni va fi prea atrăgător, prea mult in duhul lucrurilor lumeşti, incat 
majoritatea oamenilor nici măcar nu isi vor da seama ca si-au pierdut creştinătatea inchinandu-i-se lui. 

Totuşi chemarea lui Hristos ni se face auzita; sa incepem a-i urma. Cea mai limpede exprimare in ziua de 
astăzi a acestei chemări vine din lumea ateista inrobita, unde exista suferinţa reala pentru Hristos si o 
seriozitate a vieţii pe care noi o pierdem cu repeziciune sau am deja pierdut-o. Un preot ortodox din 
România, Par. Gheorghe Calciu, se găseşte acum aproape de moarte intr-o inchisoare comunista pentru 
indrazneala de a-i provoca pe tinerii seminarişti si studenţi sa-si lase deoparte supunerea orbească fata de 
duhul vremilor si sa se apropie nevointelor pentru Hristos. După ce vorbeşte de goliciunea ateismului, el le 
zice tinerilor de astăzi: "Va chem către o lupta mult mai inalta, către renunţarea deplina, către un act de 
curaj ce sfidează raţiunea. Va chem către Dumnezeu. Către Cel ce transcende lumea pentru ca voi sa puteţi 
cunoaşte un rai nesfârşit de bucurie duhovniceasca, raiul după care bâjbâiţi acum in iadul propriu, si pe 
care ii căutaţi chiar si intr-o stare de revolta neintenţionata... lisus v-a iubit dintotdeauna, dar acum aveţi 
opţiunea sa răspundeţi invitaţiei Sale. Drept răspuns, sunteţi hotărâţi sa mergeţi si sa purtaţi rodul ce va 
dăinui. Sa fiţi propovăduitori ai lui Hristos in lumea in care traiti. Sa va iubiţi aproapele ca pe voi insiva si sa 
ii faceţi pe toţi oamenii prietenii voştri. Sa declaraţi prin fiecare fapta dragostea aceasta fara de asemănare 
si neţărmurita care l-a ridicat pe om de la starea de rob la cea de prieten al lui Dumnezeu. Sa fiţi prooroci 
ai acestei iubiri eliberatoare, care va va izbăvi de toate constrângerile, redandu-va integritatea pe măsura 
ce va jertfiţi lui Dumnezeu." 

Par. Gheorghe, vorbind tinerilor care au putina inspiraţie sa slujească Bisericii lui Hristos deoarece au 
acceptat părerea lumeasca (obişnuita si printre noi, in lumea libera) ca Biserica este numai o grupare de 
clădiri sau o organizaţie lumeasca, ii cheamă la o conştienta mai profunda a Bisericii lui Hristos si a faptului 
ca "apartenenţa formala" la ea este insuficienta pentru a ne mântui. 

„Biserica lui Hristos trăieşte si este libera. In ea ne miscam si vieţuim, intru Hristos Cel care este Capul ei. 
In El avem libertate deplina. In Biserica cunoaştem adevărul si adevărul ne va face liberi (loan 8:32). Eşti in 
Biserica lui Hristos de fiecare data când ii ridici pe cel căzut in intristare, ori când faci milostenie celui 
sărac, si ii vizitezi pe cel bolnav. Eşti in Biserica lui Hristos când eşti bun si intelegator, când refuzi sa te 
manii pe fratele tau, chiar si atunci când ti-a rănit sentimentele. Eşti in Biserica lui Hristos când te rogi: 
<<Doamne, iarta-l.>> Când munceşti cinstit la slujba ta, intorcandu-te obosit seara acasă, dar cu zâmbetul 
pe buze; când răsplăteşti râul cu dragostea - eşti in Biserica lui Hristos. Nu vezi, aşadar, tinere prieten, cat 
de aproape este Biserica lui Hristos? Tu eşti Petru si Dumnezeu si-a clădit Biserica Sa pe tine. Tu eşti piatra 
Bisericii Sale impotriva căreia nimic nu poate izbândi... Sa clădim biserici cu credinţa noastră, biserici pe 
care nici o putere omeneasca nu le poate dobori, o biserica a cărei temelie este Hristos... Simte-l pe fratele 
tau langa tine. Nu intreba niciodată: <<Cine e el?>> Mai degrabă zi: <<Nu e un străin; este fratele meu. Este 
Biserica lui Hristos la fel ca si mine>>." 

Cu o astfel de chemare in inimi, sa incepem a aparţine cu adevărat Bisericii lui Hristos, Biserica Ortodoxa. 
Apartenenţa exterioara nu este suficienta; ceva trebuie sa se mişte in noi ca sa ne facă deosebiţi de lumea 
dimprejur, chiar daca aceasta lume isi zice „creştina" si chiar „ortodoxa". Sa păstram si sa intretinem acele 
calităţi ale adevăratei perspective ortodoxe asupra lumii pe care le-am menţionat mai devreme: o atitudine 
vie, normala, iubitoare si iertătoare, nu centrata asupra sinelui, pastrandu-ne inocenta si caracterul 
nelumesc, chiar cu o conştienta deplina si smerita a pacatosiei proprii si a puterii ispitelor lumeşti din jurul 
nostru. Daca trăim cu adevărat aceasta perspectiva ortodoxa asupra lumii, credinţa noastră va supravieţui 
şocurilor care ne aşteaptă si va fi o sursa de inspiraţie si mântuire, pentru cei ce inca ii vor mai caută pe 
Hristos, printre ruinele omenirii, care au inceput deja sa apară din ziua de astăzi. 



Apărut in „The Orthodox Word" 
Voi. 18, Nr. 4 (105) iulie-ausust, 1982 



Traducerea: Radu Hog/u 

Mitropolit Hierotheos Vlachos 

Despre Viata după moarte 



Sfanţul Nicodim Aghioritul scrie: "rai este un cuvânt persan si are intelesul de gradina in 
care sunt saditi feluriţi pomi...". Aşadar raiul, viata veşnica si împărăţia lui Dumnezeu 
sunt unul si acelaşi lucru. Termenul de iad (Kolasij) deriva din verbul kolazo, care are 
doua sensuri: primul este "a curaţi copacul de crengile uscate", iar al doilea sens este cel 
de "a pedepsi". In Sfânta Scriptura se foloseşte cu precădere al doilea sens, dar nu cu 
implicaţia ca Dumnezeu ii pedepseşte pe om, ci in sensul ca omul se pedepseşte pe sine, 
pentru a nu accepta darul dumnezeiesc, 

învăţătura comuna a Sfinţilor Părinţi este ca raiul si iadul nu exista decât din punctul de 
vedere al oamenilor, nu si al lui Dumnezeu. Este adevărat ca raiul si iadul exista ca doua 
feluri de viata distincte, dar nu Dumnezeu le-a creat. In tradiţia patristica este evident 
faptul ca nu exista doua locuri diferite, ci Dumnezeu Insusi este raiul pentru sfinţi si tot El 
este iadul pentru păcătoşi. 

Vom incepe cu Sf. Isaac Şirul, care ne arata ce este raiul si ce este iadul. Vorbind despre 
rai, sfanţul afirma ca acesta reprezintă iubirea lui Dumnezeu. Dar referindu-se la iad, el 
spune aproape acelaşi lucru, ca si iadul este pedeapsa iubirii. El scrie: "Iar eu spun ca cei 
pedepsiţi in gheena, sunt biciuiţi cu biciul dragostei - si ce poate fi mai amar si mai 
cumplit decât pedeapsa dragostei?". Aşadar, iadul reprezintă chinul iubirii lui Dumnezeu. 
Asa cum arata Sf. Isaac, durerea pricinuita in suflet de pacatuirea impotriva iubirii lui 
Dumnezeu "este mai apriga decât orice osânda". Ne simţim nevrednici si ne osândim 
singuri atunci când nu vrem sa recunoaştem iubirea cuiva si ne ridicam impotriva ei. Ne 
simţim cumplit atunci când suntem iubiţi si nu răspundem cu iubire. Daca facem o 
paralela cu iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, putem intelege chinul iadului. In 
legătura cu aceasta, Sf. Isaac mai spune ca ar fi o greşeala ca oamenii sa creadă "ca 
păcătoşii din focul gheenei sunt lipsiţi de iubirea lui Dumnezeu". 

Aşadar El isi va trimite harul dumnezeiesc asupra tuturor, dar oamenii vor primi fiecare 
după puterea lor. Iubirea lui Dumnezeu se va revarsă asupra tuturor, dar va avea urmări 
felurite, pedepsindu-i pe cei păcătoşi si fericindu-i pe cei vrednici. 

Aşadar iubirea si slava dumnezeiasca sunt aceleaşi pentru toţi, dar fiecare le va primi 
diferit. In ce va consta insa aceasta diferenţa? Dumnezeu i-a zis lui Moise: "Pe cel ce va fi 
miluit ii voi milui, si cine va fi vrednic de indurare de acela Ma voi indura" (Ieşirea 33, 
19). Sf. Apostol Pavel, citând acest pasaj din Vechiul Testament, arata: "Deci dar, 
Dumnezeu pe cine voieşte ii miluieste, iar pe cine voieşte ii impietreste" (Rom. 9,18). 
Aceste pasaje trebuie interpretate din punct de vedere ortodox. Cum se poate ca 
Dumnezeu sa se indure de unii oameni si sa-i impietreasca pe alţii? Este Dumnezeu 
părtinitor? Potrivit interpretării pe care o da Fericitul Teofilact al Bulgariei, aceasta nu 
tine de Dumnezeu, ci de firea omeneasca. Sf. Teofilact spune: "Asa cum soarele inmoaie 
ceara lumânării, dar intareste lutul, nu la intamplare, nu de la sine, ci din pricina 



deosebirii intre materia cerii si cea a lutului, tot asa se spune ca Dumnezeu a impietrit 
inima lui Faraon". Aşadar, slava dumnezeiasca, adică iubirea Lui, se va revarsă asupra 
tuturor, dar va lucra după treapta duhovniceasca a fiecăruia, 

Sf. Grigorie ii sfătuieşte pe cei cărora se adresează sa se pătrundă de invataturile Bisericii 
cu privire la invierea trupurilor, la judecata si la răsplătirea drepţilor. Aceste lucruri ar 
trebui privite prin prisma faptului ca viata ce va sa fie va fi "lumina celor ce si-au curăţit 
cugetul" - fireşte, "după măsura curăţirii fiecăruia" - si vor ajunge in împărăţia Cerurilor, 
in vreme ce viata ce va veni va fi "intuneric pentru cei a căror parte stapanitoare a 
sufletului este oarba", intuneric ce reprezintă in realitate indepartarea de Dumnezeu, 
după 
"măsura slăbirii din aceasta viata a vederii duhovniceşti". 

Putem analiza aceasta diferenţa si din punct de vedere al realităţii palpabile. Acelaşi 
soare "aduce lumina vederii sănătoase, dar o intuneca pe cea bolnava". Nu soarele poarta 
vina, ci ochii. Exact acelaşi lucru se va intampla la a Doua Venire a lui Hristos. Unul este 
Hristos, "dar este pus spre cădere si ridicare: cădere pentru cei necredincioşi, si ridicare 
pentru cei credincioşi" . 

Aşadar, potrivit Sf. Grigorie Teologul, Dumnezeu Insusi este si raiul si iadul oamenilor, de 
vreme ce fiecare trăieşte slava lui Dumnezeu potrivit sufletului sau. De aceea, in unul din 
din textele sale doxologice, Sf. Grigorie exclama: "O, Treime, Căreia m-am invrednicit a-l 
fi si inchinator, si mai vârtos propovăduitor nefatarnic! O, Treime pe Care toţi o vor 
cunoaşte cândva - unii intru luminare, alţii intru pedeapsa!". Dumnezeu Insusi este si 
luminare si iad pentru oameni. Cuvintele sfanţului sunt limpezi si revelatoare. 

Voi folosi doar doua exemple pentru a arata ca ceea ce am spus este o concepţie larg 
răspândita printre slujitorii Bisericii. 

Unul dintre exemple este cel al împărtăşaniei cu Trupul si Sângele lui Hristos. Sfânta 
împărtăşanie lucrează in funcţie de starea duhovniceasca a omului. Daca nu este curat, 
aceasta ii arde, iar daca se lupta sa fie curăţit sau daca este indumnezeit, atunci aceasta 
ii luminează. Ceea ce se intampla acum in cadrul Sfintei împărtăşanii, se va intampla si in 
timpul celei de a Doua Veniri a lui Hristos. Pentru cei care s-au curăţit ori s-au pocăit. 
Dumnezeu va fi rai, si va fi iad pentru cei care nu s-au curăţit. 

Celalalt exemplu este luat din Vechiul Testament si reprezintă expresia invataturii 
Bisericii. 

Privind iconografia celei de a Doua Veniri a lui Hristos asa cum este ilustrata in nartexul 
mănăstirilor, se observa ca lumina care ii inconjoara pe sfinţi vine direct de la tronul lui 
Dumnezeu, si tot de la tronul Sau curge un parau de foc, arzandu-i pe toţi păcătoşii 
nepocaiti. Atât focul, cat si lumina, izvorăsc din acelaşi loc - si acest lucru ilustrează 
foarte bine invataturile părinţilor Bisericii despre puterea luminatoare si arzătoare a 
slavei dumnezeieşti. Aceasta este strâns legata de condiţia duhovniceasca a omului. 

a) Raiul si iadul reprezintă energia slavei necreate a lui Dumnezeu, asa cum o trăiesc 
oamenii, si prin urmare sunt necreate. Aşadar raiul si iadul exista, dar nu sub forma 
ameninţării si a osândei, ci sub forma 

bolii si a vindecării. Drepţii si păcătoşii II vor vedea pe Dumnezeu intr-o alta viata, dar in 

vreme ce drepţii 

se vor bucura de participarea si trăirea intru Dumnezeu, păcătoşii nu vor avea acest 

privilegiu. 

b) Deoarece oamenii trăiesc diferit slava dumnezeiasca potrivit stării lor duhovniceşti. 



curăţirea este trebuincioasa inca din timpul acestei vieţi. Sfanţul Grigorie Palama 
sublineaza: "Aşadar, omul trebuie mai intai sa se curateasca pe sine, si apoi sa primească 
mântuirea". 

e) Iadul nu reprezintă absenta lui Dumnezeu, asa cum se spune de obicei, ci este prezenta 
si perceperea lui Dumnezeu ca foc. Si desigur, asa cum am mai spus intr-un alt capitol, 
putem sa trăim deja raiul si iadul. Ba mai mult, as spune ca modul in care vom trai cea 
de-a Doua Venire a lui Hristos depinde de felul in care ii percepem pe Dumnezeu acum, in 
aceasta viata. 

Ilie Presviterul spune ca raiul, ca stare de spirit lipsita de emoţii si dureri pamanesti, este 
ascuns in noi si este "un chip a locului unde drepţii vor sălăşlui". Potrivit Sfanţului Grigorie 
Sinaitul, focul si intunericul, viermii si tartarul, adică iadul, se caracterizează prin 
"obşteasca patima a dulcetii si neştiinţa intunericului si plăcerea moliciunii din toţi si 
tremurul si miasma cea imputita a păcatului". Aşadar, patima dulcetii, intunericul si 
moliciunea, tremurul si miasma imputita a păcatului sunt primele experienţe ale iadului, 
si ele sunt resimţite chiar si acum. Toate aceste lucruri sunt deja "prezente si reprezintă 
primele semne ale chinurilor iadului". 



In alta parte a acestui capitol am văzut mai amănunţit faptul ca sufletele oamenilor, după 
ce părăsesc trupul, fie sunt primite de ingeri si merg in sânul lui Avraam, fie sunt primite 
de demoni si merg in iad. 

Oricum, nici cei drepţi si nici cei păcătoşi nu dobândesc in chip desăvârşit raiul sau iadul, 
ci doar pregusta din bucuria celor drepţi si, respectiv, chinurile celor păcătoşi. Sf. Marcu 
Evghenicul spune ca fericirea si bucuria sfinţilor, fie ca o numim vederea lui Dumnezeu, 
partasia sau comuniunea cu Dumnezeu sau împărăţia lui Dumnezeu, chiar daca este trăita 
in momentul despărţirii trupului de suflet, "e nedeplina fara de reintregirea nădăjduita". 
E nedeplina fiindcă sufletele aşteaptă sa se intregeasca cu trupurile lor la a Doua Venire a 
lui Hristos, asa incat sa poată fi slăvite impreuna. 

După ce părăseşte trupul, sufletul aşteaptă venirea lui Hristos si judecata viitoare, atunci 
când va avea loc invierea trupurilor, insa trăieşte inca de pe acum starea care i se cuvine 
potrivit faptelor lui, aflandu-se in locuri aparte, care trebuie intelese ca feluri aparte de 
viata. Sf. Marcu Evghenicul spune ca cei drepţi si cei păcătoşi "se afla in locuri potrivite 
lor". Cei drepţi duc o viata libera si fara griji in rai, impreuna cu ingerii si cu Dumnezeu, 
in raiul din care a căzut Adam, in vreme ce păcătoşii sunt in iad si trăiesc in chin si in 
durere nemangaiata, ca osanditii care aşteaptă hotărârea judecătorului. Nici drepţii, nici 
păcătoşii nu dobândesc in intregime împărăţia lui Dumnezeu sau iadul. Astfel, observam 
ca exista o deosebire intre rai si împărăţia lui Dumnezeu, si intre iad si gheena veşnica. 
Cei drepţi intra in rai după ce mor, si aşteaptă intrarea in împărăţia lui Dumnezeu, după 
invierea trupurilor lor. Iar cei păcătoşi intra in iad după moarte, si vor intra in gheena 
veşnica după invierea trupurilor lor si Judecata de Apoi. 

Asa cum am mai spus, după despărţirea de trup, sufletele păcătoşilor care nu se pocăiesc 
pentru faptele lor se afla in iad, care este deosebit de gheena veşnica. Iadul reprezintă 
pregătirea pentru chinurile veşnice. L-am putea numi anticamera unde sufletele raman ca 
nişte osândiţi care aşteaptă judecata. Sf. Grigorie de Nyssa ne spune ca nu trebuie sa ne 
gândim ca iadul este un loc anume, ci o stare a sufletului, nevăzuta si netrupeasca. Când 
vorbim despre iad nu ne referim la nimic altceva decât la "strămutarea sufletului in 
nevăzut". Sf. Nichita Stithatul foloseşte cuvântul iad cu acest inteles - de loc obscur si 
intunecos - pentru a caracteriza o inchisoare si o temniţa. Daca sufletul nu a fost vindecat 



pe când era inca unit cu trupul, după despărţirea de acesta el suferă si este chinuit de 
patimi, nu simte alinare si mângâiere, nu se impartaseste de Lumina si Dumnezeire, iar 
aceasta reprezintă o experienţa neagra, chinuitoare, un chin. Aceasta se numeşte iad. 

Prin contrast, după ce părăsesc aceasta viata, cei drepţi trăiesc in rai in sânul lui Avraam. 
Cu alte cuvinte, ei participa intru luminare si dumnezeire. Sf. Nichita Stithatul spune ca 
sufletele sfinţilor, care sunt curate si bineinmiresmate, cu dumnezeiasca asemănare si 
plini de slava lui Dumnezeu si de lumina cea mai curata, atunci când ies din trup 
strălucesc ca soarele de faptele lor bune, de intelepciune si curăţie. Aceste suflete sunt 
purtate "de către ingeri prietenoşi către lumina cea dintâi". Prima Lumina e Dumnezeul 
Treimic, Dumnezeirea Persoanelor Sfintei Treimi, lumini de rangul al doilea sunt ingerii si 
cei drepţi ce se impartasesc de Prima Lumina. 



Etica si tehnologie 

de Episcop Nicolae Velimirovici 



La origini, religia a fost maica eticii si a tehnologiei. Mai inainte de toate, religia a fost un 
şuvoi ce izvora din adâncimi ascunse, etica un rau purtător de viata si tehnologia, cu 
ajutorul canalelor artistice, purta apa din acest rau prin toate arterele vieţii omului. 

Dumnezeu i-a vestit omului legea credinţei, legea comportamentului si cunoaşterea 
tehnologiei. 

Cu indrumarile lui Dumnezeu, Noe a construit o corabie care a făcut una din cele mai 
lungi calatorii din istoria navigaţiei. 

Prin inspiraţia lui Dumnezeu, Betaleel a fost umplut de intelepciune in intelegere, in 
cunoaştere, la tot lucrul, sa facă planuri artistice pentru lucrul in aur, in argint si in 
bronz, si in tăierea pietrelor pentru monturi, si in sculptura lemnului, ca el sa poată lucra 
in toate soiurile de meşteşuguri. (Ieşirea 31:1-11) 

Asemănător, Templul lui Solomon, una din cele mai mari minuni arhitectonice ale vechii 
lumii, a fost clădit de către oameni invatati de către Duhul lui Dumnezeu si conduşi de 
mana Domnului. Astfel mărturisesc Sfintele Scripturi. 

Dumnezeu era motivul credinţei adevărate, al bunei purtări si al cunoaşterii tehnologice, 
printre oameni. 

Atunci când oamenii ii simţeau in mod continuu pe Dumnezeu deasupra lor, in fata lor si 
in jurul lor, in acelaşi fel cum simţeau aerul si lumina, ei atribuiau si dedicau toate 
lucrările lor tehnologice si munca manuala Lui, Domnul si Făcătorul lor. 

Când simţirea prezentei lui Dumnezeu s-a atenuat si vederea duhovniceasca s-a intunecat, 
atunci a intrat mândria in meşteşugari si tehnologi, iar ei au inceput sa dea slava doar lor 
insile pentru clădirile lor, lucrările lor manuale si intelectuale, incepand sa folosească in 
mod greşit munca lor - atunci umbra pierzaniei a inceput sa cada asupra tehnologiei. 

Mulţi se plâng de tehnologie. 

Mulţi acuza tehnologia moderna de toate relele din lume. 



Este tehnologia intr-adevar de condamnat, sau cei care creaza tehnologia si o folosesc? 

O cruce de lemn este de condamnat daca cineva răstigneşte pe altcineva pe ea? 

Un ciocan este de condamnat daca un vecin sparge capul vecinului sau? 

Tehnologia nu simte binele sau râul. 

Aceleaşi ţevi pot fi folosite pentru apa potabila sau pentru canalizare. 

Râul nu vine din tehnologia moarta, lipsita de simţire, ci din inimile moarte ale oamenilor. 

Conştient pe deplin de prezenta lui Dumnezeu si fara mândrie, Noe a construit o nava 
uimitoare, pentru mântuirea sa si a noii omeniri ce urma sa se nască. 

Intr-o conştiinţa intunecata cu privire la prezenta lui Dumnezeu, oamenii plini de mândrie 
au căzut de acord unii cu alţii, "Haidem sa ne facem un oraş si un turn al cărui vârf sa 
ajungă la cer si sa ne facem faima inainte de a ne imprastia pe fata a tot pământul!" 
Aceasta a fost construirea turnului Babei. 

Când regele Solomon a terminat clădirea măreţului Templu al Domnului, si-a ridicat 
mâinile către ceruri, si cu smerenie a strigat, „Cerul si cerul cerurilor nu Te incap, cu atât 
mai puţin acest templu pe care l-am zidit numelui Tau." 

Acest templu minunat a dăinuit timp de 1 1 generaţii. A fost făcut praf si pulbere când 
urmaşii fara de Dumnezeu ai regelui Solomon in fapt, l-a transformat dintr-o „casa de 
rugăciune, intr-o casa de negoţ." 

Nu datorita tehnologiei a rămas Templul in picioare timp de secole, nici din cauza 
tehnologiei nu a dispărut de pe fata pământului. 

Tehnologia este surda, muta si fara de răspuns. Este complet dependenta de etica, asa 
cum este si etica de credinţa. 

Este binecunoscuta povestea biblica a regelui Nabucodonosor. El a construit oraşul 
Babilonului cu palate, si turnuri suspendate, cu o asemenea dibăcie tehnologica si 
frumuseţe cum lumea nu a mai văzut. Regele a privit spre oraşul pe care ii clădise, stand 
pe acoperişul palatului sau si a zis plin de mândrie, "Oare nu este acesta Babilonul cel 
mare pe care l-am clădit eu intru tăria puterii mele si spre cinstea strălucirii mele, ca 
reşedinţa regala?" Pe când grăia el aceste vorbe increzute, Dumnezeu l-a lovit cu nebunia 
si a devenit nebun, si in nebunie a trăit timp de şapte ani ca o fiara intre fiarele pădurii. 

Oraşul lui, Babilonul cel mare, a devenit o grămada de dărâmături si de batjocura, si a 
ajuns un pustiu fara de locuitori, exact asa cum a proorocit proorocul Ieremia (Ieremia 
51:37) 

Atunci când frica de Dumnezeu dispare si legea morala a lui Dumnezeu este incalcata, 
muntele tehnologiei omeneşti se prăbuşeşte in tarana din care a fost făcut. 

Astfel se vor prăbuşi in tarana cea fara de forma, si Turnul Eiffel si catedralele gotice 
germane si zgarie-norii americani, turnurile tehnologiei si arhitecturii omeneşti, daca 
mândria omului, si chiar cea a creştinilor, lupta sfidător impotriva lui Dumnezeu, si 
depăşeşte toate masurile mândriei si păcătoşeniei, si reuşeşte sa sfârşească indelunga 
răbdare a lui Dumnezeu. 

De ce sunt atât de multe civilizaţii marete ingropate adânc in pamant, iar deasupra 
plugarii ara, fara nici cea mai mica idee ca turnurile si oasele lor zac sub pământul arat? 



Cum se face ca din toate măreţele contructii din marmura ale grecilor nu a rămas nimic 
decât Acropolea? 

Cum de a indraznit pământul sa ascundă de la fata soarelui si de la ochii oamenilor 
templele titanice din Baalbek si Egipt, ca si măreţele oraşe Egbata, Persepolis, Tir, Sidon 
si Troia, ca acum vacile sa pasca liniştite deasupra lor, si porcii dedesubt, iar pastorii sa 
clădească grajduri din marmura imprastiata? De ce mandrele cetati si temple si castele 
ale regelui Montezuma au dispărut fara de urma? La fel si imparatiile extrem de culţilor 
incaşi si peruvieni? Ce mana nemilostiva a rostogolit munţi de noroi asupra tuturor acestor 
construcţii omeneşti, care prin tăria, forma si frumuseţea lor, puteau concura cu cele mai 
bune construcţii moderne? 

De ce exista intreruperi si nu este continuitate in civilizaţia umana? 

Deoarece nici una din acestea nu era plăcuta Unului Sfanţ Dumnezeu. 

Nici una din aceste civilizaţii ingropate nu a fost distrusa de timp ori din lipsa unei 
construcţii tehnologice solide, ci de păcatul impotriva credinţei sfinte si a eticii sfinte. 

Instabilitatea etica si tehnologica le-a ingropat in adânca intunecime. 

„Si tu, Capernaume: N-ai fost inaltat pana la cer? Pana la iad te vei cobori." Aceasta 
proorocie a lui Hristos, in zilele in care Capernaumul era plin de mărire, ca o cetate de 
basm langa lac, s-a implinit. S-a implinit atât de teribil, incat atunci un calator se găseşte 
intre spini si şerpi, pe locul unde odată se inalta bogata si mandra cetate a 
Capernaumului, se intreaba cu cutremur, „Este oare cu putinţa ca acest loc dezgustător 
sa fi fost odată un loc unde vietuiau oameni?" 

Etica este nepieritoare si neschimbătoare, si anume, etica evanghelica, dar tehnologia 
este intotdeauna in schimbare. Etica este asemănătoare unei doamne, iar tehnologia 
cameristei ei. Din aceasta cauza etica trebuie sa controleze tehnologia. Valorile veşnice 
sunt teritoriul eticii si nu al tehnologiei. Este devastator pentru un intreg popor ca sa isi 
pună ca scop al vieţii tehnologia, si toate lucrările si sudoarea lor sa si-o jertfească 
avansului tehnologic, tarand in urma lor etica, asa cum Ahile tara leşul lui Hector legat de 
carul sau. Un popor ca acesta poate reuşi sa isi clădească oraşele din fildeş si aur, dar 
daca oameni ca Ahab si Izabela locuiesc in ele, câinii vor avea ultimul cuvânt, nu oamenii. 
Intre onoare si pricepere este uşor de ales. Un om cinstit, chiar si fara pricepere, este mai 
respectat in vremea noastră, decât un om priceput dar necinstit. 

Tehnologia schimba relaţia omului cu natura, insa nu relaţia lui cu Dumnezeu. 

Oricine gândeşte altfel preţuieşte mai mult lucrurile decât oamenii, si tarana mai mult 
decât duhul. O drama groaznica a vremurilor noastre este războiul dintre oameni si 
Dumnezeu. 

Dumnezeu vrea sa inalte si sa slăvească identitatea omului deasupra materialităţii fara de 
minte si de viata, in timp ce oamenii vor sa isi ingroape identitatea si sa isi uite Creatorul, 
facandu-si ca scop unic al vieţii tehnologia si bogăţia materiala. 

Mulţi oameni ce sunt handicapaţi spiritual si moral de către necredinţa lor in Hristos, fac 
din tehnologia moderna idoli la care se inchina, si cheamă pe toţi oamenii si popoarele sa 
aducă jertfa acestor idoli. 



Din Operele complete ale episcopului Nicolae [in Ib. sârba], volumul 12, p. 23. 



Traducere din limba engleza de Radu Hagiu. 

Biserica ca Trup al lui Hristos 

De Arhiepiscopul loan (Maximovici) 



„Şi El (Hristos) este capul trupului, al Bisericii (Col. 1:18), care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte 

toate întru toţi (Efes. 1:23) 



In Sfânta Scriptura Biserica este numita adesea Trupul lui Hristos: „Acum mă bucur de 
suferinţele mele pentru voi,... pentru trupul Lui, adică Biserica" (Col 1:24), scrie 
Apostolul Pavel despre sine. 

Apostoli, prooroci, evanghelisti, pastori si invatatori, spune el, au fost daţi de Hristos 
„...la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos" (Efes. 4:11-12). 

In acelaşi timp, pâinea si vinul sunt preschimbate in Trupul si Sângele lui Hristos in timpul 
Dumnezeieştii Liturghii, si prin aceasta credincioşii se impartasesc. Hristos Insusi a sfintit- 
(ordained it) astfel, impartasindu-Si apostolii la Cina cea de Taina cu cuvintele, „Luaţi, 
mâncaţi, acesta este trupul Meu; ...Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al 
Legii celei noi" (Mat. 26;26-28). 

Cum este Trupul lui Hristos, in acelaşi timp. Biserica si Sfânta Taina? Sunt credincioşii atât 
mădulare ale Trupului lui Hristos, Biserica, cat si părtaşi ai Trupului lui Hristos in Sfintele 
Taine? 

In nici unul din cazuri, numele „Trupul lui Hristos" nu este folosit metaforic, ci mai 
degrabă cu sensul sau cel mai primar. Credem ca Sfintele Taine care păstrează infatisarea 
pâinii si a vinului sunt insusi Trupul si insusi Sângele lui Hristos. Prin urmare credem si 
mărturisim ca Hristos este Fiul Dumnezeului Celui Viu, venit in lume sa ii mântuiască pe 
cei păcătoşi, si a devenit om adevărat, ca trupul Sau, luat de la Fecioara Măria, a fost cu 
adevărat trup omenesc; ca, trup si suflet, Hristos a fost om adevărat, intocmai in toate 
cele cu omul, in afara de păcat, si in acelaşi timp rămânând Dumnezeu adevărat. Firea 
Dumnezeiasca nu a fost nici slăbită, nici preschimbata in Fiul lui Dumnezeu la intruparea 
Sa, precum nici firea omeneasca nu a fost preschimbata la intrupare, ci a păstrat pe 
deplin toate insusirile omeneşti. 

In mod pururea neschimbat si netulburat, indivizibil si inseparabil. Dumnezeirea si omenirea 
au fost unite in Persoana Unica a Domnului lisus Hristos. 

Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat pentru ca oamenii sa se facă părtaşi firii celei dumnezeieşti 
(II Petru 1 :4), spre a-i elibera de păcat si de moarte, si pentru a-i face nemuritori. 

Unindu-ne cu Hristos, primim harul dumnezeiesc care da firii omeneşti tărie pentru 
izbânda asupra păcatului si a morţii, si Domnul lisus Hristos a arătat oamenilor calea către 
izbânda asupra păcatului prin invatatura Sa, si le da lor viata veşnica, facandu-i părtaşi la 
veşnica Sa imparatie prin învierea Sa. Pentru a primi acel har dumnezeiesc de la Dansul, 
este nevoie sa avem cu El cea mai strânsa cu putinţa relaţie. Trăgând toate cele către 
Sine prin iubirea Sa dumnezeiasca, si unindu-le asupra Sa, Domnul S-a unit cu toţi acei 
care II iubesc si vin către El, unindu-i intru Una Biserica. 



Biserica este unitate in Hristos, cea mai strânsa unire cu Hristos a tuturor celor care cred 
cu dreptate in El si II iubesc, si intreaga lor unire este intru Hristos. 

Acum Biserica cuprinde ambele ei parti, cea pământeasca si cea cereasca, căci Fiul lui 
Dumnezeu a venit pe pamant si a devenit om pentru ca sa ii poate duce pe om la cer si sa 
ii facă iarasi cetăţean al raiului, intorcandu-i starea sa originara de nepatimire si de 
plinătate, unindu-l asupra Sa. 

Aceasta se realizează prin lucrarea harului dumnezeiesc dat prin Biserica, dar se cere si 
nevointa din partea omului. Dumnezeu isi mantuie făptura Sa căzuta prin dragostea Sa 
către aceasta, dar si dragostea omului pentru Creatorul sau este necesara, iar fara ea 
mântuirea ii este cu neputinţa. Năzuind inspre Dumnezeu si alipindu-se de Domnul cu 
dragostea sa smerita, sufletul omenesc capata tăria de a se curata de păcat si de a se 
intari intru lupta spre biruinţa deplina asupra păcatului. 

Si trupul ia parte in lupta aceasta, fiind acum purtătorul si unealta păcatului, dar inainte- 
sfintit (ordained) sa fie unealta dreptăţii si vas al sfinţeniei. Dumnezeu l-a făcut pe om, 
sufland suflare dumnezeiasca in trupul insufletit făcut mai inainte din tarana. Trupul a 
fost făcut ca o unealta a duhului, supus lui Dumnezeu, căci prin el duhul omenesc se 
exprima in lumea materiala. Duhul isi dezvăluie insusirile si valorile prin trup si 
mădularele sale individuale pe care le-a dat Dumnezeu, ca si chipului Sau, deoarece 
trupul ca o expresie a chipului lui Dumnezeu este atât numit cat si chiar este „frumuseţea 
noastră făcuta după chipul Domnului" (stih din Slujba de ingropaciune). 

Când primii oameni au căzut in duh de la Creatorul lor, trupul, pana acum supus duhului si 
primindu-si călăuzirea prin suflet, a incetat sa ii mai asculte si a inceput sa se straduie a-l 
domina. In locul legii lui Dumnezeu, legea cărnii a inceput sa ii conducă pe om. Păcatul, 
taindu-l pe om de la Dumnezeu, izvorul vieţii, l-a despărţit pe om in doua, incalcand 
unitatea duhului, sufletului si a trupului, si moartea a intrat in el. Sufletul, ne mai fiind 
inconjurat acum de izvoarele de viata, nu le-a mai putut transmite trupului, care a 
devenit stricacios, si slăbiciunea a ajuns sa stăpâneasca sufletul. 

Hristos a venit pe pamant sa refacă chipul cel căzut, si sa ii intoarca la unirea cu El, Cel al 
cărui chip este. Unind omul intru El, Dumnezeu ii reface astfel intru bunătatea sa iniţiala, 
in toata plinătatea ei. Dând har si sfinţenie duhului, Hristos curateste, intareste, 
tămăduieşte si sfinţeşte duhul si trupul. 

„Iar cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El" (I Cor. 6:17). Atunci, trupul omului 
care s-a unit intru Domnul trebuie sa fie o unealta a Domnului, trebuie sa slujească la 
implinirea voii Sale, si devine o parte a Trupului lui Hristos. 

Pentru sfinţirea deplina a omului, trupul slujitorului Domnului trebuie sa se unească cu 
Trupul lui Hristos, si aceasta se realizează in taina Sfintei împărtăşanii. Adevăratul Trup si 
adevăratul Sânge al lui Hristos pe care ii primim, ajunge o parte a marelui Trup al lui 
Hristos. 

Bineinteles, pentru unirea cu Hristos, simpla punere laolaltă a trupului nostru cu Trupul 
lui Hristos nu este de ajuns. Consumarea Trupului lui Hristos devine folositoare atunci 
când in duh nazuim către El si ne unim cu El. Primirea Trupului lui Hristos, si respingerea 
Lui in duh, este asemenea apropierii de Hristos a celor ce L-au lovit, L-au batjocorit si L- 
au răstignit. Apropierea de El nu le-a slujit spre mântuire si tămăduire, ci spre osânda. 

Dar cei ce se impartasesc cu evlavie, cu dragoste si pregătiţi sa li slujească, se unesc 
strâns cu El si devin unelte ale voii Sale dumnezeieşti. 



„Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el.", a spus 
Domnul (loan 6:56). 

Unindu-se cu Domnul cel înviat si, prin El, cu Treimea veşnica, omul isi trage tărie spre 
viata veşnica si devine el insusi nemuritor. 

„Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu viez pentru Tatăl, şi cel ce Mă mănâncă pe 
Mine va trăi prin Mine" (loan 6:57). 

Toţi cei ce cred in Hristos si sunt uniţi intru El, dandu-se Lui si primând harul 
dumnezeiesc, alcătuiesc impreuna Biserica lui Hristos, al cărei Cap este Hristos Insusi, si 
cei ce intra in ea sunt mădularele ei. 

Hristos, nevăzut ochiului trupesc, se manifesta pe pamant, in mod vădit, prin Biserica Sa, 
astfel precum duhul omenesc cel nevăzut se manifesta prin trupul sau. Biserica este 
Trupul lui Hristos atât fiindcă părţile sale sunt unite cu Hristos prin tainele Sale 
dumnezeieşti, cat si deoarece prin ea Hristos lucrează in lume. 

Ne impartasim cu Trupul si Sângele lui Hristos, in sfintele Taine, pentru ca noi insine sa 
putem fi mădulare ale Trupului lui Hristos: Biserica. 

Aceasta nu se realizează dintr-o data. Şederea deplina in Biserica este deja o izbânda 
asupra păcatului si prin urmare o curăţire desăvârşita. Intr-un anumit nivel, toata 
păcătoşenia se instraineaza de la noi si ne tine afara de Biserica; din cauza aceasta, in 
rugăciunea citita la mărturisire asupra fiecăruia dintre cei ce se pocăiesc se găseşte fraza: 
„impaca-i si uneste-i cu Sfânta Ta Biserica". Prin pocăinţa, un creştin se curateste si se 
uneşte strâns cu Hristos prin impartasirea cu Sfintele Taine, dar mai târziu necuratia 
păcatului se asaza iarasi asupra lui si ii instraineaza de Hristos si de Biserica, si astfel 
pocăinţa si comuniunea sunt din nou trebuitoare. Pe intreaga durata a vieţii pământeşti 
pe care o indura omul, pana la depărtarea sufletului de la trup, lupta dintre păcat si 
virtute se desfăşoară in launtrul sau. Oricât de inalta ar fi starea duhovniceasca si morala 
dobândita de cineva, o cădere treptata sau chiar năvalnica intru adâncimile păcatului este 
intotdeauna cu putinţa. Prin urmare, impartasirea cu sfanţul Trup si Sânge al lui Hristos, 
care ne intareste legătura cu El si ne improspateaza cu şuvoaiele de viata ale harului 
Duhului Sfanţ, ce curg prin Trupul lui Hristos, este trebuincioasa fiecăruia. Cat de 
importanta este impartasirea cu Sfintele Taine vedem din viata Sf . Onufrie cel Mare, 
căruia, precum altor sihastri ce vietuiau in aceeaşi pustie, ingerii ii aduceau Sfânta 
împărtăşanie; si in viata Sf. Măria Egipteanca citim ca ultima ei dorinţa, după mulţi ani de 
vieţuire in pustie, a fost primirea Sfintelor Taine. Viata Sf. Savatie de Solovki si a multor 
altora ne grăieşte acelaşi lucru. Nu in desert a grăit Domnul, zicând: „Adevărat, adevărat 
zic vouă, daca nu veţi manca trupul Fiului Omului si nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea 
viata in voi" (loan 6:53). 

Impartasirea cu Trupul si Sângele lui Hristos este primirea in sine a Hristosului înviat, 
biruinţa asupra morţii, dăruind celor ce sunt cu El birunita aupra păcatului si a morţii. 

Păstrând in launtrul nostru darul plin de har al împărtăşaniei, avem o chezăşie si o 
pregustare a binecuvântatei vieţi veşnice a sufletului si trupului. 

Pana in „Ziua lui Hristos", A Doua Sa Venire si Judecata intregii lumi, lupta păcatului cu 
virtutea va continua, individual in fiecare persoana si colectiv in intreaga omenire. 

Biserica pământeasca ii asaza laolaltă pe toţi cei care s-au născut din nou prin botez si 
care au luat crucea luptei cu păcatul, si care II urmează lui Hristos, biruitorul acestei 
lupte. Dumnezeiasca Euharistie, darul jertfei nesangeroase si impartasirea din aceasta, ii 
sfinţeşte si ii intareste pe cei ce se impartasesc dintr-ansa, facandu-i pe cei ce primesc 



Trupul si Sângele lui Hristos mădulare adevărate ale Trupului Sau, Biserica. Dar numai o 
data cu moartea se afla daca un om a rămas un mădular adevărat al Trupului lui Hristos 
pana la ultima sa suflare, sau daca păcatul a biruit in dansul si a izgonit harul ce ii leagă 
de Hristos, pe care l-a primit in Sfintele Taine. 

Cel ce ca mădular al Bisericii pământeşti a adormit in har se muta din Biserica 
pământeasca in cea cereasca; iar cel ce a căzut de la Biserica pământeasca nu va ajunge 
in ceruri, căci Biserica din lumea aceasta este calea către ceruri. 

Cu cat mai mult se găseşte cineva sub influenta harului impartasaniei si cu cat mai mult se 
uneşte cu Hristos, cu atât mai mult acela va găsi plăcere in comuniunea cu Hristos si in 
împărăţia Sa ce va veni. 

Prin urmare, este importanta impartasirea cu Tainele lui Hristos chiar inaintea morţii, 
când soarta unui om se hotărăşte de-a pururi. Este necesara incercarea de a le primi chiar 
inaintea morţii, daca chiar ar fi cea mai mica posibilitate ca aceasta sa ii implore pe 
Domnul de a ne găsi vrednici si sa ii pună pe gânduri pe ceilalţi, ca sa nu se lipsească de 
împărtăşanie inaintea sfârşitului. 

Pe măsura ce păcatul continua sa lucreze in suflet pana la moarte, trupul este supus 
urmărilor, purtând in sine seminţele bolii si ale morţii, de care este eliberat doar atunci 
când intra in stricăciune după moarte, iar apoi se scoală cel puţin liber de ele, la invierea 
de obşte. Cel ce se uneşte in duh si suflet cu Hristos din viata aceasta, se va găsi cu El in 
duh si in trup si in viata ce va veni. Şuvoaiele pline de har ale datatoarelor de viata Taine 
ale Trupului si Sângelui lui Hristos sunt izvorul nesecat al bucuriei noastre veşnice, in 
conversaţie cu Hristosul inviat si in contemplarea slavei Sale. 

Aceleaşi urmări ale păcatului, ce inca nu au fost alungate pe deplin din neamul omenesc, 
lucrează nu doar in anumite persoane, ci, prin acestea, se manifesta in activitatea 
pământeasca a unor intregi parti ale Bisericii. Erezii si dispute se ridica neincetat, rupând 
din mulţimea credincioşilor. Neintelegeri intre biserici locale sau parti ale lor au tulburat 
Biserica inca din antichitate, si rugăciuni pentru stingerea lor se aud neincetat la slujbele 
dumnezeieşti. 

„Ne rugam pentru unirea bisericilor", „unire pentru biserici" (Canonul învierii, Triadic, 
glasul 8), „neintelegerile Bisericii indrepteaza-le" (Slujba Sf. Arhangheli, 8 noiembrie, 16 
martie, 13 iulie) si rugăciuni asemănătoare de-a lungul veacurilor au fost oferite de către 
Biserica Ortodoxa. Chiar in Sfânta si Marea Sâmbăta, inaintea Epitafului lui Hristos, 
Biserica exclama: „Ceea ce-ai născut, Preacurata Fecioara, Viata, potoleşte dezbinarea-n 
Biserica si da pace, ca o buna, tuturor" (ultima strofa al stării a doua a Prohodului). 

Doar când Hristos apare pe nori va fi zdrobit amăgitorul, si toate dezbinările si ispitele vor 
dispărea. 

In acea vreme, lupta intre bine si rau, intre viata si moarte va inceta, si Biserica 
pământeasca se va reuni cu Biserica Biruitoare in care Dumnezeu va fi toate in toţi (1 Cor. 
15:28). 

In împărăţia lui Hristos ce va veni, nu va mai fi nevoie sa primim Trupul si Sângele lui 
Hristos, căci toţi cei care s-au invrednicit de dansul se vor afla in cea mai strânsa glăsuire 
cu El si se vor bucura de lumina veşnica a Vieţii ce vine de la Treime, trăind acea fericire 
pe care nici o limba nu o poate exprima, si care este cu neputinţa de inteles pentru 
mintea noastră slaba. Din aceasta pricina după impartasirea cu Sfintele Taine la Liturghie, 
in altar se rosteşte mereu rugăciunea pe care o cântam in zilele Paştilor: „O, Pastile cele 
mari si preasfintite, Hristoase! O, înţelepciunea si Cuvântul lui Dumnezeu si Puterea! Da- 



ne noua sa ne impartasim cu Tine, mai cu adevărat, in ziua cea neinserata a împărăţiei 
Tale." (Canonul Paştilor, Cântarea a noua). 



Traducere: Radu Hag/u 

Femeia ca un simbol al lui Hrîstos 

de episcopul Nikolai Velimirovici 



Cele zece drahme: 
Domnul sub înfăţişarea unei femei 

Puteţi crede ca Mântuitorul Hristos s-a infatisat pe Sine sub infatisarea unei femei, in 
doua din parabolele Sale? Una este cea a femeii ce a luat trei masuri de faina si a făcut 
aluat. Dar mai intai sa vorbim despre cealaltă, in care Domnul ne spune despre femeia 
care a avut zece drahme si a pierdut una. Acestea sunt cele mai tainice dintre toate 
parabolele Mântuitorului. Deoarece parabola drahmei pierdute este scurta, o vom cita in 
intregime. 

Sau care femeie, având zece drahme, daca pierde o drahma, nu aprinde lumina si nu 
matura casa si nu caută cu grija pana ce o găseşte? Si gasind-o, cheamă prietenele si 
vecinele sale, spunandu-le: Bucurati-va cu mine, căci am găsit drahma pe care o 
pierdusem (Luca 15:8-9) 

La prima privire aceasta parabola pare atât de simpla, sau chiar naiva, incat nu ii 
impresionează pe cititorul Evangheliei. De fapt, in aceasta parabola simpla ni se dezvăluie 
taina universului. 

Daca o luam in mod literal, stârneşte nedumerirea. Femeia a pierdut doar o drahma. 
Chiar si zece drahme nu reprezintă o suma mare; de fapt, o femeie care are doar zece 
drahme trebuie sa fie foarte săraca. Sa presupunem, inainte de toate, ca găsirea drahmei 
pierdute a insemnat un mare castig pentru ea. Si totuşi se prezintă ca un paradox, căci 
cum se face ca, deşi fiind atât de săraca, ea aprinde lămpile, matura casa si isi cheamă 
toate prietenele si vecinele pentru a-i impartasi bucuria? Si totul pentru o singura drahma! 
O asemenea pierdere de timp - aprinderea unei lumânări si punerea casei in ordine, 
inainte de toate! Mai apoi, daca isi invita vecinele, este silita, potrivit obiceiului oriental, 
sa le ofere ceva de mâncat si de băut, o cheltuiala de loc mica pentru o femeie săraca. Sa 
nu facă astfel ar insemna ignorarea unui obicei neschimbător. 

Alta observaţie importanta este ca ea nu invita doar o singura femeie căreia i-ar putea 
oferi dulciuri, fapt ce nu ar fi implicat cheltuieli mari. Ci a invitat multe prietene si 
vecine, si chiar de le-ar fi intretinut modest, cheltuiala ar fi depăşit cu mult valoarea 
drahmei pe care a gasit-o. De ce ar trebui ea sa caute drahma cu atâta sarguinta si sa se 
bucure la aflarea ei, doar pentru a o pierde in alt fel? Daca incercam sa intelegem aceasta 
parabola in mod literal, nu se potriveşte in cadrul vieţii cotidiene, ci lasă senzaţia a ceva 
exagerat si de neinteles. Deci sa incercam sa aflam sensul ei mistic sau ascuns. Cine este 
femeia? Si de ce este o femeie si nu un bărbat, când un bărbat este mai predispus la a 
pierde bani in cadrul obişnuit al vieţii? A cui casa este cea pe care o curata si umple de 
lumina? Cine sunt prietenele si vecinele ei? Daca căutam după intelesul duhovnicesc al 
parabolei, in locul celui literal, vom găsi răspunsurile la aceste intrebari. Domnul spune. 
Caută si vei găsi. 



Femeia ii reprezintă pe Insusi lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Cele zece drahme sunt ale 
Lui. El este Cel care a pierdut una dintre ele si s-a apucat sa o caute. Drahmele nu sunt 
monezi de aur sau argint. Potrivit teologilor ortodocşi, numărul zece inseamna 
deplinătatea. Cele noua drahme nepierdute sunt cele noua cete ingeresti. Numărul 
ingerilor este dincolo de intelegerea muritorilor, căci depăşeşte puterea noastră de 
calcul. Drahma pierduta reprezintă omenirea in intregul ei. Prin urmare Hristos 
Mântuitorul S-a coborât din cer pe pamant, la casa Sa, si a aprins o lumânare, lumina 
cunoaşterii Lui. A curăţat casa - adică a curăţit lumea necuratiei diavoleşti - si a găsit 
drahma pierduta, omenirea pierduta aflata in greşeala. Apoi Si-a chemat prietenii si 
vecinii (după slăvită Sa înviere si înălţare), si anume, nenumăraţii heruvimi si serafimi, 
ingeri si arhangheli, si le-a descoperit marea Sa bucurie. Bucuraţi -va cu Mine. Am găsit 
drahma pe care o pierdusem! Aceasta inseamna: Am găsit oameni pentru a umple golul 
din împărăţia Cerurilor, provocat de căderea ingerilor mândri care au apostaziat de la 
Dumnezeu. La sfârşitul vremilor numărul acestor suflete găsite si mântuite va trebui sa fie 
de bilioane, sau, in limbajul Scripturii, va fi la fel de nenumărat precum stelele de pe cer 
si ca nisipul de pe malul marii. 

Domnul nostru S-a infatisat ca o femeie deoarece femeile sunt mai grijulii decât bărbaţii 
la ingrijirea averii, la păstrarea casei in randuiala si la primirea oaspeţilor. Daca aceasta 
scurta parabola, care consta in numai doua fraze, este explicata astfel, care inima nu se 
va cutremura? Căci cuprinde intreaga drama a lumii văzute si nevăzute. Explica de ce Fiul 
lui Dumnezeu a venit pe pamant. Aduce o raza strălucitoare de lumina asupra istoriei 
omenirii si asupra dramei existentei fiecărui individ. Ne pune fata in fata cu o decizie 
rapida, deoarece viata noastră trece cu repeziciune - o hotărâre daca dorim sa fim 
drahma pierduta găsita de Hristos sau nu. Hristos ne caută. Ne vom ascunde de El, sau ne 
vom lasă gasiti de către El inainte ca moartea sa ne ascundă de El, din lume si din viata? 

Este o problema vitala si sta in vrerea noastră sa II acceptam sau sa II respingem. După 
moarte va inceta sa fie o problema deschisa, si atunci nimeni nu va mai aştepta un 
răspuns de la noi. 

Trei masuri de faina 

Si iarasi lisus a zis: Cu ce voi asemăna imparaţia iui Dumnezeu? Asemenea este aluatului 
pe care, luandu-l, femeia l-a ascuns in trei masuri de faina, pana ce s-a dospit totul. 
(Luca 13:20-21). 

Aceasta e alta parabola tainica ale lui Hristos pe care mulţi o găsesc greu de inteles. 
Tema actuala, luata din viata de zi cu zi, este simpla si clara. Din cele mai vechi timpuri 
soţiile s-au ocupat cu brutăria; ele iau faina, o pun in vase, fac dospitura, frământa 
aluatul si ii coc. Aceasta a fost indeletnicirea zilnica a femeii casnice in Orient si Apus, 
timp de mii de ani. Dar nu i-a trecut nimănui prin minte sa ia aceasta indeletnicire simpla 
ca o infatisare sau simbol a împărăţiei lui Dumnezeu. Doar Domnul lisus Hristos, pentru 
Care nimic nu era prea simplu sau neimportant, a luat acest indeletnicire gospodăreasca 
obişnuita si a folosit-o pentru a explica ceva uluitor si extraordinar. Putea sa isi infatiseze 
Sieşi pe propria mama la lucru. 

Voi pune următoarele intrebari cititorului Evangheliei. De ce Hristos a luat drept exemplu 
femeia, in locul bărbatului, de vreme ce bărbaţii au fost brutari de-a lungul secolelor? Si 
de ce drojdia, de vreme ce azima [pâinea nedospita] era folosita in mod uzual? Si de ce 
femeia a luat trei masuri, si nu una sau doua sau patru? In sfârşit, ce legătura sau 
asemănare se găseşte intre stăpânirea lui Dumnezeu si lucrul in bucătărie al unei 
gospodine? 



Daca acestor întrebări nu le poate fi dat un răspuns, cum putem intelege parabola? Si inca 
a le raspune fara o cheie duhovniceasca ar duce doar la alte dificultăţi. Toate parabolele 
tratează cu superficialul, dar intelesul lor adevărat zace in profunzime. Ele plac ochiului 
si par indeajuns de evidente, dar privesc duhul si duhovnicescul. 

Aceasta parabola are o dubla interpretare spirituala. Prima are de a face cu cele trei rase 
principale ale omenirii, a doua cu cele trei facultăţi sau puteri fundamentale ale 
sufletului omenesc. Pe scurt, ceea ce este remarcabil si neobişnuit in parabola aceasta 
este procesul istoric si personal al mântuirii omului. 

După Potopul cel Mare, au răsărit din fii lui Noe - Sem, Ham si lafet - trei rase de oameni, 
semiţii, hemitii si iafetitii. Acestea sunt cele trei masuri de faina in care Hristos pune 
drojdia Sa cereasca - Sfanţul Duh Care insemneaza ca El a venit ca Mesia si Mântuitor al 
tuturor neamurilor si naţiunilor omenirii fara excepţie. Precum, cu drojdia, o femeie 
poate transforma faina fireasca in pâine, si Hristos, prin Duhul Sfanţ, transforma oamenii 
fireşti in copii ai lui Dumnezeu, in vieţuitori nemuritori ai împărăţiei Cereşti. Din aceasta 
cauza, potrivit invataturii ortodoxe, sfinţii sunt numiţi ingeri pământeşti sau oameni 
cereşti, deoarece, fiind „dospiţi" de Duhul Sfanţ, nu mai sunt faina obişnuita sau azimi 
nedospite ce zac pe pamant, ci sunt pâine dospita care s-a inaltat. Potrivit Bibliei, azima 
era pâinea sclavilor, in timp ce pâinea era pentru cei liberi, copiii lui Dumnezeu. Deci din 
acest motiv Biserica Ortodoxa foloseşte pâine dospita la Sfânta împărtăşanie. Procesul 
dospirii a inceput in acea prima Duminica a Treimii sau Rusaliile, când Duhul Sfanţ a 
coborât din cer asupra apostolilor. Din acea zi, acest proces a continuat pana in ziua de 
astăzi si va continua pana la sfârşitul timpului când totul va fi dospit. Aceasta este, deci, 
interpretarea istorica a parabolei misterioase despre brutăreasa. Cea de-a doua 
interpretare este psihologica si personala, si priveşte cele trei facultăţi sau puteri 
fundamentale ale sufletului omenesc: intelectul, inima si voinţa, sau, cu alte cuvinte, 
puterea de a gândi, puterea de a simţi si puterea de a acţiona. Acestea sunt cele trei 
masuri nevăzute ale sufletului omului lăuntric. Aceste trei puteri fie raman pe de-a- 
ntregul nedospite, precum pâinea robilor, sau dospesc cu drojdia ranchiunei si ipocriziei. 
Prin urmare, Hristos le-a spus ucenicilor sai sa se păzească de aluatul fariseilor care este 
ipocrizia, deoarece este plămada lumeasca si omeneasca, care vlaguieste toate puterile 
sufletului si ii lasă infirm si bolnav. Dar Hristos Mântuitorul a adus pe pamant un aluat nou 
pentru a inalta puterile sufletului. Cei ce primesc aceasta noua plămada cereasca prin 
Botez in numele Sfintei Treimi sunt numiţi fii si fiice ai lui Dumnezeu, moştenitorii 
împărăţiei veşnice. Ei nu vor muri, căci chiar atunci când vor paraşi trupul, vor fi vii si vor 
trai veşnic. Aceast aluat ceresc ii umple cu lumina gândirii, cu căldura iubirii 
dumnezeieşti si slava faptelor bune. Toate cele trei puteri ale sufletului cresc impreuna in 
armonie, si se inalta către cer, către desăvârşire. Precum Domnul a zis. Fiţi, dar, voi 
desăvârşiţi, precum Tatai vostru Cei ceresc desăvârşit este. 

Femeia a fost luata ca model de desăvârşire si nu bărbatul, si Hristos s-a comparat Insusi 
cu o brutăreasa, deoarece femeia ca soţie si mama pregăteşte pâinea pentru familie intr- 
maniera iubitoare, pe când brutarul coace pâinea spre a o vinde pentru profit. Tot ceea 
ce Hristos a făcut pentru omenire a fost făcut din dragoste curata, si prin urmare El se 
compara cu o brutăreasa. Aceasta e cea de-a doua interpretare, dar ambele interpretări 
ale parabolei sunt corecte. înţelesul istoric si psihologic al parabolei este precum un 
copac rămuros ce creste dintr-o ghinda, pentru ca este cu adevărat maret in amploarea sa 
istorica si profund in adâncimea sa psihologica. 



(Apărut in Orthodox Life, 1951, numerele 5 si 6) 



Traducerea din limba engleza: Radu Hagiu 

Cum poate si cum se cuvine ca fiecare dintre noi sa 

slujească Biserica 

de Părintele Michael Pomazansky 



Daca iubim Biserica, daca ne este draga, atunci cum poate fiecare dintre noi sa o 
slujească? Si daca cineva ar fi sa te intrebe: „Cum l-ai slujit" cu ce fapte te poţi lauda? 

Când intrebarea aceasta i-a fost pusa sfanţului Apostol Pavel, trebuind sa-si apere 
autoritatea inaintea creştinilor din Corint, a răspuns astfel: Ma voi lauda cu cele ale 
slăbiciunii mele (II Cor. 11:30). Lauda in slăbiciunile noastre? Fara discuţie, 
conştientizarea smerita a slăbiciunilor noastre este folositoare pentru fiecare dintre noi, 
dar cum putem sluji Biserica astfel? In acelaşi timp, sfanţul Apostol insista asupra 
răspunsului sau si explica: Căci, când sunt slab, atunci sunt tare (II Cor. 12:10). 

Nu se găseşte aici nici un paradox, nici un joc de cuvinte, nici o contradicţie. Apostolul nu 
arata nici o urma de „imaginaţie" sau de „spirit de gluma". El scrie din adâncul inimii 
sale, din convingere adânca. înţelesul vorbelor sale este direct. El vorbeşte de principiul 
de viata creştin. 

Creştinismul răstoarnă conceptele uzuale dominante in lume, si in particular conceptul de 
putere. Potrivit creştinismului, puterea este ceea ce ii „pare" lumii a fi neputinţa, ceea 
ce ii apare vederii ei limitate ca fiind o slăbiciune vrednica de dispreţ. Puterea creştina 
este blândeţea. Blândeţea este legea vieţii si faptei noi, sub a căror flamura Evanghelia a 
declarat război lumii: Fericiţi cei săraci cu duhul. Fericiţi cei ce plâng. Fericiţi cei blânzi, 
ca aceştia vor moşteni pământul. Cel sărac cu duhul, cel ce plânge, cel blând - nu sunt 
aceştia plini de slăbiciuni in intelegerea obişnuita a oamenilor? 

Da, „in lume", fara Hristos, fara credinţa, in afara Bisericii si a creştinismului, o persoana 
nu poate folosi blândeţea si sărăcia duhovniceasca (smerenia) impotriva forţei, impotriva 
a tot ce are putere si autoritate in lume; nici nu se poate opune mandrei puteri a voinţei, 
adesea brutala, dura si aspra. Nu poate sta impotriva puterii fizice, a puterii forţei brute; 
nici impotriva puterii unei minţi inteligente si rafinate sau a puterii unei majorităţi 
simple. Cum este cu putinţa sa te ridici la lupta impotriva intregului arsenal al lumii 
acesteia numai cu armele „blândeţii si cumpătării, curatiei si fecioriei, dragostei pentru 
frate si pentru cel sărman, ale răbdării si trezviei", asa cum auzim, de exemplu, in 
rugăciunea către Sf. Iov de Pociaev, unul din luptătorii pentru viata, drepturile si 
demnitatea Bisericii Ortodoxe in Rusia apuseana, impotriva romano-catolicismului. 

Dar Cel de Care proorocul a zis Trestia franţa nu o va zdrobi si feştila ce fumega nu o va 
stinge (Is. 42:3), Cel ce Si-a dus ascultarea, ascultător facandu-Se pana la moarte, si inca 
moarte pe cruce: El, Domnul nostru, a declarat chiar inaintea patimilor Sale pe Cruce, 
îndrăzniţi. Eu am biruit lumea. 

Blândele virtuţi creştine sunt o putere tare in lumea lui Dumnezeu - ele sunt o artera prin 
care puterea lui Dumnezeu pogoară in lume. Pentru a intelege aceasta, trebuie sa tragem 
valul de pe perspectiva noastră asupra lumii. Un val sade de obicei in fata ochiului mintii 
noastre care ne deschide perspectiva veşniciei, cu credinţa in nemurirea sufletului nostru, 
cu credinţa in Dumnezeu, cu credinţa in imparatia strălucitoare a vieţii veşnice. In fata 
vieţii veşnice, conceptele sunt cu desăvârşire schimbate: mult din ceea ce este maret 
devine fara importanta, si neinsemnatul devine maret. Cel ce crede si priveşte Imparatia 



lui Dumnezeu cu ochii duhovniceşti este ca un uriaş al cărui cap atinge cerurile. Cine are 
forţa indeajuns pentru a-l dobori? h' pot omori trupul, dar nu ii pot ucide sufletul si 
spiritul. Cuvintele Sf. Pavel pot fi aplicate unor astfel de giganţi duhovniceşti: Cad sunt 
încredinţat ca nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, 
nici cele ce vor fi, nici puterile, nici inaltimea, nici adâncul si nici o alta făptura nu va 
putea sa ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea intru Hristos lisus. Domnul 
nostru (Rom. 8:38-39). Aici se găseşte un sentiment autentic al puterii sale, pe care 
Apostolul ii exprima in cuvintele: Datori suntem noi cei tari sa purtam slăbiciunile celor 
neputincioşi si sa nu căutam plăcerea noastră (Rom. 15: 1). 

Si astfel doua legi contradictorii ale vieţii stau una impotriva celeilalte, doua imparatii: 
imparatia celui blând si imparatia celui puternic. împărăţia celui blând este obligata sa 
poarte război impotriva imparatiei puterii, aflandu-se in mijlocul acesteia si fiind 
imprejmuita de imparatia puterii si a forţei. 

Lupta continua. Este greu pentru Biserica. Nu e surprinzător ca puterile omeneşti ale 
Bisericii slăbesc inspre sfârşitul luptei. Dar sfârşitul a fost scris dinainte in cer: biruinţa 
este de partea imparatiei celui blând. Si nu ar trebui sa se intample astfel după legile 
logicii? Pentru ca Biserica s-a impotrivit imparatiei lumii vreme de doua milenii acum. 
Daca blândeţea nu era o putere, atunci cum ar fi putut ea supravieţui in lupta, chiar si 
pentru cel mai scurt timp? Totuşi, vin momente in istoria Bisericii când puterile Ei, expuse 
vederii populare, slăbesc in lupta. De ce? Se intampla aceasta deoarece armele blânde ale 
creştinilor se dovedesc a fi nefolositoare sau insuficiente? Nu! Aceasta se intampla când, 
sub influenta descurajării si a slăbiciunii in credinţa, cei ce slujesc Biserica isi uita 
armamentul lor autentic si adopta unul străin. Lumea râului isi forţează propriile arme 
asupra lor: putere lumeasca, forţa, inselare. Daca cei ce slujesc Biserica cad prada 
momelii, se slăbesc pe sine si ii aduc Ei suferinţe interioare. Istoria ne da suficiente 
exemple de acest fel. 

Lumea se strecoară in Biserica chiar prin metode mai simple: pasiunile omeneşti, 
dragostea de sine, ambiţia, iubirea pentru intaietate, stăruinţa in voia proprie. Lumea 
celor mândri se strecoară cu dorinţa de a-si supune Biserica propriilor planuri, de a o face 
un instrument politic, naţional, chiar părtinitor. Se strecoară facand pe placul 
slăbiciunilor cărnii nostre, prin inlocuirea virtuţilor autentice cu cele părelnice; intr-un 
cuvânt, cu sprijinul acelor mijloace puternice si otrăvitoare care sunt numite duhul 
linguşirii (sau al inselarii). 

Din firea Ei Biserica este blânda si este uşor a o insulta. Daca citim cu atenţie istoria 
Bisericii, putem vedea cat de mulţi au insultat-o dinăuntrul Ei, pătrunzând in insasi inima 
Ei si astfel cu atât mai dureros ranindu-o. Dar este insuficient sa spunem ca au existat 
ofensatori: este cu mult mai trist ca asa-numita istorie ştiinţifica atribuie faptele acestor 
ofensatori Bisericii, dând vina pe Ea si hulindu-o pentru aceste fapte. 

Ar trebuie sa ne amintim cu toţii aceasta când gândurile ni se îndreaptă către Biserica 
Ortodoxa Rusa din străinătate. Cineva ar putea gândi: aceasta este o mana ciudata de 
ortodocşi imprastiata pana la capetele pământului. Ce fel de forţa sociala reprezentam? 
Daca ramuri mai puternice numeric, material si moral, ale creştinismului istoric, se 
impotrivesc puterilor acestei lumi cu greutate, atunci ce sa credem despre Biserica 
noastră? Răspunzând unui astfel de gând, trebuie sa ne aducem aminte ca puterea 
Bisericii nu se găseşte in număr. Mai degrabă, pentru a păstra puterea spirituala lăuntrica, 
o persoana ar trebui sa stea deoparte, si astfel este situaţia Bisericii Ruse din străinătate. 
Deci, daca suntem fiii Bisericii Ruse din străinătate, daca li suntem devotaţi, daca o iubim 
si dorim sa o vedem puternica si mărita in launtrul ei, atunci cum poate fiecare dintre noi 
sa li slujească? 



Desigur, forma cea mai deplina de a sluji Biserica este pentru o persoana de a I se dărui 
pe deplin, pentru intreaga sa viata ca pastor sau in alta viata de slujire, apropiata de 
păstorire. Dar nu trebuie sa simţim ca doar cei hirotoniţi ai Bisericii sunt chemaţi sa-i fie 
soldaţi, iar ceilalţi sunt numai observatori - unii intelegatori, alţii critici. Fiecare dintre 
noi are un loc in rândurile soldaţilor lui Hristos, si formele de participare in Biserica sunt 
variate. Apostolul scrie: Fiecare, in cliemarea in care a fost chemat, in aceasta sa ramana 
(I Cor. 7:20). Traducând acest citat in concepte contemporane, putem zice ca nu exista o 
profesie cinstita, constructiva si o poziţie sociala in care o persoana buna sa nu poate 
contribui intr-un moment sau altul cu dania sa la Biserica. Uitati-va cum roadele inaltei 
educaţii pagane au fost folosite in avantajul lor de către marii ierarhi Vasile cel Mare, 
Grigorie Teologul si loan Gura de Aur. Ce moştenire de preţ au dat ei Bisericii! 

Biserica este blânda. Din aceasta cauza, Ea are nevoie de protecţie si siguranţa. Numai 
acestea pot fi mijloace bune pentru a o apară. In trecut. Bisericile Bizantina si Rusa au 
avut apărători exteriori: un sistem guvernamental, imparatii, tarii; deşi trebuie admis ca 
au fost timpuri in care aceasta apărare a fosr mai rea decât nimic. Vremurile s-au 
schimbat. Acum grija asupra Bisericii este incredintata de Domnul norodului Bisericii 
Insesi, si astfel fiecărui creştin ortodox. Cu aceasta ne intoarcem la vremurile primilor 
creştini. Vremurile noastre cheamă la o „susţinere a Bisericii" jertfitoare, statornica, 
conştienta, de către fiecare, cu aptitudinile si mijloacele sale. Oricum, principala putere 
a slujirii nu sta in cunoaştere, abilitaţi si chemări. Puterea de baza sta in „slăbiciune" prin 
care puterea lui Hristos vine sa se salasluiasca. Sta in trăirea noastră după legea 
Evangheliei, potrivit legii Bisericii. 

Cum putem face aceasta in mod practic suntem invatati de către exemplele desăvârşite 
ale sfinţilor mucenici si asceţi; este dovedit si de mănăstirile ortodoxe, ziditoarele Rusiei, 
cum sunt Lavra Treimii-Serghie, sihăstria Optina, lavra Pociaev si celelalte ce au existat 
inainte de Revoluţie. Dar din moment ce toate acestea raman in trecut, pentru a găsi un 
exemplu in prezent, sa privim cel puţin la mana de comunităţi monastice modeste ale 
Bisericii noastre din colturile diasporei ruse - la aceste grupuleţe de oameni, bărbaţi si 
femei, care s-au dăruit legii blândeţii si a ascultării. Despre ei putem spune cu dreptate 
impreuna cu Apostolul: Căci, priviţi cliemarea voastră, fraţilor, ca nu mulţi sunt intelepti 
după trup, nu mulţi sunt puternici, nu mulţi sunt de bun neam; ci Dumnezeu Si-a ales pe 
cele nebune ale lumii, ca sa ruşineze pe cei intelepti; Dumnezeu Si-a ales pe cele slabe 
ale lumii, ca sa le ruşineze pe cele tari; Dumnezeu Si-a ales pe cele de neam jos ale 
lumii, pe cele nebăgate in seama, pe cele ce nu sunt, ca sa nimicească pe cele ce sunt (I 
Cor. 1:26-28). Viata plina de nevointe, tăcuta, blânda a mănăstirii răspândeşte o 
asemenea influenta benefica si diversa cu mult peste limitele-i fizice! Si ce rezultat bun 
este dăruit doar prin contactul cu lumea aceasta, după cum pot depune mărturie 
nenumărate persoane! Cu siguranţa, acelaşi lucru se poate spune despre mănăstirile 
ortodoxe care nu sunt de origine ruseasca. 

Cei ce gândesc ca rugăciunea, postul, cumpătarea, nevointa ascetica si lupta cu patimile 
se fac doar cu scopul mântuirii personale, ascunzând astfel un duh subtil al egoismului, se 
inseala grav. Mai degrabă, lupta lăuntrica asupra sinelui este o investiţie in Biserica. 
Aceasta este o adunare a puterilor Bisericii, o colectare a bogăţiei Bisericii, care nu 
consta in numărul de persoane, in clădiri bisericeşti mari si opulente, in coruri 
răsunătoare, nici măcar in statistici impresionante privind filantropia - ci mai degrabă in 
viata morala a membrilor Ei. 

O persoana trebuie sa slujească Biserica ca pe unul trupul lui Hristos, un organism unic, o 
substanţa unica. Personalitatea fiecăruia este ţarina care ii este incredintata pentru a o 
lucra, a o curata, si a o face sa rodească. Lucrând asupra noastră, lucram pentru intreg, 
pentru toata Biserica, pentru Capul Ei, altruistul Mântuitor. Lasand ţarina in paragina. 



neglijand-0, abandonand-o, ne facem rau nu numai noua insine ci si Bisericii. Neadunand 
pentru sufletul nostru, imprastiem ceea ce aparţine Bisericii. 

Slujba noastră către Biserica consta in aceasta: ca prin viata noastră creştina, duhul 
valorilor Evangheliei sa se reverse in viata lumii, facand astfel de ruşine vrăjmaşii 
Bisericii. In calităţile noastre individuale zace angajamentul unităţii interioare a Bisericii 
ca un intreg si a parohiei in particular; din aceasta sursa vine intelegerea reciproca, 
ascultarea, unanimitatea in teluri, lucrările prieteneşti pentru slava lui Dumnezeu si 
mărirea Bisericii. Astfel o atmosfera cu desăvârşire unica se sălăşluieşte in Biserica. Intr-o 
astfel de atmosfera o persoana simte sa se găseşte intr-o lume aparte, care dăruieşte 
odihna si bucurie sufletului, improspatandu-l si innoindu-l. Cel ce se straduie sa vina spre 
ea o face ca după un pamant nou, pământul celor blânzi. In ea simte puterea 
binefăcătoare a Bisericii din sine. Este mai uşor in asemenea circumstanţe sufletului sa se 
deschidă spre primirea răsuflării Harului lui Dumnezeu care sălăşluieşte in Biserica. Dar 
daca acest duh lipseşte; daca intre grupările Bisericii sunt diviziuni, neintelegeri, lupta 
ambiţiei si dragoste de sine, atunci cum poate cineva, in astfel de circumstanţe, sa 
vorbească de puterea Bisericii? 

Prin urmare, la intrebarea despre cum putem sluji Biserica, răspunsul este: prin ascultare 
activa către Ea. Ascultarea activa către Ea inseamna o viata după regulile Bisericii, 
respectarea legilor morale, râvna la slujbele bisericii, rugăciune acasă, o temelie creştina 
a vieţii de acasă. Atunci putem spune, in general, ca avem bucuria apartenenţei la 
Biserica Rusa din străinătate ca mărturisitoare adevărata a credinţei ortodoxe catolice 
[soborniceşti] si ca vestitoare a dreptăţii, si o atitudine similara in viata noastră personala 
care reflecta cu demnitate aceasta apartinere. 



* Din Selected Essays, de Par. Michael Pomazansky (Jordanville, NY: Mănăstirea Sfânta Treime, 1996), 
pp. 60-65. 

Traducerea de Radu Hagiu 

Din răspunsurile unui părinte 



In primul rând, ai mila de calculator si... lasa-te mângâiat. Apoi referitor la ortodoxie 
poate ştii, poate nu ştii iti voi spune următoarea pilda ca sinteza a ortodoxiei: Cuviosul X 
după zeci de ani de asceza si vieţuire aspra, după nenumărate mângâieri din partea 
Duhului, moare. Ajunge la poarta raiului pe care o găseşte inchisa. Cu sfiala si cutremur 
bate. Se aude o voce: Cine eşti? Eu sunt X păcătosul, am sosit Doamne. Nu te cunosc! se 
aude si "sângele" lui X ingheata in vine. Nu deznadajduieste căci era incercat si bate din 
nou. Aceeaşi voce: Cine eşti? Eu sunt Doamne monahul X, doar ma sti ca de atâta vreme 
eşti cu mine. Nu te cunosc! Cumplite cuvinte, plângerea iadului. Părintele X sta si se 
tanguieste, gândind la ceea ce poate a greşit in viata. Dintr-o data se luminează la fata. 
Un zâmbet infloreste pe fata lui. Bate din nou. Aceeaşi voce: Cine eşti? TU EŞTI! Intra!... 
Te rog sa ierţi modul de prezentare. Dar asta-i ortodoxia. "Doamne când Ti-am dat sa 
mănânci, sa bei..." 

Dragă C. Rugăciunea Tatăl nostru este numită şi Rugăciune împărătească. Hristos însuşi 
ne zice: Iar voi când vă veţi ruga aşa să ziceţi: Tatăl... Nu zice Hristos: Iar voi când vă veţi 
ruga ziceţi ce vreţi... Dar mai zice Hristos: Când va veni Duhul vă va învăţa pe voi toate. 
Să-mi fie cu iertare dar Duhul sălăşluieşte şi lucrează în Biserică. Şi Biserica se roagă într- 



un anumit fel. Duhul Sfânt ne zice: Iar voi când vă veţi ruga rugaţi-vă cu rugăciunea Mea. 
Căci Duhul este cel ce se roagă în noi cu suspine de negrăit. Nu putem zice: cum a spus Sf. 
Vasile etc. ci Duhul a spus prin Sfântul Vasile şi dacă n-ar fi fost aşa ruga lui n-ar fi fost 
adoptată de Biserică şi n-ar fi răzbătut veacurile. Cînd mă rog cu rugăciunea păstrată de 
la Sf. Vasile nu îl parafrazez etc... ci acelaşi Duh din el se roagă din şi prin mine. Duh care 
este acelaşi ieri, azi şi în veac. Sunt plăcute în faţa lui Dumnezeu acele cuvinte şi ţin de 
rugăciunea scurtă şi deasă de toată vremea. Dar potrivit ritmului rugăciunii, când te vei 
ridica la rugăciune aceasta trebuie pregătită prin psalmodiere şi meditaţie. Avem nevoie 
de psalmodiere, de acatiste, de laude etc. Ai grijă la logică. La început zici de rugăciunea 
Tatăl nostru şi apoi vorbeşti de standardizarea rugăciunii. Tatăl nostru este tocmai 
rugăciunea standard. Şi Domnul o vrea. 

Dragă B. Ce spui tu în rugăciunea cu cuvintele tale? De unde ai certitudinea că te rogi 
cum trebuie şi cui trebuie? De unde ştii că nu ţi-ai format o imagine despre Dumnezeu 
căreia i te rogi ca unui idol? Ce ştii să ceri, de unde ştii ce-ţi foloseşte spre mântuire? Cum 
faci voia lui Dumnezeu în rugăciune? Cum îţi tai voia? Aş putea să te întreb până dimineaţă 
şi răspuns nu ai. Suntem mădulare ale aceluiaşi trup. Suntem Biserică nu numai în biserică 
ci tot timpul cît facem voia Domnului. Unde-i Duhul acolo-i Biserica şi invers. Suntem 
Liturghie după Liturghie. Cu pace să ieşim! A duce pacea în lume, a răspândi harul în 
lume, a răspândi unitatea în lume, unitate ontologică. Unde sunt eu e şi Biserica atâta 
vreme cât în mine suflă acelaşi Duh din Biserică. Rugăciunea personală devine rugăciunea 
ecclesială în acelaşi Duh. Ori Acest Duh ne-a arătat cum să ne rugăm în toată vremea 
(Ceaslov, Molitfelnic, Psaltire, Mineie, Octoih, Penticostar, Triod etc). Pentru rugăciunile 
sfinţilor părinţilor noştri... cum încep credincioşii rugăciunea personală arată clar 
caracterul ei ecclesial. Este introducerea credinciosului în comuniunea sfinţilor de aici şi 
de dincolo, în trupul lui Hristos. Nu mai zic de faptul că noi preoţii dăm chiar 
binecuvântare (ca în biserică) şi când zicem rugăciunile de seară, de dimineaţă etc. Nu 
cumva să ieşim din Biserică, din trupul lui Hristos. Cum Hristos a venit să facă voia 
Tatălui, noi să facem voia Duhului care vrea să ne rugăm cum trebuie, cui trebuie, cât 
trebuie etc. Acesta este cadrul despre care vorbeam, cadru care ne pune în libertate. 
Când te rogi cu rugăciunea Bisericii eşti liber de a da seama cum te rogi căci nu greşeşti. 
Pe când, când te rogi cu cuvintele tale - nu. Aceasta este închinarea în duh şi adevăr. în 
Duhul Sfânt prezent în Biserică care ne descoperă tot adevărul. De aceea spuneau sfinţii 
că orice formă de mistică aliturgică, neecclesială nu este autentică, e falsă, înşelăciune. 
Cât de frumos e să ştiu că suntem una, că şi tu şi el şi toţi facem aceeaşi rugăciune de 
seară (spre exemplu). Rugăciunea mea capătă forţă. Şi când mă mai gândesc şi la îngeri... 
mă trec fiorii. Cât de bine că în Hristos suntem una. Nu am ce spune personal lui Hristos. 
întotdeauna stau mut de uimire şi ştiu că n-am ce spune. Orice aş spune El ştie dinainte, 
n-am ce cere căci primesc întotdeauna ce îmi este de folos... şi nu mai pot de bucurie. Şi 
atunci încep a mă ruga cum mă învaţă Biserica, a mulţumi cu Liturghie, cu laude, cu 
dragoste de sărmani, cu ascultare de duhovnic... cu tot. Să ne iubim unii pe alţii ca într- 
un gând să mărturisim. Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos să o 
dăm. 

Hristos a înviat! E mare diferenţa între a face rugăciune şi a fi rugăciune, a deveni 
rugăciune. Starea de rugăciune e o taină la care avem acces doar în măsura experierii ei. 
Rugăciunea o faci, nu vorbeşti despre ea. Definiţia rugăciunii: dialog de voinţă dintre om 
şi Dumnezeu din care rezultă un schimb de conţinuturi de viaţă. Şi dintr-o dată sfera 
rugăciunii se lărgeşte tare mult. Şi-i dau toată dreptatea lui Gabriel (citiţi-i mesajul 
Arhanghelului care acum munceşte rugându-se şi prin aceasta căci munca e voia 
Domnului, Liturghie). Rugăciunea trebuie prinsă într-un cadru obiectiv, în cadre bine 
definite, cadre care să vină din afara noastră aşa încât să nu dispunem noi de Dumnezeu 



ci El de noi. Acest cadru este rugăciunea Bisericii, credinţa Bisericii. Orice rugăciune 
personală trebuie să fie expresia (experienţa) rugăciunii ecclesiale. Nu ne rugăm după 
voia şi mintea noastră. Nu ne punem ca protestanţii cu tupeu la discuţie cu Dumnezeu. Că 
s-ar putea să auzim: "Nebunule nu ştii ce ceri!". De asta avem cărţi de rugăciune, ca 
expresie a rugăciunii ecclesiale, ca strălucire a Duhului Sfânt. Şi cum se roagă dimineaţa 
Gabriel aşa se roagă şi părintele Petru... aşa se roagă Biserica şi aşa Vrea Dumnezeu să ne 
rugăm. Şi fac voia lui şi în rugăciune. Efort de voinţă este şi a face rugăciune dar mai ales 
a fi rugăciune. Supunerea voinţei noastre poruncilor lui Dumnezeu, în toată vremea are ca 
rezultat sfinţenia, îndumnezeirea sau a fi rugăciune... "Facă-se voia Ta" se referă 
îndeosebi la rugăciune care este viaţă. Dacă ne rugăm puţin este pentru că aşa ne este 
viaţa, iar dacă viaţa a ieşit din condiţiile ei proprii este pentru că aşa ne este 
rugăciunea... Avem nevoie de acest intermediar creat, care este Biserica, între noi şi 
Dumnezeu cînd ne rugăm. Deci, pentru că vorbim de schimburi de conţinuturi de viaţă, 
rugăciunea nu aparţine numai unei elite de "descărnaţi". Rugăciunea aparţine tuturor 
celor săraci cu duhul, ţăranului simplu, muncitorului, şcolarului etc. sau mai bine zis 
tuturor celor ce-şi împlinesc datoria ca pentru Dumnezeu şi în legătură cu Dumnezeu. Voia 
Domnului o poate face oricine vrea aceasta şi are puterea primită prin Sfintele Taine. Cât 
despre "vedere", "unire" şi "arderea duhului" toate acestea sunt daruri de sus şi reprezintă 
arderea în interiorul raţiunilor Sfintelor Taine. (Iarăşi despre Biserică...) Oricât de 
"avansat" ai fi cu rugăciunea tot nu o să fi absolvit de pravilă, de rugăciunea cu voce tare, 
de... Rugaţi-vă să nu cădeţi în ispita părerii de sine. într-un fel priveam căsătoria nefiind 
căsătorit, altfel o văd acum căsătorit. La fel şi cu preoţia. Nu mai vorbiţi atât de 
rugăciune cât faceţi-o. Faceţi voia Domnului, rugaţi-vă cu rugăciunea Bisericii. 

Draga B., Iti răspund la intrebare. In primul rând soţia ta era mica si nu era responsabila 
pentru ceea ce au făcut cei din jurul ei. Nu-i slăbiciunea ei ci a celor din jur. Apoi iti dau 
o relatare din Proloage unde o vrăjitoare trimite la cererea unuia nişte demoni asupra 
altcuiva. Seara s-au intors neputincioşi. întrebaţi de ce, au răspuns ca nu au avut nici o 
putere asupra unui om aflat in ascultare de Biserica, a unui om aflat in partasie cu 
Hristos. Si s-a convertit vrăjitorul. Vezi viata unor sfinţi care iniţial au fost vrăjitori. Apoi 
sa nu uiţi sa scoţi orice frica de genul acesta din inima ta. Cu cat omul urca mai mult in 
drumul sau spre Dumnezeu, spre asemănare cu atât cel rau isi face mai mult apariţia. Nu 
ne temem, pentru ca urcuşul inseamna de fapt coboras al smereniei care ni-l aduce pe 
Hristos in noi si care biruieste intotdeauna. Sa avem frica de a nu ramane afara de 
Hristos, de Spovedanie, de împărtăşanie, de Liturghie. Hai sa glumesc puţin (ca vad ca 
unii au uitat de gluma - le indic o carte superba "Rasul patriarhilor"). Vezi poveste lui 
Stan Păţitul ca-i scrisa de un popa chiar daca atras după ciori cu puşca si acestea se aflau 
intamplator pe turla bisericii. Bucurati-va intru Domnul. 

Ma bag si io ca popa-n lapte... Mai fraţilor ortodocşi, cu aghiazma mare se botează 
Cosmosul. Natura intreaga care suspina sa fie repusa in starea iniţiala de dinaintea căderii 
protoparintilor, se botează. Firea apelor se schimba. întreaga fire a creaţiei, nu numai 
apa, se va schimba la cea de-a doua venire si, precum aghiazma, se va face purtătoarea 
energiilor dumnezeieşti, a harului si asta din belşug - belşugul raţiunilor divine, a 
nodurilor dumnezeieşti. Cum sa nu stropim cu ea?! Pai popa cu ce va botează casele?! Nu 
cu agheazma mare?! Si botează nu numai casele, ci si grajdurile, si cocinile si coteţele etc 
pai ce... soarele se intineaza sau noroiul se luminează?!... Mai ortodocşilor, mai... 

Cat despre Liturghie, care intr-adevar pare incremenita (s-a uniformizat - nu se mai ştie 
cânta pe glasuri in funcţie de glasul invierii, nu se mai citesc rugăciunile de taina la locul 
lor asa incat creştinul percepe doar frânturi din marea rugăciune de mulţumire etc), ea e 
odihna Domnului, veşnicul Astăzi, veşnicul Eu sunt Cel ce Sunt, Yahve... Nici nu poate fi 



schimbata cad Cina cea de Taina e Una. Numai noi suntem noi de fiecare data, si chiar si 
alţii... Când percepem lucrurile asa... suntem pocăiţi, adică avem mintea lui Hristos. 
Metanoia... Cam asa. 

Draga B. Ma bucur de bucuria ta. Nu locul mantuieste. Nu ai stat suficient de mult sa vezi 
toate feţele de pe acolo. Oamenii sunt in lupta peste tot. Si ispitele sunt mai mari in 
mănăstire. Si nu ştii tu ce-i pe capul nostru, al preoţilor. Bucura-te cat poţi. 

(...) Apoi versurile alea care merg la inima. "Vreau langa Dumnezeu sa fiu mereu..." 
Dumnezeu sa ma ierte, eu nu vreau sa fiu langa Dumnezeu. A mai vrut unu' si-a căzut. Eu 
vreau sa fiu dumnezeu, in Dumnezeu - eu in el si el in mine. Nu exista loc langa 
Dumnezeu... 

Draga B. Sfinţii spun ca diavolul are exact atâta putere asupra noastră cat ii dam noi 
voie. Eu nu ştiu de când aştept un scanar sa pot sa-mi completez profilul [de pe Forum] si 
cu o poza de-a mea sau de-a familiei. De-or vrea sa facă vrăji pe ea treaba lor. Fac eu 
după aia cruce si pier boscodiile :-) Serios acum: nu despica firul in patru unde nu-i cazul, 
leapădă frica aceasta maladiva si invata adevărata frica care-i inceputul intelepciunii... 
Cu tot dragul, părintele Petru. 

DIN MINUNILE 
SFANŢULUI NECTAR! E TAUAAATURGUL 

■SCRISOAREA MICULUI ANASTASIS 

■MAAAA CU CEI PATRU COPII 

■MICUŢA SOFICA 

■PĂRINTELE EUSTATIE 

■IN TABĂRA 

■MICA CROITOREASA 

■EROU SI SFANŢ 

■MEŞTERUL OLAR 

■SUB TAISUL CUŢITULUI 

■POLIŢISTUL 

■INCA UNA DIN MINUNILE FARA DE NUMĂR 

■Anexa: VINDECAREA MINUNATA A UNUI PARALIZAT: STAVROS KALKANDIS 



Scrisoarea micului Anastasis 

Domnul Temistocle vindea tablouri, rame si mărunţişuri în prăvălioara lui din 
Constantinopol. Ţinea mult la familia lui si se chinuia sa-si vândă "nimicurile" pentru ca sa 
umple cinci guri flamînde. Deschidea dis-de-dimineata, îsi făcea semnul crucii privind spre 
biserica Sfînta Sofia, atîrna ramele în cuiele ce se găseau pe pereţii din afara, lînga usa 
magazinasului, ştergea praful ce se aşeza din gros pe picturi - prăvălioara se găsea pe o 
străduţa strîmta, nepietruita - si asa îsi aştepta clienţii. Domnul Temistocle era un om 
bun, care simţea durerea celuilalt. Cînd intra vreun şcolarei sa ia o bomboana, gîndea în 
sinea lui: "Sărăcuţul, este galben ca ceara. Cine ştie ce manînca". Cunoştea bine faţa 



şaradei, după cum cunoştea si sufletul omului, cu bunele si cu relele lui. Dintre toţi 
copilaşii de prin vecini, cel mai mult ţinea la un băietei dulce si cuviincios pe nume 
Anastasis, care trăia singur singurel într-o cămăruţa peste drum de casa lui. Sărăcuţul, cu 
noaptea în cap pleca si cu noaptea în cap se întorcea. După fata-i trasa si după hăinuţele 
si ghetutele lui rupte se putea uşor vedea ca abia daca avea ce mînca. 

într-o dimineaţa de iarna, domnul Temistocle se îndrepta spre prăvălioara lui. Era frig si 
zloata si mergea strîngîndu-si pe el paltonul, cînd îl vede pe micul Anastasis că se apropie 
pe trotuarul celalalt. 

- Unde te duci, Anastasis? Ai alt drum astăzi? Nu te duci la lucru? Baietelule, o sa răceşti. 
Nu eşti îmbrăcat gros. 

- Ma duc la posta sa duc nişte scrisori. 

- Da-mi-le mie. Trec eu acum pe la posta. Hai, fugi înapoi la lucru, ca o sa răceşti afara. 

- Va mulţumesc mult, domnule, spuse micuţul dîrdîind de frig. 

Ce i-a venit domnului Temistocle, ca s-a uitat pentru cine sunt scrisorile. Una era pentru 
un negustor, alta pentru o fabrica de tutun, a treia era... "CĂTRE DOMNUL NOSTRU IISUS 
HRISTOS, ÎN CER". S-a oprit locului si a început sa zîmbeasca. 

- Săracul băietei! la sa vad ce cere... A deschis scrisoarea si a citit: 

Hristoase ai meu, 

Hainele mi s-au rupt, pantofii mi s-au stricat si mi-e frig. Din ce-mi da stapînui nu-mi 
ajunge nici de mîncare. N-am reuşit sa trimit aproape nimic mamei meie, care este 
săraca. Ce sa ma fac acum? Cum ies eu din iarna. Doamne? Ajuta-ma! Ma închin Tie. 
Robul Tau, Anastasis. 

- Comoara scumpa, spuse domnul Temistocle si a plecat spre casa. A pregătit un pachet cu 
haine călduroase de iarna - flanelute, un palton, pantofi, şosete de-ale copiilor lui - si s-a 
dus apoi la posta. 

Peste doua zile l-a si văzut îmbrăcat în haine călduroase. îi veneau numai bine. Ochii 
copilului străluceau de bucurie. Ba luase pe chip si o adiere de lumina tainica, căci cine 
poate sti cîte nu si-au spus seara la rugăciune Domnul si micuţul Sau rob... 

Domnul Temistocle s-a bucurat mult sa-l vadă fericit pe acel băietei, dar nu avea cum sa-i 
treacă atunci prin gînd ca Anastasis va ajunge cîndva Sfîntul Nectarie făcătorul de 
minuni... De unde sa fi putut bănui?... 

Mama cu cei patru copii 

Satul Digheliotica se află la o oră de mers de Marea Egee. Este mai degrabă un cătun cu 20-25 de case ţărăneşti răsfirate, 
într-una din aceste case locuia Gheorghia Apostolopoulos cu bărbatul ei Kostas şi cu cei patru copilaşi ai lor. Fiind o bună 
gospodină, se trezea dis-de-dimineaţă ca să pună casa în ordine, să-şi trezească apoi copilaşii şi să-i îngrijească. După 
aceea îngenunchea în faţa icoanelor împreună cu Olga, Evangheliţa, cu băieţelul şi cu fetiţa cea mică în braţe. Şi astfel îşi 
făceau cu toţii rugăciunea de dimineaţă. După rugăciune, mama îşi lua copilaşii lingă ea, îi privea în ochi cu dragoste şi 
piciu"a in sufleţelele lor credinţa şi dragostea pentru Tatăl Ceresc şi pentru Sfinţii Lui. Celei mai mici îi vorbea într-o 
limbă pe care numai mamele ştiu să o grăiască şi luând cu degetele ei blînde mînuţa plinuţa a fetiţei, o învăţa să-şi facă 
cruce. 

- Strînge aşa degeţelele, păpuşica mea... întîi duci mina la frunte, apoi jos pe burtică, sus la dreapta şi la stingă. Aşa, 
bravo, fetiţa mea! 



Le dădea apoi să mănînce, îi săruta şi ieşea să meargă să-şi ajute bărbatul care muncea de cu noapte la cîmp. La amiază se 
întorcea acasă sa-şi vadă copiii, să le pună din nou să mănînce şi iarăşi se ducea la cîmp pînă cobora soarele şi începea să 
se întunece. întorcînde-se, trecea pe la bisericuţa satului, unde aprindea candelele şi se ruga, aducînd mulţumire lui 
Dumnezeu. Gheorghia era o femeie săracă, însă, în căsuţa ei, ea era fericită. Slavă Domnului pentru toate! 



Dar o boală cruntă ce a venit pe neaşteptate i-a făcut fericirea mii de fărîme. I-a apărut, ca din senin, o tumoare, iar 
durerile nu-i dădeau pic de linişte. 

S-a dus în Eghio la doctor. Acesta însă, înţelegînd cît de gravă era boala, i-a spus să meargă la Atena, la doctorii cei mari. 
Inima bietei femei s-a frînt. Copilaşilor le-a spus că are să meargă cu treburi la Atena. I-a luat din nou şi i-a aşezat în faţa 
icoanelor. Celei mai mici i-a spus să-şi facă semnul sfînt al Crucii iar pe cei mai mari i-a îndemnat să se roage, fiecare aşa 
cum a fost învăţat. I-a sărutat apoi pe rînd şi a plecat cu ochii în lacrimi spre Spitalul Bombola din Atena. Acolo i-au făcut 
tot felul de analize. Doctorul din Eghio nu se înşelase... A fost operată o data şi apoi operată din nou. Au trimis-o la alt 
spital. în cele din urmă medicii i-au chemat bărbatul şi pe un văr de-al ei, ce se îngrijea şi el de bolnavă, şi le-au spus 
direct: 

- Are o formă extrem de gravă de cancer. Luaţi-o, ca să moară acasă. 

Şi aşa s-a întors biata Gheorghia la căsuţa ei. Zăcea acum în pat pe jumătate moartă. Nu-i trebuia nici mîncare, nici nimic. 
Dar chipul ei palid încă mai era luminat de o rază de nădejde. Copilaşii îi stăteau tot timpul aproape, iar ea le spunea 
mereu cu voce stinsă: 

- Hai să ne rugăm. Aşa, păpuşica mea, du mînuţa la frunte... 

Şi copilaşii îngenuncheau în jurul ei, îşi îndreptau ochişorii spre icoane şi se rugau. 

- Doamne lisuse, fa-o bine pe mama noastră. 

Dar ea se simţea din ce în ce mai rău. Trupul i se umpluse de umflături, iar gîtul i se strângea pe zi ce trecea. Abia i se mai 
auzea vocea. 

- Rugăciune, copilaşii mei, rugăciune... reuşea cu greutate să rostească, dar raza de nădejde nu i se stingea de pe faţă. 



Era o seară de noiembrie. Vîntul intra în odaie, făcînd flacăra candelei să tremure, gata să se stingă ca şi viaţa ei... 

- Ru-gă-ciu-ne... mai rosti o dată stins, de aproape nu se auzi, după care adormi. 
Copiii însă nu încetau să se roage, aplecaţi asupra trupului mamei lor. 

- Dă Doamne să nu moară măicuţa. Ce-o să se aleagă de noi? Măicuţa noastră... 

Nu peste mult timp, Gheorghia a deschis ochii. De această dată erau doi ochi fericiţi şi plini de viaţă. 

- L-am văzut! rosti ea fără nici o greutate, ca atunci cînd era sănătoasă. L-am văzut pe Sfîntul Nectarie, care mi-a spus că 
m-am făcut bine ! 

- Şi eu l-am văzut, mamă, pe Sfîntul din icoană! spuse Evghenia. 

- Kostas, Kostas! strigă către bărbatul ei. M-am făcut bine. 

- Ba mie-mi pare că nu te-ai făcut bine deloc, îi răspunse el din patul unde se odihnea. 

- M-am făcut bine, Kostas. Mi-e foame! 

Acesta se scula anevoie din pat şi îşi privi cu mirare nevasta. Nu mai avea umflaturile cărnoase de pe faţă, ochii îi 
străluceau şi vorbea fără nici o greutate. Femeia se ridică atunci din pat, spunînd: 

- Doamne, m-am făcut bine. Slăvit să fie numele Tău! 

A doua zi de dimineaţă, Gheorghia s-a plimbat timp de o oră, pînă la Eghio unde era doctorul ei. Acesta, cum a văzut-o, a 
rămas înmărmurit de mirare. Nu-şi putea crede ochilor. 

- Te-ai făcut bine, Gheorghie, mergi acasă sănătoasă! 



Au trecut trei ani din acea zi mare, şi de atunci şi pînă astăzi Gheorghia Apostolopoulos trăieşte şi împărăteşte în casa ei, 
înconjurată de copilaşi, şi în fiecare seară aprinde candelele bisericuţei din sătuc, cântându-i Domnului imnuri de slavă. 



Notez din nou adresa ei. Poate are nevoie vreun cititor de ea: Gheorghia Apostolopoulos, Digheliotica Egiou, Grecia. 



Micuţa Sofica 

bofica era o fetiţă drăgălaşă. Bruneţică, cu ochii negri, cu două cordeluţe albe în păr şi cu un zîmbet dulce, 
era bucuria cea mare a mamei. Aceasta mereu o ridica în braţe, îşi apropia buzele de chipul ei drăgălaş şi îi 
lăsa pe obrăjor un sărut dulce de mamă. 

- Sofica mea! rostea mama din adîncul sufletului ei şi îşi strîngea copilul in braţe. 

într-una din zile, mama a observat un semn roşu pe obrăjorul dulce al Soficăi, acolo unde îşi lăsa ea 
sărutările. S-a uitat mai bine, a cercetat cu degetele. 

- N-o fi nimic, îşi spuse. 

însă a doua zi, semnul crescuse. Biata femeie s-a neliniştit. 

- Ce să fie oare? 

Pata roşie s-a făcut în cîteva zile o umflătură destul de mare de carne. Gînduri negre ca şerpii veninoşi 
cuprinseră sufletul mamei. Şi-a luat fetiţa şi a dus-o pe la doctori. Aceştia i-au spus diverse lucruri. în 
sfîrşit, a ajuns cu copilul la o doctoriţă pediatru, care era conferenţiar universitar. Aceasta a luat fetiţa, 
examinand-o cu multă atenţie şi dragoste. 

- Doamnă Despina, trebuie să facem o mică operaţie, spuse doctoriţa, trebuie să deschidem umflătura. 
Altfel se va deschide singură şi va fi şi mai rău. 

Dar femeia nici nu a vrut să audă de aşa ceva. Să rămînă fetiţa ei cu un semn pe faţă pentru toată viaţa? Şi- 
a luat copilul şi a plecat. Dar răul nu dispărea. Aşa că din nou a trebuit să o ducă la doctor. 

- Doamnă Despina, trebuie să facem intervenţia chiar astăzi. Acum! Dacă nu, in seara asta o să se deschidă, 
vă repet, şi eu n-o să port nici o vină. 

Mama fetei începu să plîngă, dar nu luă însă nici o hotărîre. Işi luă copilul în braţe şi plecă acasă. Bărbatul ei 
era plecat. O chemă pe sora ei, Evanthia, pentru ca simţea nevoia să ceară ajutor de la cineva. Aceasta veni 
şi se necăji mult cînd află vestea. Au stat şi au vorbit despre copil pînă noaptea tîrziu. A venit ora să se 
culce. Dar o idee ca o lumină trecu prin gîndul Evanthiei. îşi aduse aminte că lăsase mai demult la icoanele 
surorii sale o sticluţă cu mir al Sfîntului Nectarie din Eghina. S-a dus deci şi a luat mirul, după care cele 
două surori s-au rugat din toată inima. Apoi Evanthia a făcut cu uleiul sfinţit semnul Sfintei Cruci pe 
obrăjorul Soficăi. 

- Sfinte Nectarie, fă o minune şi cu această copilă nevinovată, rosti ea din adîncul sufletului. 

Apoi, cele două surori au aşezat copilul între ele şi au adormit. Să fi fost miezul nopţii, cînd amîndouă s-au 
trezit dintr-o dată speriate. Fetiţa dădea din mîini şi din picioare şi striga: 

- Vava mea! (adică buba mea). 

- S-o fi deschis, aşa cum a spus doctoriţa, strigară amîndouă într-un glas, şi-o să aibă complicaţii! 

Au aprins în grabă lumina şi au cercetat îngrijorate obrazul fetiţei. Dar nici una, nici cealaltă nu a mai văzut 
umflătura de carne. S-au uitat pe celălalt obraz: nimic! Au sărit ca arse. Au dus copilul lîngă lumină. Nici 
urmă de roşeaţă. Obrăjorul micuţei era delicat şi fără cusur ca şi înainte. 

- Mare eşti Doamne! rostiră mama si mătuşa cu voce tremurîndă. 



Cînd s-a luminat de ziuă au dus fetiţa la doctoriţă. Aceasta a văzut-o, a examinat-o cu degetele după care 
şi-a făcut smerită semnul crucii. 

- Este o minune! 

Şi a fost cu adevărat o minune, izvorîtă din iubirea de oameni a Sfîntului Nectarie. 

Sofica termină acum şcoala primară şi este o fetiţă drăgălaşă şi binecuvîntată. Merge des pe la mătuşa ei, ce 
stă pe strada Lerou nr. 6 (telefon 829475). Aceasta o ia în braţe şi o sărută cu dragoste, dar şi cu smerenie, 
pe obrăjor. Vedeţi, doar acela este locul minunii! 



Părintele Eustatie 

r ărintele Eustatie are în jur de optzeci şi cinci de ani. Era acum pensionar, dar fusese şi preot şi învăţător, la un loc. Seara 
slujea vecernia în bisericuţa cu hramul Sfîntul Eustatie, pe care o ridicase în sătucul lui, Harakopi Kimis din Evia. 
"Rugăciunea mea voi înălţa către Domnul...", glăsuia preotul ducînd o mînă la piept, deasupra epitrahilului, şi cu cealaltă 
tămîind Sfînta Masă, sfintele icoane ale Domnului Hristos, ale Maicii Sale şi ale sfinţilor zugrăviţi de jur împrejur. Se 
oprea şi se închina în faţa fiecărei icoane, luînd pentru o clipă pe chip o expresie diferită, după sfintul pe care îl privea. Ai 
fi zis că spune ceva la fiecare şi că fiecare îi răspunde cîte ceva. Acum îl vedeai stînd ca un ostaş în faţa împăratului 
Hristos, acum avea un aer rugător, ca de copil, în faţa Maicii Domnului. Mai apoi, privirea îi căpăta ceva ce aducea a 
gelozie nevinovată, în faţa marelui sihastru al pustiei, Sfîntul loan Prodromul, iar lîngă acesta privea, cu blîndeţe şi 
rugător, către Arhanghelul Domnului. Şi apoi, rînd pe rînd, trecea prin faţa fiecărui sfint, a fiecărui prieten al lui 
Dumnezeu, iar chipul i se lumina cu raze de nădejde. Mai apoi se oprea în faţa unei anumite icoane, care îi dădea atîta 
bucurie, ca şi cea din prezenţa unui prieten drag. Ai fi zis că dădea bună-seara sfintului din icoană şi că aştepta să i se 
răspundă, aştepta să audă din nou vocea cunoscută, blândă, liniştită şi cuviincioasă: "Bună seara, părinte Eustatie..." Şi cu 
adevărat îl cunoscuse pe sfintul din icoană. îl văzuse şi fusese sub arhieria lui în Halkida, pe cînd era tînăr. Şi astăzi 
părintele Eustatie parcă mai aude cuvintele bine meşteşugite ale Sfintului. Şi astăzi parcă vede aievea ochii lui mari, 
albaştri şi frumoşi, cu privire îngerească. Acest sfint este Sfintul Nectarie. 

Părintele Eustatie intra apoi din nou în altar şi rostea pomelnice pentru atîtea şi atîtea suflete, care îi erau ca şi copiii lui. 
Vezi bine, doar fusese şi învăţător şi preot. învăţase carte şi dăscălise cu poveţe mii de suflete, mii şi mii botezase, 
miruise, mărturisise, împărtăşise, cununase, blagoslovise. Şi mai erau apoi şi copiii lui, băieţii şi fetele din Atena şi de 
aiurea, şi copiii copiilor lui, generaţii de generaţii. Şi mai erau şi sufletele cunoscuţilor şi prietenilor adormiţi, alături de 
sufletul preotesei sale. 

Iar cînd intra in altar, bunul levit uita de el. Se găsea parcă şi pe pămînt şi în cer, între biserica luptătoare şi cea 
triumfătoare. Cînd păşea pe podeaua altarului, cînd parcă se găsea fără trup, printre îngeri. 

Părintele Eustatie termina mereu slujba noaptea tîrziu. îşi făcea pentru o ultimă dată semnul crucii din uşa boltită a 
bisericuţei, stînd cu faţa spre altar şi, după ce-şi purta încă o dată privirea peste icoanele cu chipurile sfinte şi iubite, ieşea 
în curte, sub bolta cerului, în miresmele muntelui. "Slăvite să fie lucrurile mîinilor tale. Doamne", îl mai auzeai rostind şi 
apoi pornea spre chiliuţa lui, unde vieţuia singur, ca un adevărat schimnic postitor. Doar văduva fiului său mai trecea pe la 
el şi se îngrijea de puţinele lui nevoi. 



într-o dimineaţă, părintele Eustatie tocmai terminase utrenia şi ieşise în curte, să se bucure de lumina şi de căldura plăcută 
a soarelui. Sufletul îi era plin de pace şi de bucurie. Sprinten, se îndreptă spre chilie să guste ceva. Dar, dintr-o dată şovăi, 
alunecă şi căzu. Simţi o durere cruntă în picior. încercă să se mişte, să se ridice, dar durerea îi străpungea ca un cuţit 
carnea şi oasele, pînă la măduva lor. „Doamne Atotputernic!" strigă. încercă din nou să se mişte, dar durerea îl săgeta. 
Aşa că fu nevoit să rămînă locului. Durerea însă era mare şi acum îl săgeta chiar dacă nu se mişca. Bătrînul îşi întoarse 
privirea spre bisericuţa Sfintului Eustatie, căutînd spre icoane, chiar dacă uşa lăcaşului era închisă, căci duhul in zborul lui 
nu se împiedică de cele văzute. Şi iarăşi se opri pentru o clipă - de astă dată numai cu sufletul - în faţa fiecărui chip sfint 
din biserică şi, în durerea lui, le ceru ajutor. 

- Bună ziua, părinte Eustraţie, păru a-i spune Sfîntul Nectarie. 

- Bună ziua, Sfîntul meu drag. Mă doare. Tare mă mai doare. Ajută-mă, Sfinte tămăduitor! 
Bietul preot rămase intins la pămînt, în dureri şi vaiete, pînă ce a apărut văduva fiului său. 

- Ce-aţi păţit părinte? Ridicati-vă! 



- Mă doare, nu pot să mă mişc... 

Femeia a cerut îndată ajutor, şi au venit şi l-au ridicat pe bunul slujitor al lui Dumnezeu, l-au dus şi l-au aşezat în pat. 
După toate astea s-a simţit oarecum mai bine, dar durerile nu încetau. 

Aşa trecu ziua. Veni apoi seara. Părintele Eustaţie suferea in continuare, dar cu sufletul se întoarse din nou în mica lui 
bisericuţă, de unde înălţă cu gîndul cîntări bisericeşti, tămîind sfintele icoane şi privindu-le, schimbîndu-şi pe rînd 
expresia feţei. Şi iată că din nou ajunse, chiar dacă numai cu gîndul, în faţa sfintului pe care-1 cunoscuse în Halkida. Şi în 
ochii suferindului parcă se vedeau, ca într-o oglindă, ochii mari, frumoşi şi albaştri ai Sfintului. 

- Mă doare. Sfinte Nectarie. Ajută-mă... 

A doua zi de dimineaţă, sosi băiatul părintelui din Atena, împreună cu un doctor specialist. Fusese anunţat prin telefon 
despre cele întîmplate, de către văduva fratelui său. Au intrat cu toţii în chilie. Fiul privi chipul şi mîinile binecuvîntate ale 
tatălui său, care se vedeau de sub aşternut. Picioarele îi erau acoperite de cuvertură. Se aplecă, îi luă şi-i sărută mina 
dreaptă. 

- Bună ziua, tată. Vă doare? V-am adus doctorul. 

- Bună ziua, copilul meu. Ce mai faceţi cu toţii? Sunteţi bine? Nevasta ta, copiii, surorile tale? Eu mă rog pentru voi toţi... 

- Staţi mai întîi să vă vadă doctorul piciorul. 

- Să-1 vadă. 

- Are o fractură gravă cu luxaţie. Trebuie transportat de urgenţă la Atena pentru tratament, spuse doctorul. 

- Pregătiţi-vă, tată, o să vă iau cu maşina. 

- Lasă-mă aici, copile. Cum să merg eu în oraş? O să rămîn lîngă bisericuţa mea, lîngă sfinţii mei şi ei or să mă ajute. 
A insistat fiul cît a insistat, 1-a rugat, dar nu 1-a clintit din loc. 

- Spune surorii tale sa-mi trimită un pic de ulei din candelele Sfintului Nectarie. Iar tu mergi cu bine. Ai binecuvîntarea 
mea. 

A plecat omul puţin tulburat. 

- Mă iertaţi, domnule doctor, dar nu e cu putinţă să-1 conving. 

- O să sufere mult. Şi apoi, vedeţi... şi vîrsta lui înaintată... 

Trecu ziua, veni apoi seara, iar bătrînul tot în pat petrecea. Şi chiar dacă trupul îi zăcea, cu gîndul se duse iarăşi în 
bisericuţă. Şi încă o dată se opri în faţa Sfintului cu privire îngerească, de astă dată însă cu mai mult curaj. Vezi bine, doar 
se cunoşteau. 

- Sfinte Nectarie, te rog din suflet, fă-mă bine, spuse din toată fiinţa lui. 

Săvârşi apoi în gînd vecernia, după tot tipicul, şi iată că-i fu adus şi uleiul sfinţit pe care-1 ceruse. I-l trimisese în aceeaşi zi 
fiica lui din Atena. Luă sticluţa cu mîinile lui preoţeşti, o duse cu evlavie la buze şi o sărută. îşi descoperi apoi piciorul, 
luă puţină vată, din pacheţelul pe care îl avea de la nora sa, şi vărsă puţin ulei pe ea. Apoi se aplecă şi îşi făcu deasupra 
piciorului bolnav semnul Făcătoarei de Viaţă Cruci a Domnului, intonînd: 

Pe Steaua cea nouă şi strălucitoare a Ortodoxiei, 

Pe cel ce este al Bisericii nou zid de apărare 

Cu bucurie în inimi să îl lăudăm. 

Căci slăvit fiind de lucrarea Duhului, 

Izvorăşte tămăduiri şi har bogat. 

Pentru aceea îi strigăm: bucură-te Părinte Nectarie! 

Sărută din nou sticluţa, o dădu femeii, după care îşi primi modesta cină. Un somn dulce îi închise 
pleoapele şi o linişte sfîntă i se aşternu pe chip. Adormi şi se odihni ca un prunc. 
Se trezi abia dimineaţă tîrziu. Primul gînd i-a zburat spre bisericuţă şi începu să intoneze încet 
cîntările de utrenie. Şi-a dat apoi aşternutul Ia o parte, s-a sculat, s-a spălat şi şi-a pieptănat părul şi 
barba. Şi-a pus apoi rasa şi camilafca şi păşind afară, a umblat o vreme prin curte, după care a deschis 



uşa bisericuţei şi a intrat. Candelele ce luminau sfintele icoane ardeau cu o flăcăruie dulce şi liniştită. 
Părintele Eustaţie s-a oprit un timp, ca un adevărat ostaş, în faţa împăratului lisus, apoi a zîmbit 
mulţumit în faţa Preasfintei Fecioare. Privirea i s-a rotit apoi zăbovind asupra chipurilor de îngeri şi 
de sflnţi, între care văzu ochii frumoşi ai Sfintului Nectarie. 

- Iţi mulţumesc mult, sfintul meu iubit, spuse şi se înclină smerit. Intră apoi în Sfîntul Altar, sărută 
Sfînta Masă - tronul pămîntesc al Domnului - şi începu să cânte vibrant, cu o voce ce avea toate 
tonurile inimii sale: 

- Binecuvîntat este Dumnezeul nostru, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor... 



Şi astăzi, la cei 89 de ani ai săi. Părintele Eustaţie Antoniou încă mai slujeşte liturghia în bisericuţa 
Sfintului Eustaţie. Şi fie ca să slujească în veac şi în cer împreună cu sfinţii lui iubiţi! 



în tabără 

i^a o mie de metri altitudine, pe un platou al muntelui Pamasos, înconjurat de brazi tineri şi viguroşi, 
şi-au întins corturile mai bine de o sută de copii din clasele mai mari de gimnaziu. Urmau să petreacă 
douăzeci de zile acolo sus, între cer şi pămînt, cu dorinţa de a-şi împrospăta trupul, sufletul şi mintea. 
Comandantul taberei, un tînăr robust şi educat, absolvent al Facultăţii Pantios, secundul său, un 
adolescent bine făcut, cuviincios şi strălucitor, absolvent al Facultăţii de Teologie a Universităţii 
ateniene, alături de tovarăşii lor de echipă - studenţi la diferite facultăţi - erau tocmai ce trebuia 
pentru ca gîndurile drumeţilor să se îndeplinească. 

încă din prima zi, copiii s-au împărţit pe grupe, au ridicat corturile şi au făcut tot ce era necesar pentru 
vieţuirea în tabără. La venirea serii, obosiţi dar bucuroşi, cu toţii s-au aşezat în rugăciune în faţa 
Stăpînului Vieţii, înălţînd imnuri de slavă pe care vîntul le lua şi le ducea spre cer, şi astfel parcă cerul 
era mai aproape. 

A doua zi de dimineaţă a început programul: trezire, gimnastică, studiu hagiografic, băuturi calde, 
lucru, joc, cîntec. Erau un stup vesel şi bine organizat, ce zumzăia toată ziua. 



Cîntecele şi veselia au fost însă întrerupte de o întîmplare, ce s-a petrecut într-o după-amiază. 

- Piciorul meu! Ah, piciorul meu! începu să strige unul dintre copii. 

Joaca se opri brusc. Copiii alergară pînă la el. Ajunseră de îndată şi şefiil taberei, împreună cu 
secundul său. Căzut la pămînt, copilul striga: 

- Piciorul meu! arătând mereu partea de jos a piciorului, lingă gleznă. 

Intre timp se adunară cu toţii în jurul copilului căzut. Piciorul se tot umfia. L-au ridicat cu atenţie şi 1- 
au dus la punctul sanitar. Dar durerea nu se mai oprea, iar copilul ţipa întruna. Strigătele i se auzeau 
pînă în sala de mese, unde copiii mîncau fără să scoată o vorbă. Comandantul taberei şi secundul său 
discutau în şoaptă: 

- Şi nici măcar nu avem maşina astăzi... Să-1 coborîm pînă în oraş pe targa este foarte greu. Să 
coborîm noi să aducem un medic, iarăşi nu e uşor la ora asta. 

- Poate o să se liniştească mai tîrziu... 



Cina se sfîrşi, iar copiii se îndreptară tăcuţi spre corturi, ca să se pregătească de culcare. Dar bolnavul 
suferea în continuare şi strigătele sale umpleau liniştea nopţii. 

- Bietul de el, atît de mult suferă... Ce să facem? Trebuie să facem ceva... 
O idee trecu atunci prin mintea secundului. 

- Comandante, eu am în cort o sticluţă cu ulei de Ia candela Sfîntului Nectarie. Mă duc s-o aduc. 

S-a dus ca un fiilger şi s-a întors ca un înger, ţinînd cu smerenie sticluţa în mîini. Au pornit, fără alte 
vorbe, spre punctul sanitar. Copilul se zbătea în pat ca o fiară încolţită şi piîngea de durere. Şeful Iui 
de grupă şi alţi doi colegi stăteau lîngă el. 

- Haideţi să ne rugăm, spuse comandantul. 

Au îngenunchiat cu toţii în jurul patului, rugind din adîncul sufletului pe împăratul Slavei să Ie trimită 
ajutorul Său. Mai apoi secundul s-a ridicat şi a dat Ia o parte cu atenţie cearşaful, ce acoperea 
picioarele suferindului. 

- Ah, piciorul meu! ţipă copilul. 

Şi avea dreptate să strige, căci piciorul îi era umflat - aproape diform - şi învineţit. Secundul puse 
puţin ulei pe o bucată de vată, se aplecă cu smerenie şi făcu cu ea, pe piciorul umflat, semnul 
dătătoarei de viaţă Cruci a Domnului. 

O, Doamne! Ce-a fost asta? îndată ce uleiul atinse piciorul bolnav cu semnul Sfintei Cruci, chipul 
copilului se lumină. 

- S-a oprit durerea! spuse, minunat. 

Ceilalţi şi-au ridicat ochii spre cer şi au ieşit în tăcere. Clopotul bătea, chemînd Ia rugăciunea de 
seară. 

O sută de copii stăteau acum înaintea Iui lisus cel răstignit, înălţînd în liniştea serii, cu o singură 
inimă şi un singur suflet, imnuri de slavă şi de mulţumire, pe care vîntul înmiresmat Ie ducea pînă Ia 
tronul Iui Dumnezeu. Apoi, unul cate unul, copiii au început să se retragă. într-un tîrziu, doar două 
umbre, doi slujitori ai Iui Dumnezeu, zăboveau încă Ia lumina lunii, în faţa lemnului Sfintei Cruci. 
Erau comandantul taberei şi secundul său. Tîrziu în noapte, după ce şi-au terminat rugăciunea, s-au 
întors plini de emoţie Ia corturile lor. Au trecut mai întîi pe Ia cortul unde se găsea punctul sanitar, I- 
au deschis şi au luminat cu lanterna chipul copilului. Dormea liniştit, cu un zîmbet care parcă îi juca 
pe chip. O linişte sfîntă domnea în întrega tabără. 

în cele din urmă cei doi au ajuns Ia corturile lor. 

- Hristos Domnul să fie cu noi! 

Şi-au strîns mîinile şi apoi au adormit. 

Dis-de-dimineaţă, clopotul începu să bată vesel, dînd în tabără tonul vieţii. Au sărit cu toţii din pat 
sprinteni ca nişte cerbi. Alături de ei se afla şi copilul ce fusese bolnav. Piciorul său se găsea acum în 
stare normală. Nici urmă de durere sau de rană! 

- Slavă ţie Doamne, Cel ce eşti Lumina lumii... 

- Pe tine te lăudăm, pe Tine Te binecuvîntăm. Ţie îţi mulţumim. Doamne. . . intonau acum copiii în 
locul de închinare din tabără, iar fetele lor vesele străluceau în lumina soarelui de dimineaţă. 



Adresa secundului: Konstantinos Hristidis, Pentelis 2 -Atena 118, Grecia 



Mica croitoreasă 

Jviki Tsakalakis se pregătea să devină croitoreasă. Săracă, dar harnică, se chinuia să înveţe meserie ca să aibă din ce trăi. 
De altfel, era şi o fată cuminte şi îşi vedea de lucrul ei. Se gîndea că peste puţin timp o să termine şcoala şi o să ajungă o 
croitoreasă bună, cu stil elegant şi cu vorbă dulce. Şi astfel o să aibă mult de lucru. Gîndind aşa, pleca de acasă cu 
zîmbetul pe buze şi tot astfel se întorcea. 

- Nu peste mult timp n-o să mai trebuiască să mai munceşti atît, spunea ea tatălui ei. Şi tu, mamă, ce mîndră o să fii! O să 
ai croitoreasă în casă. 



Dar într-o zi, mergînd Kiki la băcan să facă cumpărături, s-a lovit din neatenţie la picior, cu o bucată de fier dintr-un 
chepeng. Fierul i-a rupt carnea şi i-a spart venele provocînd hemoragie. A fost îngrijită după cum se obişnuieşte în astfel 
de cazuri, fără să fie dusă la spital, iar ea şi-a văzut în continuare de munca ei. După o vreme, rana s-a închis şi toată 
povestea a fost uitată cu desăvîrşire. 

însă microbul a rămas în ea. Nu peste mult timp piciorul a început să se umfle şi să se tot umfle. Deja nu mai putea să 
păşească. Avea temperatură înjur de 40 de grade. Frisoane! Ai ei s-au nehniştit. Au dus-o în grabă la Polichnica Atenei 
unde a fost consultată imediat de medic. 

- Unde locuiţi? întrebă acesta înfuriat. 

- în Peristeri... răspunseră părinţii fără să înţeleagă. 

- Trebuie să tăiem imediat piciorul, ca să salvăm fata! 

- Nu, nu! spuse ea în ameţeala febrei. Cum o să lucrez fără picior? Cum o să trăiesc? 

Doctorul a vorbit cu părinţii între patru ochi. Le-a spus alarmat că fata o să se prăpădească foarte repede. Aceştia, 
îndureraţi, au acceptat să-i fie tăiat piciorul. Ce să facă oamenii... Chiar de-ar rămîne cu un singur picior. Doar n-o să lase 
sa moară un copil de paisprezece ani. O să muncească şi ea cit o putea. Şi chiar de n-ar mai munci deloc... Se putea să 
şovăie? 

Dar Kiki nu se lăsa nicidecum convinsă. 

- Mai bine mor, spunea ea în chinurile febrei. 

Şi astfel trecură ore în şir. Febra îi ardea ochii şi gîndurile. Mintea deja i se tulburase. Nu mai înţelegea ce se întîmplă în 
jurul ei. 

Nenorocirea a fost aflată de îndată de către prietenele ei. Toate s-au amărît foarte tare - şi erau multe. Deja parcă le sunau 
în urechi clopotele de înmormântare. 

- Moare Kiki! Biata fată. Şi era atît de bună. . . 

Au alergat la soţia respectatului părinte Anghelos Nisiotis, ce era preot paroh la biserica Izvorul Tămăduirii din Atena, 
altădată secretar al Sfîntului Nectarie. 

- Doamnă Panagoula, moare Kiki!... 

- Sfinte Doamne! E în floarea tinereţii. Sfinte Nectarie, ajută-ne! strigă şi se îndreptă spre icoane. A luat o sticluţă cu ulei 
de la candela Sfîntului şi a dat-o uneia dintre fete. 

- M-am învrednicit să văd multe minuni ale Sfîntului Nectarie. Să ne rugăm Părintelui milostiv să o vindece şi pe Kiki. 
Dumnezeu este atotputernic. 

Fetele au luat cu evlavie sticluţa şi s-au dus spre clinică. Kiki ardea. 

- Kiki, ţi-am adus ulei de la Sfîntul Nectarie, făcătorul de minuni. Hai Kiki, să facem semnul crucii pe picior. Cu toţii o să 
ne rugăm. Ai să te faci bine! 



o fi auzit... n-o fi auzit... o fi înţeles...? Totuşi a întins mina, a luat sticluţa şi a vărsat-o peste cearşaf şi a căzut din nou în 
agonie. 



A doua zi după-amiază, profesoara de religie a lui Kiki se îndrepta păşind cu greu spre policlinică. Un nor de gînduri 
negre îi întuneca mintea. îl iubea pe Dumnezeu - de asta se şi făcuse profesoară de religie. Dar era şi ea om, iar piatra 
grea a morţii îi strivea credinţa. Cine ar mai putea să ridice şi să arunce departe această piatră? 

Cu inimă grea şi cu ochii tulburaţi de lacrimi, se apropie de clinică. Ajunse în faţa clădirii ce ascundea atîta durere. 
Undeva, înăuntru, se găsea şi Kiki. Cel mai sigur era că nu mai trăieşte... Aşa prevăzuse doctorul. Nu le-a ascuns nimic. 
Era clar ca lumina zilei. Şi lacrimile îi adumbreau ochii. Tulburată cum era, zări îndreptîndu-se spre ea trei fete. I se 
părură cunoscute după statură, îmbrăcăminte şi mers. Numai de nu s-ar îndrepta spre ea!... De s-ar duce mai întîi la 
celelalte să le spună nenorocirea. Numai de şi-ar schimba drumul... 

Dar cele trei fete se apropiau şi se îndreptau direct spre ea. 

- O, Doamne, cum o să stea să le asculte... 

Fetele se apropiau din ce în ce mai mult, dar mersul lor i se părea vesel şi vioi. Ciudat... îşi şterse lacrimile. Se mai 
dezmetici. Fetele se apropiară şi mai mult. Dar ce-i văzură ochii? Era oare adevărat? Cele trei fete erau elevele sale şi 
veneau vioaie şi vesele, iar cea din mijloc era... să fie adevărat Doamne? Se mai petrec şi astăzi minuni ca în vremurile 
apostolice? Cea din mijloc era Kiki!... 

Cine ar putea să descrie scena ce a urmat? Eleva şi profesoara au alergat una spre cealaltă, s-au îmbrăţişat şi aşa au mers 
tot drumul plîngînd. Erau aşadar adevărate şi trăitoare lecţiile Şcolii de Religie! Trăieşte Dumnezeu! Se află printre noi! 



Kiki trăieşte şi este sănătoasă şi de ani mulţi este o croitoreasă bună (poate vreţi cumva, dragele mele cititoare, să vă coase 
o rochie?). Şi dacă vreodată se întîmplă să scadă din credinţă, precum odinioară Petru, atunci o ia puţin durerea de picior 
şi-i spune: Adu-ţi aminte! De la moarte te-a scos Dumnezeu. Fruntea sus şi tot înainte! 



Erou şi sfânt 

r ărintele Dionisie era potrivit de înălţime, blînd, netulburat şi cu ochii calzi. Era egumen la Mănăstirea Kalloniei, în 
vremurile acelea cînd armatele duşmane au umplut Grecia. Cîţiva soldaţi aUaţi au cerut refugiu în mănăstirea lui. Le-a 
deschis şi i-a salvat de la moarte. Dar cineva 1-a denunţat. Şi astfel, el a fost cel care a avut soarta ce îi aştepta pe soldaţi. 
L-au bătut, l-au schingiuit, dar n-au scos nici un cuvînt de la el despre fugari. L-au legat şi l-au trimis în lagărul de 
concentrare din Salonic. 

Acolo se aflau întemniţaţi mii de deţinuţi. Erau socotiţi animale şi nu oameni. învălmăşeală. Mizerie. Foame. Chinuri. 
Ameninţări. Deznădejde. Teamă. Cu aceste rele trebuia să se lupte egumenul, ca monah ce era, ca om dăruit lui 
Dumnezeu şi iubirii de aproapele. A început să muncească sistematic şi fără multe vorbe. A reuşit mai întîi să domolească 
foamea oamenilor. De la centrul creştin al Bisericii Sfinta Sofia plecau acum cărucioare încărcate cu alimente, care 
ajungeau în lagărul Pavlos Melas. Iar părintele Dionisie lua şi împărţea pîini rotunde şi alimente, întărind astfel trupurile 
deţinuţilor. Dar se îngrijea deopotrivă şi de sufletele lor, prin iubire şi purtare de grijă, prin nesfîrşite nevoinţe şi prin 
jertfe. Puţin cîte puţin, a cîştigat sufletele tuturor. In acel loc al chinului, deţinuţii îl simţeau ca pe un adevărat părinte, 
trimis de Dumnezeu printre ei, iar durerea sufletească li se alina numai văzându-1 acolo. 

Dar duşmanii pregăteau sa-i trimită pe deţinuţi şi mai adine în iad. Au început sa-i înghesuie în maşini, ca pe nişte oi. 

Şeful lagărului 1-a chemat pe părintele Dionisie în biroul său. 

- Spune-i că e liber, îi zise printr-un translator. Poate pleca chiar astăzi, acum, dacă vrea. 

- Spuneţi-i, vă rog, răspunse acesta imediat şi fără nici o ezitare, ca nu pot să las oamenii singuri. O să merg cu ei. 

- Atunci urcă în maşină, spuse mirat ofiţerul. 

Bunul păstor, călătorind în mijlocul turmei sale, cînd în maşină, cînd în vagoane de vite, a ajuns pînă în Germania. Era 
flămînd, însetat, nedormit, căci nemţii îi ţinuseră în condiţii umilitoare pentru o fiinţă umană. Ce a suferit acolo împreună 



cu ceilalţi deţinuţi, a descris în jurnalul său pe care 1-a publicat sub titlul MARTIRI (MARTIRES). Nu vom prezenta 
acestea aici. 

Dar s-a prăbuşit Germania şi s-au întors supravieţuitorii. A ajuns şi părintele Dionisie la Atena. Dar om, preot era, sau 
arătare? Un schelet cu ceva piele, acoperit de un veşmînt vechi. Era o adevărată fantomă. 

S-a dus pe la cunoscuţii săi. Aceştia i-au purtat de grijă, l-au hrănit, i-au dat să bea, dar nu-şi revenea. L-au dus la doctor. 
A fost internat în spital unde i s-au făcut anahze. Era fără leac. Avea ciroză la ficat şi multe alte boli. A căzut din lac în 
puţ. Ochii adînciţi în orbite i se micşorau pe zi ce trecea. în cele din urmă, s-au tulburat de tot. Privea numai în jos. într-o 
zi s-a apropiat de el o soră medicală. 

- Părinte, am eu o plantă pe care, dacă o luaţi, vă faceţi bine. Dar să nu afle doctorii, că-mi pierd slujba. 

Călugărul stătea la îndoială. Respecta ştiinţa. Dar doctorii sunt oameni care învaţă, îşi dau silinţa şi o scot la capăt, dar se 
mai şi înşeală. Şi oare nu sunt atîtea exemple care să întărească acest adevăr? Nu dădeau pînă mai ieri medicamente care 
erau considerate „miraculoase" şi care astăzi sunt interzise? 

Stătea la îndoială omul. Ce să facă? Să o ia... să nu o ia...? O să-1 facă bine sau o sa-1 ducă mai repede la moarte? 

- Sfinte Nectarie, prietene al suferinzilor, ce să mă fac? Să o iau sau nu? 

A repetat rugăciunea de mai multe ori şi spre seară, cum privea spre hol prin uşa deschisă, îl văzu pe Sfanţul Nectarie 
făcîndu-i semn din cap: 

-Da, da, ia-o... 

Părintele Dionisie a luat astfel planta sorei medicale cu o încredere nezdruncinată. Peste puţine zile, şi-a revenit în fire. I 
s-a făcut foame. A mîncat, apoi s-a sculat din pat şi a mers. 

- Adevărată minune! spuseră medicii. 

Şi aşa a luat biletul de ieşire din spital şi a plecat, slăvind pe Dumnezeu. Şi din acea zi 1-a iubit şi 1-a cinstit pe Sfîntul 
Nectarie pînă la moarte, încă 25 de ani încheiaţi. 

Eroul acestor întâmplări este Prea-Sfintitul Mitropolit de Trikki şi Stagon, Dionisie, care s-a dus spre întîlnire cu Sfîntul 
Nectarie în timpul din urmă, dintr-o altă boală - fiecare om este odată trimis pe lumea cealaltă, de o boală. 

Dar n-o să întîrzie, presimt eu, să trimită oamenilor, pe care atît i-a iubit, ajutorul lui Dumnezeu, prin rugăciunile sale 
neîncetate. 150.000 de oameni au mers la înmormîntarea lui. Treizeci de mitropoliţi, sute de preoţi şi însuşi Patriarhul. A 
fost o înmormîntare nemaivăzută în istoria Greciei. 



Această întîmplare ne-a fost oferită de către Prea-Fericitul Ieronim, Arhiepiscop al Atenei şi al întregii Grecii. 



Meşterul olar 

Ue trei ani încheiaţi domnul Zannis suferea de rinichiul stîng. Doctori, medicamente, raze, controale peste 
controale. O pietricică cît lintea îl tot chinuia. S-a tratat cu medicamente şi cu felurite leacuri băbeşti, s-a 
chinuit cît s-a chinuit şi cu multă răbdare şi luptă, în cele din urmă piatra s-a dizolvat, iar omul s-a liniştit 
pentru un timp. 

Dar într-o noapte, din nou îl trezi o durere puternică. De astă dată îl durea rinichiul drept. S-a zvîrcolit în 
pat pînă dimineaţă. îşi muşca buzele de durere şi-i venea să plîngă - ditamai bărbatului! - de răul cuţitului, 
pe care-l simţea înfipt în partea dreaptă. Pentru că durerea nu înceta, imediat cum s-a făcut ziuă ai lui l-au 
dus la clinica Sotiriou, ce se găseşte pe strada Marni din Atena. I s-a făcut o radiografie şi s-a descoperit că 
avea la rinichiul drept o piatră de mărimea unui bob de fasole. Era într-o zi de luni. 

- A ajuns la noi prea tîrziu, nu se mai vindecă. O să-l doară tare. Aşa că o sa-i facem o mică operaţie să 
scoatem piatra, a spus medicul chirurg, domnul Kafiatsas, soţiei bolnavului, doamna Haricleea. 

- O mică operaţie? Despre ce mică operaţie vorbeşte doctorul? Mai degrabă sa-i zică operaţie în toată 
regula. 



Doamna Hahcleea şi fiica el Măria au intrat la griji. Ai fi zis că deja vedeau bisturiul spintecînd pîntecele 
bolnavului şi parcă le şi lua cu ameţeală. Şi apoi, cum o să meargă operaţia? Şi daca o să se ivească 
complicaţii? Şi cît timp va trece pînă când o să înceapă din nou să muncească? 

- Doamne, ajută-ne! 

Şi în gîndul lor s-a ivit un plan clar: 

- Mamă, o să luăm mirul Sfîntului Nectarie de la domnul Theodoridis şi o să turnăm sticluţa în ceaiul de pir. 
Tu o să mergi la clinică, să i-l dai tatei să bea, iar eu o să merg la lucru, dar amîndouă o să ne rugăm toată 
ziua. Cu rugăciune stăruitoare şi neîntreruptă. 

Astfel s-au înţeles şi au plecat fiecare la treburile sale. Acestea s-au petrecut marţi, la o zi după internare. 

Femeia s-a dus şi i-a dat soţului său ceaiul de pir cu uleiul Sfîntului în el. 

- Fă-i cruce de trei ori cu uleiul peste rinichi, mamă, i-a spus prin telefon Măria, şi rămîne cum am vorbit. 

Şi lucra Măria la centrala telefonică şi se ruga în pauzele de cîteva clipe. La prînz s-a aşezat să se 
odihnească în fotoliul din birou, avînd mereu rugăciunea pe buze. La un moment dat i s-a părut că a furat-o 
somnul. Deodată, o mînă a atins-o pe umărul stîng şi o voce de bărbat părintească şi cuviincioasă i-a spus: 
"Nu-ţi fă griji, copila mea, tatăl tău se va face bine în curînd". Măria a sărit ca arsă din fotoliu. Nici un 
bărbat nu se afla în birou. Doar o colega de-a ei, care lucra la panou... 

Zilele de marţi şi miercuri au trecut cu rugăciunea îndoită a mamei şi a fiicei. Joi dimineaţa bolnavului i s-a 
făcut radiografie, iar seara doctorul a chemat-o pe doamna Haricleea şi i-a spus: 

- Ciudat, piatra nu-i nicăieri! Mă mir. Să aveţi bunătatea să... 

- Doamne Sfinte! spuse doamna Haricleea emoţionată. în două zile s-a dus piatra pe care numai "o mică 
operaţie" ar fi scos-o!... Dumnezeu a făcut minunea prin Sfîntul Nectarie. 

A doua zi domnul Zannis s-a întors acasă şi de atunci - au trecut deja patru ani - lucrează normal, fără nici o 
supărare. 

O mamă şi o fiică au deschis Cerul şi au primit mila Lui. încă o familie slăveşte sfîntul Nume al lui 
Dumnezeu. 



Vreţi adresa? 

D-na Haricleea Kalogirou, Agiou Athanasiou 15 - Amarousion, Atena, Grecia 



Sub tăişul cuţitului 

l^hiar din primul moment în care a simţit greutatea mlădiţei ce creştea în ea, doamna Vlahakis începu să-i vorbească. 
Avea să fie pentru prima oară mamă, adică o adevărată înpărăteasă a lumii. 

- Binecuvîntarea mea, copilaşul meu! Da, vlăstăraşul meu, vii? încet, încet şi cu grijă, căci eşti încă mic şi plăpînd... Să 
vezi ce-ţi pregătesc şi eu: hăinuţe de puf, pătuţ din lemn de măr, păturele din cea mai bună lină, cerşăfele de mătase. Aşa 
irumos să te aşez, aşa minutele, aşa picioruşele, uite şi năsucul, uite stomăcelul... Cred ca ţi-e foame. Vino la mine în 
braţe! Aşa micuţul meu, ia lăptişor de la mămica. . . Simţea cu toată fiinţa ei desfătarea de a purta in trupul ei încă o viaţă. 

Luni la rând, 1-a vegheat în căsuţa lui de came. Luni la rând, i-a vorbit. Mii de cântece îi cîntase. De nenumărate ori se 
jucase cu el. Şi cu cît i se apropia sorocul, cu atît mai mare îi era bucuria. într-atît, încît îi strălucea chipul. îl mîngîia 
duios, pe deasupra rochiei, şi privea iar şi iar micuţa lui zestre. A cumpărat cel mai frumos pătuţ din piaţă şi 1-a aşezat 
lingă patul ei. L-a aranjat frumos, frumos. Oriunde s-ar fi aflat mama în casă, ar fi auzit plînsetul odorului său. Ce 
fericire ! 



A intrat în luna a noua. Ajunse la mijlocul ei. De acum se apropia luna a zecea. Au dus-o la clinică, pentru că se împlinise 
sorocul. Termenul deja trecuse, dar nu dădea nici un semn de naştere. Sufletul i se înnegura. Doctorii erau din ce în ce mai 
neliniştiţi... Dar ce simţi mamoşul, cu mîinile sale pricepute? Copilul era aşezat invers, cu picioruşele înainte! 
înspăimîntător! A hotărât să se pregătească sala de operaţie. 

- O să-i facem astă seară cezariană, şi apoi vom vedea ce se mai întîmplă, spuse acesta. 

Vestea ajunse pînă la familia domnului Nisiotis, care era funcţionar al filialei centrale a Băncii Greciei. Om evlavios, 
acesta îl iubea mult pe Sfîntul Nectarie, într-atît încît îl vedea ca pe un membru al familiei sale. El şi ai lui i-au simţit 
ajutorul, nu de puţine ori. 

- Doamna Vlahakis are necazuri, îi spuse domnul Nisiotis soţiei lui. Au s-o taie. Biata de ea... şi a făcut atît de mult 
bine... 

- Doamne Sfinte! au exclamat soţia şi fiul său. 

Domnul Nisiotis a luat o iconiţă a Sfîntului Nectarie, a pus-o cu evlavie în buzunar, şi s-a îndreptat spre clinica unde se 
afla doamna Vahakis. A găsit-o foarte supărată. Biata femeie aflase ce se întîmplă în trupul ei şi deja parcă vedea cuţitul 
deasupra ei. Tremura de frică, închipuindu-şi bisturiul intrîndu-i în came, tăind-o pînă în măruntaie... Şi dacă o să ajungă 
pînă la trupuşorul fraged al copilului şi o să-1 rănească?!... O, Doamne, ce nenorocire! Sufletul îi ardea în chinuri ca ale 
iadului, însă în trup nu simţea nici o durere de naştere. 

Aşa o găsi domnul Nisiotis cînd intră în salonul ei. Se apropie de ea, o salută, după care scoase cu evlavie din buzunar 
icoana Sfîntului Nectarie, pe care o luase de acasă, şi o aşeză pe noptieră. 

- Mă doare! strigă femeia, de îndată ce icoana a atins noptiera. Mă doare! 

Domnul Nisiotis a rămas ca trăsnit. înţelesese! îşi făcu cruce, după care se retrase din salon. 

- Sfinte Nectarie... îngînă numai, tremurînd de emoţie. 

Imediat au dus-o pe femeie în sala de operaţie. Bisturiele luceau ameninţătoare lîngă ea, dar nu a fost nevoie de ele. Peste 
puţină vreme, copilul se năştea normal. Uite-i căpşorul... uite-i şi fruntea micuţă, năsucul, obrăjorii, gătuţul, pieptişorul, 
burtica şi picioruşele. Uite băieţelul! De îndată răsună în urechile mamei plînsetul copilaşului ei, care i se păru ca un imn 
de slava cîntat de mii de îngeri! Slava Ţie Atotputernice Doamne! 

Doctorul a urmărit, mut de uimire, minunea ce se petrecuse. Ieşi apoi din sala de operaţie, plin de emoţie. 

- Nu mă înşeală pe mine mîinile, domnule Nisiotis, spuse acesta. De mii de ori am întîlnit asemenea cazuri. Copilaşul era 
aşezat invers! Ceva s-a petrecut aici, în clinica mea! 

- Haideţi cu mine, i-a spus atunci domnul Nisiotis. 

S-au dus amîndoi în salonul proaspetei mame. Pe noptiera ei se afla icoana Sfîntului, care atît de mult iubeşte oamenii, 
încît rîu de minuni izvorăşte din mila lui cea mare. Amîndoi au privit îndelung icoana, fără să scoată o vorbă. Ce puteau 
oare să mai spună?... 

Slăvit să fie Domnul întru sfinţii Săi! 



Poliţistul 

Uomnul Alekos Lihnos era poliţist. Binevoitor şi serviabil, dar şi cu un aer sobru, el dădea în fiecare dimineaţă dispoziţii 
forţelor din subordinea sa. Era o bucurie să îl auzi vorbind, cu o voce frumoasă şi cristalină. 

într-o zi însă, parcă se simţi o schimbare în vocea lui. Ceva, ca o mică strînsoare, parcă îl împiedica să vorbească. Pe zi ce 
trecea, gîtul i se închidea, iar vocea i se auzea din ce în ce mai stins. Bietul om s-a neliniştit. Deja era ceva serios. S-a dus 
la doctor, iar acesta 1-a examinat şi 1-a trimis de urgenţă la Spitalul Crucii Roşii din Atena - ceva serios trebuie că îi găsise 
doctorul, ceva ce depăşea mijloacele sale. Cînd a ajuns la spital, doctorul lanovici i-a descoperit o tumoare la gît. 

- Domnule Lihnos, trebuie sa va operăm, să scoatem tumoarea! 

Operaţie de cancer la gît! Toată familia s-a tulburat. Vai, Doamne, operaţie de cancer la gît... S-au strîns cu toţii acasă şi 
au început să se roage lui Dumnezeu, de la care de multe ori primiseră ajutor, după care au hotărît să meargă la un chirurg 
faimos care taie cancerul cu cuţitul Sflntului Duh - la Sfintul Nectarie! Au pornit spre Pireu, de unde au luat vaporul spre 



Eghina. în două ore, au ajuns la mănăstire. S-au dus şi s-au închinat la moaştele Sfintului, care îi privea blînd din icoană, 
după care au mers la Sflnta Liturghie. S-au rugat cu toţii, cu evlavie, pentru ca Sfintul Nectarie să dăruiască sănătate. 
După slujbă, s-au apropiat să sărute sfinta raclă. I-au deschis portiţa şi în acel moment de la sfintele moaşte a ieşit ca o 
adiere uşoară. S-au cutremurat de emoţie. 

- Minune! au strigat cei de faţă. 

Era o minune. Sfîntul Nectarie era printre ei. S-au apropiat şi au sărutat sfînta raclă cu buze tremurînde. Apoi au plecat 
plini de emoţie. O linişte sfîntă şi dulce le inundase sufletul şi trupul, le înfrumuseţase chipul şi le făcuse mersul sprinten. 
Au ieşit din mănăstire şi au plecat spre port. Toate în jur şi înăunfrul lor erau frumoase. O adevărată închipuire a Raiului. 
Au intrat apoi în vapor, care, ca o lebădă albă ce străpungea apele albasfre, i-a dus înapoi la Pireu. 

Şi cancerul? Unde-i cancerul? Nici urmă de el. Abia la Pireu emoţia le-a slobozit limbile. 

- Binecuvîntat să fie Domnul întru sfinţii Lui! a spus atunci poliţistul, cu vocea frumoasă, curată, cristalină, ca şi mai 
înainte. Tumoarea dispăruse! Cînd însă anume, sau cum, numai Dumnezeu ştie... 

în toată Şcoala de Ofiţeri, unde să fi fost vreo 3-500 de bărbaţi ca brazii, aliniaţi sub cerul liber, răsuna acum din nou 
vocea puternică şi impunătoare a poliţistului, ca o voce de arhanghel: 

-Atenţiune! Privirea căfre răsărit! Descoperiţi-vă capetele! 

Vreţi să-1 ascultaţi vorbind şi dumneavoastră, iubiţii mei cititori? Locuieşte pe strada Eghinis 81, Kipseli, Atena 81L 
Numărul său de telefon este 834672. 



încă una din minunile fără de număr 

Uin firea mea, sunt un om paşnic, mereu mulţumit, vesel şi bine dispus. Mereu văd partea bună a lucrurilor. Cu alte 
cuvinte, sunt un om fericit. Insă o indispoziţie puternică, o lipsă de chef penfru orice, necazul şi tulburarea mă 
transformaseră de la o vreme în alt om. Devenisem ciudat, nu mai aveam loc nicăieri şi nimic nu-mi mai plăcea. Mă 
culcam şi mă frezeam tulburat, eu care trăiam mai înainte pin de veselie. Nici copiii mei, pe care îi ador, nu mă mai 
mulţumeau. înspăimîntător lucru! 

în acest iad mă găseam cu mai bine de cinci ani în urmă. îmi lăsasem baltă şi biroul şi munca şi tot. Mă întunecasem la 
suflet. Somnul nu se mai prindea de mine. Doctorii nu mă ajutau cu nimic. 

într-o după-amiază, răul a ajuns la culme. Eram foarte tulburat şi mă zvîrcoleam în pat. 

- Ce-o să se aleagă de mine. Doamne? am strigat. Ai milă! 

Şi atunci îmi veni o idee. Am sărit în picioare, am deschis dulapul, am luat sticluţa cu mir de la Sfîntul Nectarie şi m-am 
rugat din toate puterile mele, plîngînd ca un copil. 

- Ai milă de mine. Sfinte Nectarie, ai milă de mine! 

într-un impuls aproape nefiresc, mi-am desfăcut nasturii de la bluza de pijama, mi-am dezgolit pieptul, care parcă era 
zdrobit de o piatra, şi mi-am făcut semnul crucii cu mirul, de sus pînă jos şi de la dreapta la stingă. Şi atunci, iubiţii mei, 
atunci piatra a dispărut fără urmă. Am fras adine aer în piept, simţind o uşurare nemaivăzută. Am făcut cruce şi a doua şi a 
freia oară. Aceeaşi stare de bine. M-am liniştit complet. Ai fi zis că m-ar fi atins o adiere dulce şi stropi răcoritori de apă 
mi-au luat greutatea din suflet. 

- îţi mulţumesc Doamne, am spus din adîncul sufletului meu. îţi mulţumesc Sfinte Nectarie. Dă-mi acum şi un pic de 
somn. Şi m-am întins în pat. La rădăcinele firelor de păr simţeam acum o mînă sfîntă cum mă mîngîia blînd. Şi eram 
singur în cameră! 

- îţi mulţumesc mult, foarte mult. Sfinte, am spus ridicînd capul şi zîmbind, după care am adormit. M-a cuprins somnul şi 
am visat că eram înfr-o biserică în sărbătoare şi acolo era multă lume evlavioasă. M-am trezit mulţumit şi m-am uitat la 
ceas. Dormisem două ore întregi! 

- încă un pic Sfinte, l-am rugat. 

Eram însetat de somn şi de linişte. Imediat am adormit din nou. Cînd m-am trezit, era aproape seară. M-am sculat, m-am 
îmbrăcat şi m-am îndreptat spre birou. Ce frumoase mi se păreau acum toate în calea mea, in maşină, în piaţă, în birou. 



peste tot. Eram un alt om, un cu totul alt om! Aveam din nou sufletul şi cheful unui copil. Şi aşa sunt pînă astăzi, cinste şi 
închinăciune lui Dumnezeu şi Sfîntului Nectarie! 

Mereu îi mulţumesc Sfîntului Nectarie, pe care îl iubesc şi îl cinstesc, şi mereu vorbesc despre el. Din această dragoste pe 
care i-o port, am scris această cărţulie mică, dar plină de adevăr şi de date exacte (deşi volume întregi se pot scrie despre 
minunile acestui sfînt). M-am străduit astfel să dăruiesc fraţilor mei o picătură, ca un crin binemirositor din grădinile 
binecuvîntate ale Raiului, doar o picătură a harului dumnezeiesc, o rază de lumină sfîntă şi binefăcătoare din soarele 
Sfintei Slave. 



ANEXA 
VINDECAREA MINUNATĂ A UNUI PARALIZAT: STAVROS KALKANDIS 

Istoria ce urmează nu este o nuvelă scrisă bine, pe care a născocit-o fantezia unul visător, nici o poveste 
pentru copii mici şi nici o creaţie artificială care serveşte vreun scop dinainte stabilit. Este adevărată, 
istoria mea personală, istoria vieţii mele, a unei vieţi care, în decursul ei, a trecut prin multe stadii de 
suferinţă, prin multe lupte şi zbuciumuri sufleteşti, pînă cînd a ajuns să găsească adevăratul ei sens şi 
adevărata ei dezvoltare, care au condus-o aproape de Dumnezeu. 

Războiul din 1940-41 m-a găsit tînăr, în vîrstă de 20 de ani, şi l-am servit în aviaţia de război. în aprilie 
1941, în timpul misiunii, o schijă de obuz, lovindu-mă la ceafă, mi-a rupt măduva coloanei vertebrale şi mi-a 
provocat o hemoragie, avînd ca rezultat o uşoară paralizie a membrelor inferioare, adică paraplegie. 

A venit după aceea ocupaţia germană şi, deoarece starea mea începuse să se amelioreze încet, încet, am 
plecat în Orientul Mijlociu ca ofiţer. Acolo am avut nenorocirea să mă lovesc din nou la ceafă, ceea ce a 
adus înrăutăţirea situaţie mele. 

După ce s-a sfîrşit al doilea război mondial, patria m-a trimis în, aprilie 1947, în America. îndată ce am 
ajuns acolo, am solicitat o intervenţie chirurgicală la coloana vertebrală. Dar, din salonul de operaţie am 
ieşit mai rău decît cum intrasem. Diagnosticul a fost: tetraplegie spasmatică, ceea ce însemnă că atît 
mîinile cît şi picioarele urmau să paralizeze complet. 

Am rămas în America pînă în 1951 , cînd am revenit în Grecia. Aici am avut cîteva simptome de ameliorare, 
dar fără rezultate concrete. în 1957, sănătatea mea s-a agravat din nou şi am plecat pentru a adoua oară în 
Statele Unite ale Americii, de unde m-am întors în 1961 cu tetraplegie completă, aşa cum am amintit mai 
sus. 

Din 1961 pînă în 1970, cînd m-am vindecat, am stat la Aşezămîntul Naţional de Recuperare a Invalizilor, în 
cartierul „Palaio Psihico", fiind deja paralizat complet. De asemenea, în 1968 am vizitat din nou America 
pentru cîteva luni, iar în 1974 m-a invitat doctorul Rask pentru a mă examina şi a constata cu exactitate ce 
se întîmplase (adică în ce chip mă vindecasem). 

Mi-e foarte greu să istorisesc în cîteva rînduri evenimentele ce s-au petrecut în atîţia ani, referitor la 
evoluţia stării mele şi la tulburarea sufletească care m-a însoţit în toţi aceşti ani. 

îmi este greu să descriu în ordine cronologică mulţimea simţămintelor pe care le-am încercat: speranţe care 
veneau să mă ia pe aripile lor diafane şi deznădejdile care întunecau totul în jurul meu. Asemenea valurilor 
mării, care vin cu putere şi ne ridică sus pe spuma lor, apoi ne scufundă adînc, jos, tot astfel mă copleşeau 
diferitele simţăminte, purtîndu-mă încoace şi-ncolo, apoi lăsîndu-mă adînc scufundat în deznădejde. 

Nu este posibil să descriu chinul pe care îl sufeream cînd o muscă mi se aşeza pe frunte şi nu puteam face 
nici cea mai mică mişcare pentru a o alunga, sau cînd transpiraţia mi se rostogolea atît de supărător pe faţă 
şi mă aflam în neputinţa de a-mi ridica mîna pentru a o şterge. De aceea, nu scriu pur şi simplu istoria vieţii 
mele, ci mă mărturisesc, dezvăluind astfel diferitele cute ale sufletului meu, întocmai cum veneau valurile 
vieţii şi mă băteau, ca să fie prezentate toate rănile pe care durerea le-a lucrat asupra lui şi, mai mult decît 
atît, pentru a face evidentă schimbarea acestor răni în binecuvîntare, pace şi bucurie, prin lucrarea 
Dumnezeiescului Har. 

în vremea aceea, după operaţie, am cunoscut un mare om de ştiinţă, umanist, pe doctorul Howard Rask, 
profesor la Universitatea din New York, la catedra de Med1c1nă-F1z1că de recuperare a Invalizilor, care, 
văzîndu-mă decepţionat, pe un ton rugător mi-a zis: „Te rog, Stavros, roagă-te lui Dumnezeu. Roagă-te 
neîncetat! Fă-o, te rog, pentru mine, chiar dacă tu nu crezi în El..." 



Am plecat tulburat, gîndindu-mă în sinea mea: „Ce ironie... Eu am venit în America pentru a mă vindeca, 
iar medicul american mă trimite la DUMNEZEU!" Seara, în patul meu, mă gîndeam şi ziceam: „Dar de ce 
insistă atît de mult acest om să merg să-L găsesc pe Dumnezeu? Cine L-a văzut pe Dumnezeu? Cum voi putea 
intra în legătură cu El? Oare e uşor acest lucru?" Şi încep să-mi cercetez şi să-mi examinez gîndirea: „Cine 
este Dumnezeu?" Şi ore în şir îmi chinuiam mintea cu astfel de întrebări, aşteptînd un răspuns care, fireşte, 
n-a venit. Ceasuri întregi mă chinuiam cu aceste gînduri şi îndoieli, încît, la sfîrşit, am suferit o zăpăceală, o 
inerţie în gîndire. 

îndată ce mintea mea începea să cerceteze şi să reflecteze asupra acestei teme, deodată se oprea şi 
aştepta... Ce aştepta? Nu puteam să înţeleg. Şi în timpul acestei opriri, o voce puternică a izbucnit 
dinlăuntrul meu: „Doamne Dumnezeul meu, vreau să mă apropii de Tine, dar nu ştiu cum!" Am spus-o atît 
de tare, încît întreaga mea fiinţă a tresăltat şi toată puterea mi s-a concentrat în acest cuvînt: „VREAU". 
Acest „VREAU" este un cuvînt mic, dar cu o semnificaţie foarte mare. Felul în care îl vom pronunţa are 
valoare: călduţ, cald sau fierbinte? 

Trebuie să ne încredinţăm întreaga noastră voinţă în mîinile Atotputernicului Dumnezeu şi atunci El va 
acţiona ca Dumnezeu, în chip desăvîrşit, şi ne va dărui pacea Sa care ne va cuprinde întreaga noastră fiinţă. 
Aceasta aveam s-o înţeleg mult mai tîrziu. 

Cînd m-am întors din America, m-am internat la Aşezămîntul de Recuperare a Invalizilor, în cartierul „Palaio 
Psihico". 

Printre altele, mă chinuia încă întrebarea: „Cum îl voi găsi pe Dumnezeu?" începusem deja să cred că acest 
„VREAU", pe care I l-am adresat Ziditorului, îmi va aduce rezultatul mult rîvnit şi, pînă la urmă, îl voi întilni 
pe Dumnezeu. Şi, într-adevăr, am văzut că Domnul - drept răspuns la rugăciunea mea - a făcut mulţi paşi 
spre mine, păcătosul şi nevrednicul. 

Trecuseră suficiente zile de cînd venisem din America, cînd, într-o dimineaţă, în ziua de 30 mai 1961, îşi 
făcu apariţia la Aşezămînt un preot bătrîn, cu barba albă, un trimis al lui Dumnezeu, şi îl aud că întreabă: 
„Dragii mei, cine a venit în această perioadă din străinătate?" După ce i-au arătat patul meu, se apropie de 
mine şi mă întrebă: „Fiul meu, tu ai venit din străinătate?" „Da, părinte", îi răspund. Iar el îmi întinde 
mîna. „Dar mîinile mele", îi spun eu, „sunt paralizate. Nu pot să le ridic". „Şi picioarele?" mă întrebă. „Şi 
picioarele sunt la fel", îi zic. „Preamărit fie numele lui Dumnezeu!", zice. Eu îl priveam cu curiozitate. A 
început atunci să mă întrebe cum am fost rănit, de unde sînt şi altele. Crezînd că mă întreabă din simplă 
curiozitate şi, întrucît voiam să înceteze acest interogatoriu, îi zic: „Părinte, pe cine căutaţi? Spuneţi-mi ca 
să vă pot ajuta." „Nu caut pe nimeni altcineva, fiule! Pentru tine am venit..." „Pentru mine? Dar, părinte", 
îi zic, „dacă aţi venit pentru mine, luaţi loc pe scaun şi spuneţi-mi ce doriţi". 

într-adevăr, a luat loc şi mi-a zis: „Fiule, să fii fericit că te afli în acest loc..." L-am privit cu mirare şi i-am 
răspuns: „Cum să fiu fericit, părinte, cîtă vreme sînt invalid?..." Da, fiule, însă acum eşti aproape de 
Dumnezeu. Ai fost departe de El, dar fii încredinţat că El te iubeşte. Şi ia aminte, să nu cîrteşti niciodată 
împotriva Lui, pentru că nu ştii ce ţi-a rezervat pînă la sfîrşitul vieţii tale. întotdeauna să-ţi îndrepţi 
nădejdea către El." „Eh, cuvinte părinteşti de mîngîiere", îmi ziceam în sinea mea. Dar au fost cuvinte 
profetice care s-au adeverit după 10 ani. 

Cînd s-a ridicat să plece, l-am întrebat: „Dar, părinte, nu-mi spui cine eşti?" „Da", răspunse, „mă numesc 
Filotei Zervakos şi sînt stareţul Mănăstirii Logovardas din Păros." „Şi cine te-a trimis la mine?" îl întreb. A 
zîmbit cu modestie şi cu zîmbetul pe buze îmi spuse: „De orice vei avea nevoie, fiul meu, scrie-mi şi eu te 
voi ajuta". M-a binecuvîntat, m-a salutat şi s-a întors să plece. „O ultimă întrebare, părinte!" îi strig. „Este 
greu să se apropie cineva de Dumnezeu?" „Ah, fiul meu, pe cît ţi se pare de greu, pe atît e de uşor. E 
suficient s-o doreşti, să crezi şi să te rogi pentru asta. Mărturisirea şi Sfînta împărtăşanie sînt prima treaptă. 
Sînt grele acestea, fiul meu?" „Dacă sînt numai acestea, este foarte uşor", îi răspund, l-am mulţumit şi a 
plecat. 

La cîteva luni după mărturisirea mea sinceră, l-am rugat pe părintele Filotei să mergem împreună la Sfîntul 
Nectarie să ne rugăm, acesta întărindu-mă în suferinţa mea. Ne-am dus la Eghina şi, întrucît am urcat la 
biserica Sfîntului, a rostit Paraclisul, pe care l-am ascultat cu adîncă emoţie şi pioşenie. Credeam că mă aflu 
în cer şi că Dumnezeu se aprorie de mine, iar acesta m-a făcut să simt o uşurare, ca ceva care a plecat şi 
care, pînă atunci, îmi îngreunase sufletul. După ce s-a treminat Paraclisul, aflîndu-mă încă în biserică, s-a 
apropiat de mine o doamnă şi m-a întrebat: „Cine era celălalt preot din biserică care a făcut paraclisul?" 
„Cine altul, părintele Filotei a fost", îi răspund. „Nu despre părintele Filotei vă întreb, ci despre celălalt", 
îmi spuse iarăşi. Şi, întrucît eu susţineam că am văzut doar pe părintele Filotei, iar doamna aceea insista că 
a luat parte la Paraclis şi alt preot, l-am întrebat pe părintele Filotei dacă, într-adevăr, a mai fost şi un alt 
preot. Iar el, adresîndu-se femeii, o întrebă: „L-ai văzut?" „Sigur că l-am văzut, părinte". „Ce făcea?", 
continuă părintele. „Binecuvînta", răspunse aceasta. „Sfîntul Nectarie a fost, fiul meu!" Ascultînd acestea 



cu uimire, îl întreb şi eu, la rîndul meu, pe părintele Filotei: „Sfinţia voastră l-aţi văzut, părinte?" „Sigur că 
l-am văzut"! îmi răspunse, „Şi mi-a vorbit despre tine". 

O nouă tulburare în sufletul meu, o nouă zguduire... 

Sufletul mi s-a umplut de o fericire deosebită, de o bucurie tainică pe care nu pot s-o explic în cuvinte. 

Cînd m-am întors la Aşezămînt, nu mă mai preocupa invaliditatea mea, ci minunea. Omul, de cele mai 
multe ori, cere restabilirea sănătăţii trupeşti, în timp ce Dumnezeu, ca Atotştiutor, îi dăruieşte mîntuirea 
sufletului care este infinit mai preţioasă decît sănătatea trupului. Ca să ajungem la însănătoşirea trupească, 
este necesar ca, mai întîi, minunea să se întîmple înlăuntrul nostru. Adică, mai întîi trebuie să ne lepădăm 
de omul cel vechi şi să ne îmbrăcăm în omul cel nou. 

Din ziua aceea am început să mă simt ca şi ceilalţi oameni care sînt sănătoşi trupeşte. Simţeam că înlăuntrul 
meu se află o mare putere. însă cînd am revenit la sanatoriu (Aşezămînt) şi am văzut din nou pe acei invalizi 
disperaţi, pe chipul cărora se putea citi sentimentul părăsirii şi uitării, cum îşi tîrau nefericirea unul lîngă 
celălalt, m-a cuprins o mîhnire inimaginabilă. 

Ah! Cît aş mai vrea ca şi aceşti semeni ai mei îndureraţi să încerce acea emoţie şi tulburare pe care am 
simţit-o eu acolo, în Eghina, în biserica Sfîntului Nectarie! 

După aceea, vizitele mele la Sfîntul Nectarie, la Eghina, au fost mai dese. Cînd cu părintele Filotei, cînd cu 
rudele mele. Devenise deja o necesitate vitală să vizitez mănăstirea şi să mă rog Sfîntului. De fiecare dată 
cînd îl vizitam, îi ceream să mijlocească la Domnul să-mi dăruiască nu sănătatea întreagă, ci doar o mînă, ca 
să pot alunga muştele şi ţînţarii de pe frunte, care mă torturau atît de mult şi trebuia să-i rabd. După 
aceea, cînd reveneam la sanatoriu, mă simţeam foarte întărit sufleteşte. însă, în timp ce sănătatea mea 
sufletească o ducea tot mai bine, cea trupească mi se tot înrăutăţea. 

în 1969, am suferit o tromboflebită. 

Am făcut o mică operaţie la călcîiul piciorului drept şi am stat un timp în ghips. Atunci a venit un telefon de 
la părintele duhovnic, întrebîndu-mă dacă voiam să mergem împreună la Eghina să ne rugăm Sfîntului. Cu 
toate că mă aflam în această situaţie, n-am pregetat o clipă să merg împreună cu el ca să mă rog. Credinţa 
în puterea rugăciunii prinsese deja rădăcini înlăuntrul fiinţei mele şi nimic nu mă putea împiedica să 
exploatez fiecare prilej. 

Am mers împreună cu părintele Filotei, cu părintele Leontie, cu mama, cu fratele meu şi cu cei doi militari 
care mă ajutau. Era sărbătoarea Sfinţilor Părinţi. 

După ce ne-am împărtăşit cu toţii în timpul Sfintei Liturghii, deodată mi-a venit o dorinţă puternică să mă 
închin la moaştele Sfîntului şi am rugat pe părintele Filotei să ceară stareţei să sprijine sfintele moaşte pe 
picioarele mele paralizate. Ceream acest lucru pentru că niciodată nu m-am putut ridica de jos ca să mă 
închin la moaştele Sfîntului, din cauza unei fracturi în trupul meu (inflexibilitate)... 

Atunci m-au ajutat băieţii şi mi-am înălţat mîinile deasupra moaştelor. M-am zguduit. Tremuram tot. Am 
simţit că îmbrăţişam Sfîntul întreg, iar nu o bucăţică de moaşte... Şi, deodată, au ieşit dinlăuntrul meu 
aceste cuvinte spontane: „Sfinte, n-am venit să-ţi cer nimic astăzi, ci am venit să mă ofer pe mine însumi, 
întreg, lui Hristos. Tu ştii ce trebuie să-mi dai. Dacă nu trebuie să-mi dai nimic, învredniceşte-mă să devin 
un ostaş al lui Hristos, încît să fiu un motiv ca numele Lui să fie preamărit în orice loc m-aş afla, drept sau 
invalid, şi arată-mi. Sfinte, că asculţi rugăciunea mea, ca să mă întăresc în suferinţa mea." 

Aceasta a fost toată rugăciunea. Am plecat mulţumit şi foarte liniştit. O pace imensă mi-a umplut sufletul. 
Eram sigur deja că minunea va veni, pot să spun că am aşteptat-o. Am aşteptat în fiecare clipă o mînă 
nevăzută care să mă ridice... Şi după 10 zile de la ultima mea închinare la Eghina, pe cînd mă pregăteam, 
ca în fiecare dimineaţă, ca să îmi fac exerciţiile mele obişnuite, deodată am simţit că ceva s-a desprins 
inlăuntrul meu, ca şi cum eram legat şi fusesem eliberat de legături; şi, nu numai asta, dar am simţit nevoia 
să mă ridic eu singur. Am strigat atunci pe băieţi, pe infirmierul Dimitrie Shortsanitis şi şoferul loan 
Hatzakis, şi le-am spus: „Băieţi, ajutaţi-mă să încerc să mă ridic singur, fără proteze". (în fiecare dimineaţă 
îmi puneau proteze mecanice speciale, ca să-mi întărească picioarele). 

„Dar vei cădea!" îmi spun băieţii. „Nu!", le răspund, „Mă voi ridica singur. Vreau doar să mă ajutaţi puţin." 
Ezitau, dar pentru că vedeau că insist, m-au ridicat... 

Şi... O, MINUNE!!!... Văd că stau drept şi genunchii mei nu se mai îndoaie ca altădată... Vreau după aceea 
să-mi deschid picioarele ca să umblu, însă, credeţi-mă, uitasem cum păşeşte omul. Cei de faţă mă priveau 



uluiţi şi-mi spun să-mi duc mai întîi un picior în faţă, apoi pe celălalt. încerc şi văd că merge. Cu nici un chip 
nu pot să vă transpun în postura mea psihologică din acel moment şi să vă transmit zbuciumul meu sau să vă 
explic dorinţa şi puterea care mă împingeau să-mi mişc picioarele odată cu primii paşi, fără să mă tem că 
voi cădea şi mi le voi frînge. 

Dar cine poate să descrie bucuria mea atunci cînd am văzut că m-am ridicat şi am şi păşit fără ajutor?! 
Aceasta vă las pe dumneavoastră să vi-o imaginaţi. 

Cel dintîi gînd care mi-a venit în minte în clipa aceea a fost să-mi îndrept primii mei paşi spre bisericuţa 
Aşezămîntului şi să-i dedic Multmilostivului nostru Dumnezeu, în semn de recunoştinţă. Nu aveam nimic 
altceva ca să-l ofer. în continuare, am chemat pe medicii Aşezămîntului, Dimitrie Mouroulis şi loan 
Konstandakis, pe surorile infirmiere şi pe cei de la secţia de fizioterapie, Hristos Hristopoulos, Dimitrie 
Tsinganos, Gheorghe Anagnostakis, Panagiotis Bakouros etc, şi le-am pus întrebarea: „Credeţi că este 
posobil să umblu cîndva? Ştiu că am paralizie completă, atrofierea muşchilor şi mai multe afecţiuni. Dar, în 
pofida tuturor acestora, aş vrea să-mi spuneţi dacă voi putea să mă ridic vreodată." 

Luă cuvîntul doctorul Mouroulis, ortopedist, şi-mi spuse: „Noi ştim că eşti invalid trupeşte, nu şi intelectual. 
Prin urmare, întrucît îşi cunoşti situaţia, pentru ce ne întrebi? Nu, domnule Kalkandis, nu vei putea merge!" 
Atunci îi întreb şi pe ceilalţi: „Dumneavoastră, domnule Kostandakis?" „Din nefericire, nu!" „Dvs, domnilor 
de la fizioterapie, doamnelor şi domnilor?" Toţi au răspuns în sens negativ. „însă eu, domnilor, vă spun 
sincer că pot să mă ridic, să stau drept şi să umblu." Unul dintre ei mă întrebă: „Pe ce te bizui de spui toate 
acestea?" „Pe Dumnezeu şi numai pe El", le răspund, „mă bizui pe dragostea lui Dumnezeu" „Te vei ridica 
acum?"am fost din nou întrebat. „Pentru dumneavoastră mă voi ridica mîine. Doresc să dedic primii mei paşi 
lui Dumnezeu": Cu aceste cuvinte am plecat. Am spus băieţilor să nu spună nimănui nimic. 

După prînz, am chemat pe toţi bolnavii în biserică să vadă minunea şi acolo le-am comunicat că a venit 
timpul să umblu şi că trebuie să aibă credinţă fierbinte şi încredere totală în Dumnezeu, iar într-o zi anume, 
mai devreme sau mai tîrziu, va veni şi rîndul lor, deoarece Dumnezeu nu este asemenea oamenilor, să facă 
discriminare. „Nu sunt eu cel mai bun dintre dumneavoastră", am continuat, „dar judecăţile lui Dumnezeu 
sunt necercetate". 

Printre cei de faţă, soseşte la un moment dat părintele Thiseus, parohul Aşezămîntului, şi ne întreabă: „Ce 
se întîmplă fiilor, ce aşteptaţi?" „Părinte", îi spun, „a sosit ceasul să umblu." „Slavă Domnului!" îmi spuse 
el. „Astăzi este ajunul praznicului Sfinţilor doctori fără de arginţi." „Cu atît mai bine", îi răspund. Apoi îmi 
dă şi sărut icoana Sfinţilor doctori fără de arginţi. Mă apucă de braţe, mă ridic şi încep să umblu drept prin 
bisericuţă, cîntînd cu lacrimi în ochi: „Cine este DUMNEZEU mare ca Dumnezeul nostru...?" Ce clipă a fost 
aceasta...! Toţi invalizii au început să plîngă şi să strige cu putere: „Şi noi. Doamne, vrem să umblăm astfel, 
ajută-ne!" A fost ceva cutremurător, care nu poate fi descris. Cu cîtă putere sufletească, toţi împreună, 
plîngînd, am făcut paraclis şi am preamărit pe Domnul cerului şi al pămîntului... 

După cum vă daţi seama, după aceea, cei care m-au văzut, au rămas fără glas. Şi acum, cei care stau încă 
departe de Dumnezeu, bizuindu-se doar pe opiniile lor ştiinţifice, cînd mă văd cum umblu, cum mişc mîinile, 
cum conduc maşina şi cum fac canotaj, toţi aceştia rămîn uluiţi, ridicînd din umeri. 

Aş vrea să vă aduc la cunoştinţă factorii care m-au ajutat să mă ridic: credinţa mea în Dumnezeu - tovarăşul 
plin de afecţiune al omului, durerea, iubirea lucrătoare prin fapte şi rugăciunile duhovnicului meu, părintele 
Pilotei, şi ale mamei mele. 

Mare este slava Ta, Doamne, că ne trimiţi durerea şi suferinţa pentru a ne călăuzi pe drumul cel bun... Ce 
mare binefacere mi-a adus durerea în toţi aceşti ani cît am avut-o tovarăşă. Dacă nu aveam această durere, 
nu m-aş fi întors la Dumnezeu. Omul cel vechi îmi copleşise sufletul, cu tot ce aveam în mine. Dar, 
Atotbunul Dumnezeu, cu iubirea Sa nemărginită, a trimis această mare suferinţă care m-a ajutat să găsesc 
adevăratul sens al vieţii, sens pe care în uitasem cu desăvîrşire. lată marea semnificaţie a durerii. Fericiţi 
cei ce o suportă cu răbdare, căci vor afla LUMINA care este HRISTOS. 

Hristos se află totdeauna aproape de noi, lîngă noi, gata să ne ajute. Este suficient să-L chemăm. 

Numai Hristos este Lumina lumii. Adevărul şi Viaţa. Domnul ne avertizează: „în lume necazuri veţi avea, 
dar, îndrăzniţi. Eu am biruit lumea". 

Necazul de tot felul, boala, sărăcia, marginalizarea sensibilizează inima, îndemnînd-o spre rugăciune. Ne 
conduc spre pocăinţă şi spre mărturisirea păcatelor, pun la încercare răbdarea şi dragostea şi-l ajută pe om 
să progreseze din punct de vedere moral şi duhovnicesc. 



Mai tîrziu, pe data de 12 decembrie 1971, părintele Filotei scria printre altele şi cele ce urmează: „Minunea 
vindecării absolute a domnului Stavros Kalkandis se datorează, desigur, Sfîntului Nectarie Taumaturgul, dar 
şi credinţei bolnavului, dacă acesta nu credea şi nu se înfăţişa cu credinţă la Taina Mărturisirii, nu s-ar fi 
vindecat sufleteşte. Şi iarăşi, dacă nu se prezenta cu credinţă la sfintele moaşte ale Sfîntului, cerînd 
tămăduire, nu s-ar fi vindecat, ci ar fi rămas şi pe mai departe paralizat, ar fi murit nevindecat şi nu s-ar fi 
mîntuit, „căci fără credinţă este nu neputinţă să se mîntuiască cineva", spune marele Apostol Pavel. 

Această minune a uluit pe toţi cei care ii ştiau înainte paralizat, iar acum îl vedeau sănătos. A uluit pe mulţi 
care auziseră despre ea, chiar şi pe medici, care considerau boala incurabilă, necunoscînd şi necrezînd că 
„cele ce sînt cu neputinţă la oameni sînt cu putinţă la Dumnezeu" şi că „unde vrea Dumnezeu se biruieşte 
rînduiala firii". Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi şi întru Sfinţii de pe pămînt s-a preamărit Domnul. 

Minunile urmează credinţei. Cînd Domnul nostru lisus Hristos a trimis pe ucenicii săi în lume, le-a zis: 
„Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza, se va 
mîntui, iar cel ce nu va crede se va osîndi. Iar celor ce vor crede, aceste semne le vor urma: în numele meu 
demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mînă şi, chiar ceva dătător de moarte de vor bea, 
nu-i va vătăma; peste cei bolnavi îşi vor pune mîinile şi se vor face sănătoşi" (Marcu 16, 15-18). 

Să asculte cei puţin credincioşi şi să părăsească puţina lor credinţă, cei necredincioşi să-şi părăsească 
necredinţa, iar cei neevlavioşi, lipsa de evlavie. Să asculte medicii şi să afle că bolile, dacă nu le poate 
vindeca medicina, ştiinţa, cunoaşterea, înţelepciunea sau tehnica, le vindecă credinţa fierbinte şi 
desăvîrşită în Dumnezeu. Să asculte şi să creadă că „cele ce la oameni sînt cu neputinţă, la Dumnezeu sînt 
cu putinţă" şi „unde voieşte Dumnezeu, se biruie rînduiala firii". 

Ca părinte duhovnic, consider că este de datoria mea ca, aşa cum l-am îndrumat pe cel bolnav de paralizie - 
şi care m-a ascultat cu supunere, s-a pocăit, s-a mărturisit, a crezut şi s-a vindecat sufleteşte şi trupeşte, 
tot astfel şi pe voi, ca fii ai mei duhovniceşti, vă rog, vă implor şi vă avertizez să vă grăbiţi a vă găsi un 
duhovnic şi să vă mărturisiţi păcatele cu zdrobire de inimă, cu smerenie şi cu cucernicie. 

Pocăiţi-vă şi credeţi în adevăratul Dumnezeu, luînd exemplul celui bolnav de paralizie. Şi vă informez că 
numai prin credinţă, pocăinţă şi mărturisirea păcatelor vă veţi mîntui şi vă veţi învrednici de împărăţia 
Cerurilor. 

Cîţi sînteţi credincioşi şi lipsiţi de evlavie, fie că sînteţi intelectuali, avocaţi, doctori, ofiţeri sau politicieni, 
îngrijiţi-vă să credeţi înainte de a veni moartea, căci va veni ceasul cînd nu veţi mai avea în cine nădăjdui; 
şi faceţi roade vrednice de pocăinţă cît timp este ziuă, înainte să vă ajungă sfîrşitul, căci, dacă vă va găsi 
moartea în necredinţă, e-adevărat că veţi crede atunci şi vă veţi pocăi, dar va fi prea tîrziu, întrucît în iad 
nu există pocăinţă. 

Ca să vă uşurez calea spre pocăinţă, spre credinţă şi mîntuire, vă îndemn pe toţi să vă procuraţi NOUL 
TESTAMENT. Să nu vă pară rău să daţi cîţiva lei, deoarece, dacă veţi cumpăra un Nou Testament şi îl veţi 
citi, rugîndu-vă, şi veţi crede în ceea ce scrie şi le veţi pune în aplicare, adică le veţi săvîrşi, atunci, cu 
siguranţă, veţi cîştiga RAIUL. Gîndiţi-vă că puteţi cumpăra Raiul cu cîţiva lei şi vă veţi mîntui sufletele, care 
valorează mai mult decît întreaga lume. Veţi cîştiga împărăţia Cerurilor de care nădăjduim să ne 
învrednicim cu toţii, cu harul, cu îndurările şi cu iubirea de oameni a Domnului şi Dumnezeului şi 
Mîntuitorului nostru lisus Hristos, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, de Dumnezeu Născătoare şi 
pururea Fecioarei Măria, ale cinstitului, înaintemergătorului şi Botezătorului loan, ale sfinţilor, slăviţilor şi 
întru tot lăudaţilor Apostoli, ale sfinţilor, măriţilor şi bunilor biruitori mucenici, mărturisitori şi ierarhi, ale 
Sfîntului părintelui nostru Nectarie şi ale tuturor sfinţilor. AMIN. 

Părintele Filotei Zervakos 



Epilog 

înscriindu-se pe lista celor miluiţi de Domnul, despre care Sfînta Scriptură şi Sfînta Tradiţie ne dau 
suficiente mărturii, domnul Stavros Kalkandis (actualmente trăitor în oraşul Atena, Grecia) a devenit un 
zelos apostol al zilelor noastre, mărturisind, cu toată puterea cuvîntului său, binele pe care i l-a făcut 
Dumnezeu, aidoma tuturor celor tămăduiţi de Mîntuitorul nostru lisus Hristos care, nedînd ascultare poruncii 
Sale de „a nu spune nimic" (Marcu 9, 44), mai vîrtos au povestit cele întîmplate. Scos prin mila lui 
Dumnezeu din bezna necredinţei, a înţeles că nu se cuvine a pune sub obroc lumina dobîndită, ci, 
dimpotrivă, cît mai desluşit şi mai cu tărie, să mărturisească tuturor harul coborît asupră-i, ce l-a vindecat 
de boala sa gravă, care, după ştiinţa omenească, era considerată „incurabilă". Minunea săvîrşită cu domnul 



Stavros Kalkandis, prin mijlocirea Sfîntului Nectarie din Eghina, ne încredinţează pe toţi că Multmilostivul 
nostru Dumnezeu pururea cercetează şi miluieşte pe cei ce-L caută cu credinţă. 

Fie ca citirea acestei istorisiri minunate să sporească credinţa, nădejdea şi iubirea noastră pentru Dumnezeu 
şi pentru oameni. Amin. 

Sfinţii Părinţi ai spiritualităţii ortodoxe 

INTRODUCERE 



II. CUM SA II CITIM PE SFINŢII PĂRINŢI 



PATRISTICA DE FATA ii va infatisa pe Părinţii spiritualităţii ortodoxe, prin urmare, 
amploarea si scopurile ei sunt destul de diferite fata de cursul obişnuit al unui seminar de 
Patristica. Scopul nostru, in acesta pagini, va fi unul dublu: (1) Sa infatisam temelia 
teologica ortodoxa a vieţii spirituale - natura si telul luptei duhovniceşti, viziunea 
patristica asupra firii omeneşti, caracterul activităţii harului divin si al efortului omenesc 
etc; si (2) Sa oferim o invatatura practica asupra trăirii acestei vieţi spirituale ortodoxe, 
cu caracterizarea stărilor duhovniceşti, atât bune cat si rele, pe care cineva le poate 
intalni sau prin care poate trece in aceasta lupta duhovniceasca. Prin urmare, intrebari de 
natura strict dogmatica privind firea lui Dumnezeu, Sfânta Treime, întruparea Fiului lui 
Dumnezeu, Purcederea Duhului Sfanţ, si altele asemenea, vor fi atinse doar in măsura in 
care implica intrebari asupra vieţii duhovniceşti; si numeroşi Sfinţi Părinţi, ale căror 
scrieri tratează indeosebi aceste intrebari dogmatice, atingând doar in secundar 
chestiunea vieţii spirituale, nu vor fi comentaţi deloc. Intr-un cuvânt, acesta va fi mai ales 
un studiu asupra Părinţilor Filocaliei, acea culegere de scrieri duhovniceşti ortodoxe 
făcuta in zorii evului contemporan, cu puţin inainte de izbucnirea teribilei Revoluţii 
Franceze, ale cărei efecte finale le constatam in zilele noastre, de stăpânire ateista si 
anarhie. 

In secolul de fata exista o creştere notabila a interesului pentru Filocalia si Sfinţii ei 
Părinţi. In mod particular. Părinţi de data mai recenta, precum Sf. Simeon Noul Teolog, 
Sf. Grigorie Sinaitul si Sf. Grigorie Palama, au inceput sa fie studiaţi, iar unele din 
scrierile lor sa fie traduse si tipărite in engleza si in alte limbi apusene. Cineva chiar ar 
putea spune ca in anumite seminarii si cercuri academice au „ajuns la moda", intr-un 
contrast vădit cu secolul al 19-lea, când ei nu erau nicidecum „la moda" in majoritatea 
academiilor teologice ortodoxe (spre deosebire de cele mai bune mănăstiri, care au 
păstrat mereu amintirea lor ca sfânta si au vietuit potrivit scrierile lor). 

Dar insasi faptul acesta este un mare pericol, asupra căruia trebuie insistat in cele ce 
urmează. „Venirea la moda" a celor mai adânci scrieri duhovniceşti nu este in mod 
necesar un lucru bun. De fapt, ar fi cu mult mai bine ca numele acestor Părinţi sa ramana 
cu totul necunoscute, decât sa ajungă indeletnicirea şcolarilor raţionalişti si a 
„convertiţilor ticniţi" care nu dobândesc nici un folos duhovnicesc de la aceştia, ci doar isi 
sporesc mândria lor, lipsita de sens, de a „cunoaşte mai bine" decât ceilalţi, sau - si mai 
rau - sa inceapa a urma poveţele duhovniceşti din scrierile părinţilor, fara pregătirea 
necesara si fara o călăuzire duhovniceasca. Toate acestea, desigur, nu inseamna ca 
iubitorul de adevăr ar trebui sa abandoneze citirea Sfinţilor Părinţi; Doamne fereşte! Ci 
inseamna ca noi toţi - şcolari, călugări, sau simpli mireni - trebuie sa ne apropiem de 
Părinţii aceştia cu frica de Dumnezeu, cu smerenie si cu o mare neincredere in 
intelepciunea si in judecata noastră. Ne apropiem de ei pentru a invata, si mai inainte de 



toate trebuie sa acceptam ca pentru aceasta avem nevoie de un invatator. Si invatatori 
exista: in vremurile noastre in care Bătrânii purtători de Dumnezeu au dispărut, 
invatatorii noştri trebuie sa fie acei Părinţi care, mai ales in vremurile apropiate, ne-au 
spus in mod anume cum sa citim - si cum sa nu citim - scrierile ortodoxe despre viata 
duhovniceasca. Daca Fericitul Stareţ Paisie Velicicovski insusi, cel care a adunat scrierile 
primei Fiiocaiii slavonice, a fost „cuprins de frica" aflând ca astfel de cârti urmau sa fie 
tipărite si sa nu mai circule, doar in cadrul câtorva mănăstiri, in forma manuscrisa, atunci 
cu cat mai mult ne vom apropia de ele cu frica si cu intelegerea pricinei acestei frici, cu 
atât mai puţin va veni asupra noastră catastrofa duhovniceasca prevăzuta de el. 

Sfanţul Paisie, in scrisoarea sa către arhimandritul Teodosie al sihăstriei Sf. Sofronie,[1] 
scrie: „Legat de publicarea ca tipăritura a cărţilor patristice, atât in greaca cat si in 
slavona, sunt cuprins atât de bucurie cat si de frica. De bucurie, deoarece nu vor fi date 
uitării depline, si cei ravnitori vor putea sa le dobândească mai cu uşurinţa; cu frica, fiind 
inspaimantat si cutremurat ca nu cumva sa fie oferite ca un lucru ce poate fi vândut 
precum o carte obişnuita, nu doar monahilor, ci tuturor ortodocşilor creştini, si ca nu 
cumva aceştia din urma, cercetând lucrarea rugăciunii mintii după propria voinţa, fara 
povatuire din partea celor cu experienţa, sa cada in inselare, si ca nu cumva din pricina 
inselarii cei fara de minte sa hulească impotriva acestei lucrări sfinte si fara de cusur, 
care a fost mărturisită de către foarte mulţi Sfinţi Părinţi... si ca nu cumva din pricina 
hulelor sa apară neincredere in invatatura Părinţilor noştri purtători de Dumnezeu". 
Practica Rugăciunii mintii, continua sfanţul Paisie, este cu putinţa doar in condiţiile 
ascultării monastice. 

Cu siguranţa, putini sunt cei ce, in vremurile noastre din urma de plăpânde nevointe 
ascetice, năzuiesc către inaltimile rugăciunii mintii (sau chiar cunosc ceea ce este 
aceasta); dar avertismentele Sfanţului Paisie si ale altor Sfinţi Părinţi raman adevărate si 
pentru nevointele mai mici ale multor dintre creştinii ortodocşi de astăzi. Oricine citeşte 
Fiiocaiia si alte scrieri ale Sfinţilor Părinţi, si chiar multe din Vieţile Sfinţilor, va intalni 
pasaje despre rugăciunea inimii, despre vederea dumnezeiasca, despre indumnezeire si 
despre alte stări duhovniceşti inalte, si este esenţial pentru creştinul ortodox sa cunoască 
ce ar trebui sa gândească si sa simtă despre acestea. 

Sa vedem, prin urmare, ceea ce spun Sfinţii Părinţi despre aceasta, si despre abordarea 
Sfinţilor Părinţi in general. 

Sfanţul Stareţ Macarie de la Optina (+ 1860) a găsit cu cale sa scrie, in mod deosebit, un 
„Avertisment celor ce citesc cârti patristice duhovniceşti si doresc sa practice Rugăciunea 
mintala a lui hsus" [2] Aici, acest mare Părinte foarte apropiat secolului nostru ne spune 
cu limpezime ce atitudine trebuie sa avem fata de aceste stări duhovniceşti: „Sfinţii si de 
Dumnezeu purtătorii Părinţi au scris despre mari daruri duhovniceşti nu pentru ca oricine 
sa năzuiască fara discernământ spre a le primi, ci pentru ca acei ce nu le poseda, auzind 
despre astfel de daruri si descoperiri inalte care au fost primite de către cei ce s-au 
invrednicit, sa-si poată conştientiza propria slăbiciune adânca si marea neputinţa, si sa 
poate in mod involuntar sa tinda spre smerenie, care este cu mult mai trebuincioasa celor 
ce caută mântuirea decât toate celelalte lucrări si virtuţi", larasi, Sf. loan Scararul 
(secolul al 6-lea) scrie: „Precum un sărac, vazand bogăţiile imparatesti, cu atât mai mult 
isi conştientizează sărăcia; astfel si duhul, citind relatările marilor fapte ale Sfinţilor 
Părinţi, in mod inconştient se smereşte in gândurile sale." (Treapta 26:25). Prin urmare, 
prima noastră abordare a scrierilor Sfinţilor Părinţi trebuie sa fie una a smereniei. 

larasi, Sf. loan Scararul scrie: „A admira nevointele Sfinţilor este demn de lauda; a le 
urma este mântuitor de suflet; dar a râvni dintr-o data sa le devii imitator este lipsit de 
sens si cu neputinţa." (Treapta 4:42). Sf. Isaac Şirul (secolul al 6-lea) invata in a doua sa 



Omilie (asa cum este rezumata de către Stareţul Macarie de la Optina, op. cit., p. 364): 
„Cei ce caută in rugăciune simţăminte duhovniceşti dulci si le aşteaptă, si mai ales cei ce 
năzuiesc inainte de vreme spre vederea si contemplarea duhovniceasca, cad intru 
inselarea vrăjmaşului si pe tărâmul intunecarii si al incetosarii mintii, fiind părăsiţi de 
ajutorul lui Dumnezeu si lasati diavolilor spre batjocura, pentru căutarea lor plina de 
mândrie, peste măsura si vrednicia lor". Prin urmare, trebuie sa ne apropiem de Sfinţii 
Părinţi cu intenţia smerita de a incepe viata duhovniceasca de ia treapta cea mai de jos, 
si nici măcar sa nu visam la dobândirea acelor stări duhovniceşti inalte, care ne depăşesc 
pe de-a-ntregul. Sf. Nil de Sora (+ 1508), un mare Părinte rus al vremurilor mai apropiate 
noua, scrie in Reguia sa monahala (cap. 2), „Ce vom spune de cei ce, in trupul lor 
muritor, au gustat hrana cea nemuritoare, care au fost gasiti vrednici sa primească in 
aceasta viata trecătoare o părticica din bucuriile ce ne aşteaptă in patria noastră 
cereasca?... Noi, cei impovarati cu nenumărate păcate si prada patimilor, suntem 
nevrednici chiar si de a auzi asemenea cuvinte. Totuşi, punandu-ne nădejdea in harul lui 
Dumnezeu, suntem incurajati sa ţinem cuvintele scrierilor sfinte in minţile noastre, incat 
sa sporim măcar in conştientizarea decăderii intru care ne tăvălim." 

Spre a ajuta intenţiei noastre umile de a-i citi pe Sfinţii Părinţi, trebuie sa incepem cu 
cărţile patristice de baza, cele ce invata ABC-ul. Un incepator al secolului al 6-lea din 
Gaza a scris odată marelui batran văzător in duh, Sf. Varsanufie, cu mult in duhul 
şcolarului ortodox neexperimentat de astăzi: „Am cârti dogmatice si pe când le citesc, 
simt ca mintea mi se duce dinspre gândurile pătimaşe către contemplarea dogmelor." La 
aceasta, sfanţul batran i-a răspuns: „Nu as vrea sa te ocupi de acele cârti, din pricina ca 
iti inalta mintea; ci este mai bine a studia cuvintele Bătrânilor care iti smeresc mintea, 
coborandu-o. Am spus aceasta nu pentru a desconsidera cărţile dogmatice, ci ti-am dat o 
povata; căci mâncărurile sunt deosebite". (întrebări si răspunsuri, nr. 544). Un scop 
important al acestei Patristici va fi exact acela de a indica ce cârti patristice sunt mai 
potrivite incepatorilor, si care ar trebuie lăsate pana pe mai târziu. 

larasi, diferite cârti patristice despre viata duhovniceasca sunt potrivite creştinilor 
ortodocşi in diferite condiţii de viata: cea potrivita mai ales celor singuratici nu este 
aplicabila in mod direct călugărilor ce trăiesc viata obişnuita; cea potrivita călugărilor in 
general nu va fi relevanta in mod direct pentru mireni; si in fiecare condiţie, hrana 
duhovniceasca potrivita celor ce au ceva experienţa poate fi cu totul nedigerabila pentru 
cei incepatori. Din momentul in care cineva a dobândit un anumit echilibru in viata 
duhovniceasca, prin practicarea activa a poruncilor lui Dumnezeu in disciplina Bisericii 
Ortodoxe, prin citirea rodnica a scrierilor elementare ale Sfinţilor Părinţi, si prin 
călăuzirea duhovniceasca din partea părinţilor ce trăiesc - atunci acel cineva poate 
dobândi mult castig duhovnicesc din toate scrierile Sfinţilor Părinţi, aplicandu-le la 
propriile-i condiţii de vieţuire. Episcopul Ignatie Briancianinov a scris, referitor la aceasta: 
„S-a observat ca incepatorii nu pot adapta niciodată cărţile la starea lor, ci sunt in mod 
invariabil atraşi de tendinţa cârtii. Daca o carte da sfaturi asupra tăcerii si arata bogăţia 
de roade duhovniceşti ce sunt adunate prin tăcerea profunda, incepatorul va avea, in mod 
invariabil, o dorinţa puternica de a merge in singurătate, către un pustiu nelocuit. Daca o 
carte vorbeşte de ascultarea necondiţionata sub povatuirea unui Părinte purtător de Duh, 
incepatorul va capata, in mod inevitabil, o dorinţa pentru viata cea mai stricta in 
supunere desăvârşita fata de un Batran. Dumnezeu nu a dat vremilor noastre nici una din 
aceste doua cai de vieţuire. Dar cărţile Sfinţilor Părinţi ce descriu aceste stări pot 
influenta un incepator intr-atat incat, din pricina lipsei de experienţa si a nestiintei, 
acesta sa hotărască cu uşurătate sa părăsească locul unde trăieşte si unde are toate 
mijloacele de a-si lucra mântuirea si de a spori duhovniceste punând in practica poruncile 
evanghelice, pentru un vis imposibil al unei vieţi desăvârşite zugrăvită in culori 
strălucitoare si ispititoare in imaginaţia sa." Prin urmare, el concluzionează: „Nu te 



încrede gândurilor, părerilor, viselor, impulsurilor ori inclinatiilor tale, chiar de iti oferă 
sau iti aştern dinainte-ti, intr-o infatisare atrăgătoare, cea mai sfânta viata monastica" 
{Arena, cap. 10). Ceea ce episcopul Ignatie spune aici despre călugări se refera si la 
mireni, cu ingaduire pentru condiţiile diferite ale vieţii laice. Comentarii specifice vor fi 
făcute la sfârşitul acestei Introduceri, privind lectura duhovniceasca potrivita mirenilor. 

Sf. Varsanufie indica in alt Răspuns (nr. 62) un alt lucru extrem de important pentru noi, 
cei ce ne apropiem de Sfinţii Părinţi mult prea academic: „Cel ce se ingrijeste de 
mântuirea sa nu trebuie nicidecum sa intrebe [Bătrânii, de ex. sa citească cărţile 
Patristice] doar pentru dobândirea cunoaşterii, căci cunoştinţa semeţeşte (I Cor. 8:1), 
precum spune Apostolul; ci este cu mult mai potrivit sa intrebe despre patimi si cum 
trebuie cineva sa isi trăiască viata, adică, cum sa se mântuiască; căci aceasta este 
trebuincios, si călăuzitor spre mântuire". Prin urmare, cineva nu este pregătit sa citească 
Sfinţii Părinţi doar din curiozitate sau ca un exerciţiu academic, fara o intenţie activa de a 
practica ceea ce invata ei, după măsura propriului sau nivel duhovnicesc. „Teologii" 
academici moderni au dovedit pe deplin ca este cu putinţa sa posezi multa informaţie 
abstracta despre Sfinţii Părinţi, fara a avea nici o cunoaştere duhovniceasca. Despre unii 
ca aceştia spune Sf. Macarie cel Mare (Omilia 17:9): „Precum cel imbracat in vesminte de 
cerşetor se poate vedea in somn ca fiind bogat, dar la trezire se vede din nou sărac si 
dezbrăcat, asemenea si cei ce vorbesc despre viata duhovniceasca par a glasui logic, dar 
atât timp cat ceea ce vorbesc nu este dovedit in minte de vreun fel de experienţa, putere 
si confirmare, ei raman intr-un soi de inchipuire." 

Un test, pentru a afla daca citirea de către noi a Sfinţilor Părinţi este academica sau 
adevărata, este indicat de către Sf. Varsanufie in răspunsul sau către un incepator care a 
descoperit ca a ajuns semeţ si mândru când vorbea despre Sfinţii Părinţi (Răspunsul nr. 
697): „Când vorbeşti despre viata Sfinţilor Părinţi si despre răspunsurile lor, trebuie sa te 
condamni, spunând: Vai mie! Cum pot vorbi despre virtuţile Părinţilor, când eu insumi nu 
am dobândit nimic asemenea lor si nu am sporit de loc? Si trăiesc, invatandu-i pe ceilalţi 
spre folosul lor; cum sa nu se implineasca in mine cuvântul Apostolului: Tu, cei care inveti 
pe altul, pe tine insuti nu te inveti?" (Rom. 2:21). Prin urmare, atitudinea constanta fata 
de invatatura Sfinţilor Părinţi trebuie sa fie una a reproşului de sine. 

In cele din urma, trebuie sa ne aducem aminte ca intreg scopul citirii Sfinţilor Părinţi nu 
este de a ne oferi o soi de „bucurie duhovniceasca" sau de a ne confirma dreptatea de 
sine, cunoaşterea superioara sau o stare „contemplativa", ci doar pentru a ne ajuta in 
lucrarea caii active a virtuţii. Mulţi dintre Sfinţii Părinţi comentează distincţia dintre viata 
„activa" si cea „contemplativa" (sau, mai potrivit, „noetica"), si ar trebui accentuat aici 
ca aceasta nu se refera, precum ar putea crede unii, la orice fel de distincţii artificiale 
intre cei ce duc viata „obişnuita" a „Ortodoxiei exterioare" sau doar „faptele bune", si o 
viata „interioara" cultivata doar de monahi sau de o elita intelectuala; nicidecum. Exista 
o singura viata duhovniceasca ortodoxa, si ea este trăita de către fiecare luptător 
ortodox, fie monah sau mirean, fie incepator sau sporit; „acţiunea" sau „practica" {praxis 
in greaca) este calea, iar „vederea" {tlieoria) sau „indumnezeirea" este capătul. Aproape 
toate scrierile patristice se refera la viata de acţiune, nu la viata de vedere; când cea din 
urma este amintita, este pentru a ne readuce in minte telul nevointelor si luptelor 
noastre, care in viata aceasta este gustat profund doar de cativa dintre marii Sfinţi, dar 
este cunoscut in deplinătatea sa numai in veacul ce va veni. Chiar si cele mai inaltate 
scrieri ale Filocaliei, precum scrie episcopul Teofan Zăvorâtul in prefaţa ultimului volum 
al Filocaliei in limba rusa, „au avut in vedere nu viata noetica, ci aproape in intregime 
viata activa". 

Chiar si cu ajutorul acestei introduceri, cu siguranţa, creştinii ortodocşi ce trăiesc in 
secolul nostru, al cunoaşterii neserioase, nu vor scapă de unele capcane ce zac 



asteptandu-l pe cel ce doreşte sa ii citească pe Sfinţii Părinţi in deplinătatea intelesului si 
contextului lor Ortodox. Prin urmare, sa ne oprim aici, inainte de a incepe Patristica 
propriu-zisa, si sa examinam pe scurt unele din greşelile care au fost făcute de către 
cititorii contemporani ai Sfinţilor Părinţi, cu intenţia a fundamenta o alta noţiune 
esenţiala, cea de cum nu trebuie citiţi Sfinţii Părinţi. 



Note 

1. Din Ediţia de la Optina a Vieţii si scrierilor Stareţului Paisie, pag. 265-267. 

2. In culegerea sa de Scrisori către monahi, Moscova, 1862, pag. 358-380 (in Ib. rusa). 
TheOrthodox Word, Voi. 11, No.1 (ian. -feb.., 1975), 35-41. 

Traducerea: Radu Hagiu 



SFINŢII PĂRINŢI 

CĂLĂUZA SIGURA SPRE ADEVĂRATUL CREŞTINISM 



Aduceti-va aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte 
cum si-au incheiat viata si urmati-le credinţa... Nu va lasati furaţi de invaţaturile străine cele de multe 

feluri. 

Evrei 13:7, 9 



N, 



IICIODATA NU A EXISTAT o asemenea vreme a falşilor invatatorilor precum acest jalnic secol al 20-lea, 

atât de bogat in jucărioare lumeşti si atât de sărac in minte si suflet. Orice părere imaginabila, chiar si cea 
mai absurda, chiar si dintre cele respinse de conştiinţa universala a tuturor oamenilor civilizaţi - acum isi 
găseşte susţinerea si propriul ei „invatator". Cativa, putini, dintre aceşti invatatori aduc dovada sau 
făgăduinţa unor „puteri spirituale" si false minuni, precum o fac unii ocultişti si „harismatici"; dar 
majoritatea acestor invatatori contemporani nu oferă nimic mai mult decât un amestec slab de idei 
nedigerate pe care le-au primit „din zbor", cum este cazul unor „intelepti" (sau „intelepte") auto-intitulati 
astfel, ce cunosc mai mult decât toţi cei din vechime, doar prin simplul fapt de a vieţui in „iluminatele" 
noastre vremuri moderne. Ca rezultat, filosofia are o mie de scoli, si „creştinismul" o mie de secte. Unde 
poate fi găsit adevărul in toate acestea, daca mai poate fi găsit in vremurile noastre atât de rătăcite? 

Doar intr-un singur loc poate fi găsit izvorul invataturii adevărate, ce vine de la Dumnezeu Insusi, neslabit 
de-a lungul veacurilor ci pururea proaspăt, unul si acelaşi in toţi cei care ii invata cu adevărat, calauzindu-i 
pe cei ce ii urmează spre mântuirea veşnica. Locul acesta este Biserica Ortodoxa a lui Hristos, izvorul este 
harul Prea-Sfantului Duh, si adevăraţii invatatori ai doctrinei dumnezeieşti care curge din acest izvor sunt 
Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe. 

Vai! Cat de putini din creştinii ortodocşi ştiu aceasta, si cati ştiu indeajuns pentru a bea din acest izvor! Cat 
de mulţi din ierarhii contemporani isi călăuzesc turmele nu pe păşunile cele adevărate ale sufletului. Sfinţii 
Părinţi, ci spre caile dezastruoase ale inteleptilor moderni ce promit ceva „nou" si se straduie doar spre a-i 
face pe creştini sa uite invatatura adevărata a Sfinţilor Părinţi, o invatatura care - este prea adevărat - se 
afla in total dezacord cu ideile false ce stăpânesc vremurile moderne. 



învăţătura ortodoxa a Sfinţilor Părinţi nu este ceva al unei epoci, fie ea „veche" sau „moderna". A fost 
transmisa prin succesiune neintrerupta din vremea lui Hristos si al apostolilor Sai pana in ziua de azi, si nu a 
existat niciodată un timp in care sa fie nevoie a descoperi o invatatura patristica „pierduta". Chiar si când 
mulţi dintre creştinii ortodocşi au neglijat aceasta invatatura (cum este cazul, de exemplu, in zilele 
noastre), adevăraţii ei reprezentanţi au transmis-o mai departe celor ce flămânzeau sa o primească. Au 
existat mari evuri patristice, cum este epoca orbitoare a celui de al patrulea secol, si au fost perioade de 
decădere a conştiinţei patristice printre creştinii ortodocşi; insa nu a existat nici o perioada de la 
inceputurile Bisericii lui Hristos pe pamant in care tradiţia patristica sa nu călăuzească Biserica; nu a existat 
nici un secol fara Sfinţii sai Părinţi. Sf. Nichita Stithatul, ucenicul si biograful Sf. Simeon Noul Teolog, a 
scris: „S-a rânduit de către Dumnezeu ca din generaţie in generaţie sa nu inceteze pregătirea de către 
Sfanţul Duh a proorocilor si prietenilor Sai pentru ordinea Bisericii Sale." 

Cel mai instructiv este pentru noi, creştinii cei de pe urma, sa luam călăuzire si inspiraţie de la Sfinţii 
Părinţi ai vremurilor noastre recente, cei ce au trăit in condiţii asemănătoare cu ale noastre si totuşi au 
păstrat nestricata si neschimbata aceeaşi invatatura pururea-proaspata, care nu este a unei vremi sau a unui 
neam, ci pentru toate vremurile pana la sfârşitul lumii, si pentru intregul neam al creştinilor ortodocşi. 

înainte de a studia doi dintre Sfinţii Părinţi de data recenta, trebuie insa sa fie clar ca pentru noi, creştinii 
ortodocşi, studiul Sfinţilor Părinţi nu este un exerciţiu academic fara folos. O buna parte din ceea ce trece 
drept o „renaştere patristica" in vremurile noastre nu este cu mult mai mult decât o jucărie a şcolarilor 
(cărturarilor) eterodocsi si a imitatorilor lor „ortodocşi", nici unul din aceştia ne „descoperind" vreodată un 
adevăr patristic pentru care sa fi fost gata a-si da viata. O astfel de „patrologie" este doar o bursa 
rationalista care se nimereşte sa isi ia ca subiect invatatura patristica, fara a intelege vreodată ca 
invatatura autentica a Sfinţilor Părinţi cuprinde adevăruri de care depinde viata sau moartea noastră 
duhovniceasca. Astfel de şcolari pseudo-patristici isi petrec timpul dovedind ca „pseudo-Macarie" a fost un 
eretic messalian, fara sa inteleaga sau sa practice invatatura ortodoxa curata a adevăratului Sfanţ Macarie 
cel Mare; ca „pseudo-Dionisie" a fost un falsificator de cârti calculat ale cărui profunzimi mistice si 
spirituale ii depăşesc cu totul pe acuzatorii sai; ca viata in totalitate creştina si monastica a Sfinţilor 
Varlaam si loasaf, transmisa de Sf. loan Damaschin, nu este altceva decât „repovestirea istoriei lui Buddha"; 
si o suta de fabulaţii asemănătoare fabricate de „experţi" pentru un public credul care nu are idee de 
atmosfera agnostica in care asemenea „descoperiri" sunt făcute. Unde exista serioase intrebari şcolare 
referitor la unele texte patristice (căci, desigur, ele exista), cu siguranţa nu vor fi soluţionate trimitandu-le 
unor astfel de „experţi", ce sunt cu totul străini de adevărata tradiţie patristica, si isi duc doar existenta de 
pe urma ei. 

Când şcolarii „ortodocşi" reiau invatatura acestor şcolari pseudo-patristici sau isi fac propriile cercetări in 
acelaşi duh raţionalist, rezultatul poate fi tragic; căci astfel de şcolari sunt luaţi de mulţi drept „purtători 
de cuvânt ai ortodoxiei", si afirmaţiile lor raţionaliste drept parte a unei viziuni „autentic patristice", 
inseland astfel mulţi creştini ortodocşi. Părintele Alexander Schmemann, de exemplu, in timp ce pretinde ca 
s-a eliberat din „captivitatea apuseana" care, in necunoaşterea sa a tradiţiei patristice adevărate din 
secolele recente (ce se găseşte mai mult in mănăstiri decât in academii), isi inchipuie ca a dominat complet 
teologia ortodoxa in timpurile moderne, a ajuns el insusi un captiv al ideilor raţionaliste protestante privind 
teologia liturgica, asa cum bine a fost arătat de către protopresbiterul Michael Pomazansky, un autentic 
teolog patristic de astăzi, i Din nefericire, o astfel de demascare clara inca nu a fost făcuta asupra pseudo- 
scolarului Sfinţilor ruşi si al Sfinţilor Părinţi, G. P. Fedotov, care isi inchipuie ca Sf. Serghie „a fost primul 
sfanţ rus care poate fi numit mistic" (ignorând astfel patru secole de Părinţi ruşi la fel de „mistici" care l-au 
precedat), care caută fara scop după „originalitate" in „opera literara" a Sf. Nil de Sora (arătând astfel ca 
nici măcar nu intelege semnificaţia tradiţiei in ortodoxie), ii calomniază pe marele Sfanţ ortodox, Tihon de 
Zadonsk, ca fiind un „fiu al Barocului Apusean mai degrabă decât un moştenitor al spiritualităţii răsăritene" 
2, si cu multa artificialitate incearca sa facă din Sf. Serafim [de Sarov] (care de fapt se situează uimitor de 
bine in tradiţia patristica, incat cu greu poate fi deosebit de marii Părinţi ai pustiei egiptene) un fel de 
fenomen „rus unic" care a fost „primul reprezentant cunoscut al acestei categorii de bătrâni duhovnici 
(stareţi) in Rusia", si care a fost „inainte-mergatorul noii forme de spiritualitate care ar trebui sa urmeze 
simplului monahism ascetic". 3 

In mod regretabil, consecinţele unei astfel de pseudo-scolaritati se regăsesc deseori in viata reala; suflete 
credule care iau aceste concluzii drept autentice incep sa lucreze pentru o „renaştere liturgica" pe baze 
protestante, ii transforma pe Sf. Serafim (ignorând invataturile sale ce nu convin, referitoare la eretici, pe 
care le impartaseste cu intreaga tradiţie patristica) intr-un yoghin hindus sau intr-un „harismat", si in 
general abordează Sfinţii Părinţi la fel ca majoritatea şcolarilor contemporani - fara respect si teama, ca si 
cum s-ar situa la acelaşi nivel cu ei, ca un exerciţiu de ezoterism sau ca un fel de joc intelectual, in loc de o 
călăuza spre viata adevărata si mântuire. 



N, 



Iu ASA SUNT adevăraţii şcolari ortodocşi, nu asa este tradiţia patristica adevărata, unde invatatura 

autentica, neschimbata a adevăratului creştinism este transmisa prin succesiune neintrerupta atât oral cat 
si prin cuvânt scris si tipărit, de la părinte duhovnicesc la fiu duhovnicesc, de la invatator la ucenic. 

In secolul al 20-lea unul din ierarhii ortodocşi iese in evidenta mai ales pentru orientarea sa patristica - 
Arhiepiscopul Teofan de Poltava (t 1943, 19 februarie), unul din intemeietorii Bisericii Ruse din afara Rusiei, 
si poate arhitectul-sef al ideologiei ei fara compromisuri, tradiţionalista. In anii in care a fost vice- 
preşedinte al Sinodului episcopilor acestei Biserici (anii 1920), a fost larg recunoscut ca cel mai orientat spre 
patristica dintre toţi teologi ruşi de peste hotare. In anii 1930 s-a retras in izolare pentru a deveni un al 
doilea Teofan Zăvorâtul; si de atunci a fost, din păcate, uitat in mare măsura. Din fericire, memoriile sale 
au fost păstrate cu sfinţenie de către ucenicii si urmaşii sai, si in lunile recente unul din ucenicii sai de 
frunte. Arhiepiscopul Averchie al Mănăstirii Sfânta Treime din Jordanville, New York, a publicat biografia sa 
impreuna cu un număr din predicile sale. 4 In aceste predici se poate vedea cu claritate teama si respectul 
ierarhului in fata Sfinţilor Părinţi, spiritul sau de ucenic fata de ei, si smerenia sa copleşitoare care va fi 
mulţumitoare numai când nu transmite nimic din ceea ce ii aparţine ci numai ideile si cuvintele Sfinţilor 
Părinţi. Astfel, intr-o predica din Duminica Rusaliilor spune: „Invatatura Sfintei Treimi este culmea teologiei 
creştine. Astfel, eu nu incerc sa duc mai departe aceasta invatatura cu propriile mele cuvinte, ci o duc mai 
departe cu cuvintele sfinţilor si de Dumnezeu-purtatorilor teologi si mari Părinţi ai Bisericii: Atanasie cel 
Mare, Grigorie Teologul si Vasile cel Mare. Ale mele sunt numai buzele, iar ale lor sunt vorbele si gândurile. 
Ei prezintă masa dumnezeiasca, si eu sunt doar servitorul ospăţului lor divin". 

In alta predica. Arhiepiscopul Teofan ne da motivele smereniei sale fata de Sfinţii Părinţi - o caracteristica 
atât de specifica marilor purtători ai învăţaturilor patristice, chiar si marilor teologi ca arhiepiscopul 
Teofan, dar care este atât de greşit interpretata de şcolarii lumeşti drept o „lipsa de originalitate". In 
predica sa din Duminica Sfinţilor Părinţi ai celui de al şaselea Sinod Ecumenic, data in 1928 la Varna, 
Bulgaria, el oferă credincioşilor „un cuvânt despre importanta Sfinţilor Părinţi si învăţători ai Bisericii pentru 
noi creştinii. In ce consta măreţia lor, si de ce depinde semnificaţia lor deosebita pentru noi? Biserica, 
fraţilor, este casa Dumnezeului celui viu, stâlp si temelie a adevărului (1 Timotei 3:15). Adevărul creştin 
este păstrat in Biserica prin Sfânta Scriptura si Sfânta Tradiţie; dar are nevoie de o păstrare corecta si de o 
interpretare corecta. Importanta Sfinţilor Părinţi se găseşte exact in aceasta: ca ei sunt cei mai 
împuterniciţi păstrători si tălmăcitori ai acestui adevăr prin virtutea sfinţeniei vieţilor lor, cunoaşterea lor 
profunda a cuvântului lui Dumnezeu, si bogăţia harului Duhului Sfanţ care sălăşluieşte in ei." Restul acestei 
predici nu este alcătuit din nimic altceva decât din citate aparţinând Sfinţilor Părinţi (Sfinţii Atanasie cel 
Mare, Vasile cel Mare, Simeon Noul Teolog, Nichita Stithatul) care susţin aceasta afirmaţie. 

Ultimul Sfanţ Părinte pe care arhiepiscopul Teofan ii citează, din belşug, in predica sa, este unul apropiat 
de el in timp, un predecesor al sau in transmiterea tradiţiei patristice autentice in Rusia - episcopul Ignatie 
Briancianinov. El are o dubla semnificaţie pentru noi astăzi: nu numai ca este un Sfanţ Părinte al timpurilor 
apropiate noua, dar si căutarea sa după adevăr este foarte asemănătoare celei a căutătorilor de adevăr 
sinceri din ziua de azi, si astfel el ne arata cum este cu putinţa pentru „omul modern iluminat" sa intre inca 
o data in atmosfera pura a ideilor si modurilor de gândire patristice (adică cu adevărat creştine ortodoxe). 
Este extrem de inspirator pentru noi sa citim, cu cuvintele episcopului Ignatie insusi, cum un inginer militar 
s-a smuls din chingile „cunoaşterii moderne" si a intrat in tradiţia patristica, pe care a primit-o, impreuna 
cu cărţile, de la un ucenic al Sf. Paisie Velicicovski, si a transmis-o zilelor noastre. 

„Pe vremea când eram inca student" ii citează arhiepiscopul Teofan pe episcopul Ignatie, 5 „nu existau 
bucurii sau distracţii pentru mine! Lumea nu prezenta nimic atrăgător pentru mine. Mintea mea era 
afundata cu totul in ştiinţe, si in acelaşi timp ardeam de dorinţa găsirii adevăratei credinţe, a adevăratei 
invataturi a acesteia, străina de toate erorile dogmatice si morale." 

„In acelaşi timp deja se infatisau privirii mele insistente limitele cunoaşterii umane in ştiinţele cele mai 
inalte si profund dezvoltate. Ajungând la aceste limite, am întrebat ştiinţele: ,Ce oferiţi voi ca un om sa 
poată numi al lui? Omul este veşnic, si ceea ce este al lui trebuie sa fie veşnic. Arătaţi -mi aceasta posesie 
veşnica, aceasta bogăţie adevărata, pe care sa o pot lua cu mine dincolo de mormânt! Pana acum vad numai 
cunoaştere care se sfârşeşte pe pamant, care nu poate exista după despărţirea sufletului de trup'." 

Tânărul căutător a cercetat matematicile, fizica, chimia, filosofia, arătând o cunoaşterea profunda a lor; 
apoi geografia, geodezia, filologia, literatura; dar a aflat ca toate acestea sunt ale pământului. Drept 
răspuns la toate întrebările sale chinuitoare a primit acelaşi răspuns pe care căutări asemănătoare 11 
primesc in si mai „iluminatul" nostru secol al 20-lea: „Ştiinţele erau tăcute." 

Apoi, „pentru un răspuns satisfăcător, un răspuns viu si cu adevărat necesar, m-am întors spre credinţa. Dar 
unde eşti ascunsa, o, adevărata si sfânta Credinţa? Nu te-am putut recunoaşte in fanatism {papism} care nu 



s-a pecetluit cu ascultarea Evangheliei; respirând pasiune si raţionalism! Nu te-am putut recunoaşte in 
invatatura arbitrara {protestantism} care s-a rupt de Biserica, cladindu-si noul sau sistem, proclamând cu 
emfaza si mândrie descoperirea unei credinţe creştine noi, adevărate, după trecerea a 18 secole de la 
întruparea lui Dumnezeu Cuvântul! Oh! In ce grea incurcatura era sufletul meu! Cat de infricosator era 
ingreuiat! Ce valuri de indoiala s-au ridicat impotriva-i, din neîncrederea in sine, din neîncrederea a tot 
ceea ce protesta, plângea împrejurul meu din pricina lipsei mele de cunoaştere, a ignorantei mea asupra 
adevărului." 

„Si am început des, cu lacrimi, sa 11 implor pe Dumnezeu sa nu ma dea ca o jertfa greşelii, ci sa îmi arate 
calea dreapta, pe care trebuie sa îmi îndrept înspre El călătoria nevăzuta a mintii si inimii. Si, o, minune! 
Dintr-odata un gând sezu inaintea mea... Inima mi s-a indreptat spre el ca spre imbratisarea unui prieten. 
Acest gând m-a inspirat sa studiez credinţa la origini - in scrierile Sfinţilor Părinţi! .Sfinţenia lor' mi-a zis 
gândul, .dovedeşte ca sunt demni de incredere: alege-i drept călăuze'. Am ascultat. Am găsit mijloace de a 
obţine lucrările sfinţilor bineplacuti lui Dumnezeu, si cu râvna am inceput sa le citesc, analizandu-le in 
profunzime. Terminând de citit unele, luam si citeam altele, le citeam, le reciteam, le studiam. Ce m-a 
străfulgerat mai ales de toate in lucrările Părinţilor Bisericii Ortodoxe? A fost armonia lor, minunata, 
măreaţa lor armonie. Optsprezece secole, prin gurile lor, mărturiseau o singura invatatura unanima, o 
invatatura Dumnezeiasca!" 

„Când intr-o noapte senina de toamna scrutez cerul senin, presărat cu stele fara de număr, atât de diferite 
ca mărime dar răspândind o singura lumina, imi spun: astfel sunt si scrierile Părinţilor! Când intr-o zi de vara 
scrutez marea cea intinsa, acoperita cu o mulţime de vase cu pânzele lor ca aripile unor lebede albe, vase 
ce se duc sub un singur vânt spre o singura ţinta, spre un singur port, imi spun: astfel sunt si scrierile 
Părinţilor! Când aud un cor armonios, pe mai multe voci, in care diferitele voci intr-o armonie eleganta 
cânta un cântec dumnezeiesc, atunci imi spun: astfel sunt si scrierile Părinţilor!" 

„Si ce invatatura găsesc in ele? Găsesc o invatatura repetata de toţi Părinţii, si anume, ca singura cale spre 
mântuire este urmarea necondiţionata a sfaturilor Sfinţilor Părinţi. .Ai văzut' zic ei .pe cineva inselat de 
falsa invatatura, pierind din pricina alegerii greşite a nevointelor ascetice? - atunci sa ştii ca el s-a urmat pe 
sine, propria-si intelegere, propriile-i opinii, si nu invatatura Părinţilor' (Avva Dorotei, Sfatul al cincilea), 
din care este alcătuita tradiţia dogmatica si morala a Bisericii. Cu aceasta tradiţie ca un bun nepreţuit. 
Biserica isi hrăneşte copiii. Acest gând a fost trimis de Dumnezeu, de la Care este fiecare dar bun, de la 
Care un gând bun este inceputul fiecărui lucru bun.... Acest gând a fost pentru mine intaia fântâna pe 
tărâmul adevărului. Aici sufletul meu isi găseşte odihna fata de valuri si vânturi. Acest gând a devenit piatra 
de temelie pentru clădirea duhovniceasca a sufletului meu. Acest gând a devenit steaua mea călăuzitoare. A 
inceput regulat sa-mi lumineze calea foarte dificila si plina de suferinţa, cea ingusta si nevăzuta, a mintii si 
inimii, către Dumnezeu. M-am uitat la lumea religioasa cu acest gând, si am văzut: cauza tuturor erorilor 
consta in neştiinţa, in uitarea, in lipsa acestui gând." 

„Citirea Părinţilor m-a convins cu claritate ca mântuirea in sânul Bisericii Ortodoxe Ruse era neîndoielnica, 
un lucru de care religiile Europei Apusene sunt lipsite, căci nu au păstrat intregi nici învăţaturile dogmatice 
nici cele morale ale Bisericii lui Hristos de la începuturile ei. Mi-a arătat ce a făcut Hristos pentru omenire, 
in ce consta căderea omului, de ce a fost necesar un Răscumpărător, in ce consta mântuirea data de 
Răscumpărător. M-a făcut sa ştiu ca o persoana trebuie sa dezvolte, sa simtă, sa vadă mântuirea in sinesi, 
fara de care credinţa in Hristos este moarta, iar creştinătatea este doar un cuvânt si un nume daca nu este 
pusa in practica! M-a invatat sa privesc veşnicia drept veşnicie, inaintea căreia un mileniu de viata 
pământeasca nu inseamna nimic, lasand deoparte viata noastră ce măsoară vreo jumătate de secol. M-a 
invatat ca viata pământeasca trebuie sa duca la pregătirea pentru veşnicie... Mi-a arătat ca toate 
îndeletnicirile pământeşti, plăceri, onoruri, măriri - sunt jucării fara de conţinut, cu care copii maturi se 
joaca si in care isi pierd binecuvântarea veşniciei.... Pe toate acestea Sfinţii Părinţi le stabilesc cu concizie 
deplina in splendidele lor scrieri sfinte.' 

Arhiepiscopul Teofan isi incheie exortatia patristica cu acest apel: „Fraţilor, lasati acest gând bun (luarea 
Sfinţilor Părinţi drept călăuza) sa va fie stea călăuzitoare si in zilele pelerinajului pământesc pe valurile 
marii acetei vieţi!" 

Adevărul acestui apel, ca si al cuvintelor inspirate al episcopului Ignatie, nu s-a micşorat in deceniile de 
când au fost rostite. Lumea a pasit pe calea apostaziei de la Adevărul creştin, si a devenit chiar si mai 
limpede ca nu exista nici o alternativa salvatoare la aceasta cale decât urmarea caii fara compromisuri a 
adevărului transmis de către Sfinţii Părinţi. 

Si nu trebuie sa ne îndreptam către Sfinţii Părinţi doar ca sa „invatam despre ei"; daca nu facem mai mult 
decât aceasta, atunci nu ne aflam intr-o stare mai buna decât cei ce discuta fara folos in academiile moarte 
ale acestei civilizaţii moderne ce piere, chiar si când aceste academii sunt „ortodoxe" si teologii invatati din 



ele definesc cu eleganta si explica totul despre „sfinţenie" si „spiritualitate" si „theosis" [indumnezeire], 
dar nu au experienţa necesara pentru a vorbi direct către inima sufletelor insetate si a le intoarce spre 
dorirea caii luptei duhovniceşti, nu au nici cunoaşterea pentru a detecta eroarea fatala a „teologilor" 
academici ce vorbesc de Dumnezeu cu ţigara sau paharul de vin in mana, nici curajul sa acuze ierarhii 
„canonici" apostaţi de trădarea lui Hristos. Trebuie sa ne indreptam către Sfinţii Părinţi, mai degrabă, cu 
scopul de a le deveni ucenici, de a primi invatatura vieţii adevărate, a mântuirii sufletului, chiar si când 
cunoaştem ca astfel vom ieşi din gratiile acestei lumi si vom fi surghiuniţi de ea. Daca facem aceasta vom 
găsi calea spre ieşirea din mlaştina confuza a gândirii moderne, bazata chiar pe părăsirea invataturii sfinte a 
Părinţilor. Vom descoperi ca Sfinţii Părinţi sunt extrem de „contemporani" prin faptul ca se adresează 
direct luptei creştinilor ortodocşi de astăzi, oferind răspunsuri la intrebarile cruciale ale vieţii si morţii pe 
care şcolaritatea academica se teme de obicei chiar sa si le pună - si atunci când le pune, da un răspuns 
inofensiv care „explica" aceste intrebari celor ce sunt doar curioşi despre ele, dar nu inseteaza după 
răspunsuri. Vom găsi călăuzire adevărata din partea Părinţilor, invatand smerenia si neincrezandu-ne 
desartei intelepciuni lumeşti a noastre, pe care am absorbit-o o data cu aerul acestor vremuri urat- 
mirositoare, increzandu-ne celor ce au plăcut lui Dumnezeu si nu lumii. Vom găsi in ei adevăraţi părinţi, 
atât de greu de găsit in zilele noastre când iubirea multora s-a răcit (Matei 24:12) - părinţi al căror singur 
scop este sa isi călăuzească fiii către Dumnezeu si împărăţia Sa Cereasca, unde vom paşi si vorbi cu aceşti 
oameni ingeresti in veşnica bucurie negrăita. 

Nu exista nici o problema a vremurilor noastre incurcate care sa nu isi poată găsi soluţia printr-o citire 
atenta si smerita a Sfinţilor Părinţi: fie ca este problema sectelor si ereziilor ce abunda astăzi, sau cea a 
schismelor si „jurisdicţiilor"; fie pretenţia de viata duhovniceasca ridicata de „renaşterea harismatica", sau 
ispitele subtile ale confortului si avantajelor moderne; fie intrebari filosofice complexe ca „evoluţia", sau 
intrebarile morale clare ale avortului, eutanasiei si „naşterilor controlate"; fie apostazia rafinata a 
„serghianismului", care oferă organizaţia unei biserici in locul Trupului lui Hristos, sau lipsa de rafinament a 
„renovationismului", care incepe cu „indreptarea calendarului" si sfârşeşte intr-un „protestantism de rit 
răsăritean". In toate aceste intrebari Sfinţii Părinţi, si Părinţii noştri in viata, care ii urmează, sunt singurii 
noştri călăuzitori siguri. 

Episcopul Ignatie si alţi Părinţi recenţi ne-au indicat noua, creştinilor de pe urma, care Sfinţi părinţi sunt 
mai importanţi de citit, si in ce ordine. Sa fie aceasta drept inspiraţie pentru noi toţi spre a aşeza invatatura 
patristica ca piatra de temelie a clădirii sufletelor noastre, spre dobândirea vieţii veşnice! Amin. 



1. "Teologia liturgica a Par. A. Schmemann," in The Orthodox Word, 1970, No. 6, Pp. 260-280. 

2. O teza respinsa in totalitate de Nadejda Gorodetsky in Sfanţul Tihon Zadonski, inspirator al lui 
Dostoievski, SPCK, Londra, 1951. 

3. Vezi introducerile lui Fedotov la scrierile acestor Sfinţi in O comoara a spiritualităţii ruseşti, Sheed & 
Ward, New York, 1948. 

4. O biografie scurta a sa poate fi citita in The Orthodox Word, 1969, No. 5. 

5. Din Volumul I al Operelor adunate ale Episcopului Ignatie in rusa, pp. 396-401. 



Traducerea: Radu Hagiu 

ACORDUL ORTODOCŞI - VATICAN 

Balamand, Liban, iunie 1993 

de pr. loannis S. Romanidis 
Publicat in THEOLOGIA - Periodicul Bisericii Greciei, VOL VI 1993, Nr. 4, paginile 570-580 
CUPRINS 



Introducere 

Asa-zisa Schisma 

Eclesiologie 

"Raţiunea de-a fi" a Umatismuiui încetează sa existe 

întrebarea 

Nu trebuie făcuta confuzie intre formulări ale dogmei si taina iui Dumnezeu 

Tainele 



I. Introducere 

1 ) Reprezentanţi a noua Biserici Ortodoxe au semnat un acord cu reprezentanţi ai 
Vaticanului, cuprins intr-un document intitulat "Uniatismul, calea de unire a trecutului, si 
căutarea actuala pentru comuniune deplina", produs de membrii Dialogului Ortodocsi- 
Vatican, la a Vll-a şedinţa plenara din 17-24 iunie 1993 la Balamand, Liban. 

2) Sase Biserici Ortodoxe nu si-au trimis reprezentanţii. Unele au boicotat aceasta 
întrunire in semn de protest pentru responsabilităţile anti-ortodoxe si anti-musulmane ale 
Vaticanului in războiul din Bosnia, si alte acţiuni anti-ortodoxe, din parti ale Europei 
Răsăritene si ale Orientului Mijlociu. Unele Biserici Ortodoxe au ajuns sa realizeze ca 
"modelul" sau "tactica" veche de secole a Vaticanului a "războiului si dialogului simultane" 
s-a transformat in anii 1960 in "atacuri ale Dragostei si dialogului simultane in public" si 
"activităţi ascunse in privat". 

3) Exemplul clasic, al acestei tactici folosite inainte, este dialogul dintre Franki-Latini si 
Romanii Ortodocşi de la Bari, Italia, in 1098. Franko-latinii tocmai terminaseră expulzarea 
romanilor ortodocşi din Papalitate in 1009/12-1046. Aceasta acţiune a fost urmata de 
cucerirea Angliei in 1066 de către Wilhelm Cuceritorul si desemnarea de către acesta a 
lombardului Lanfranc ca primul Arhiepiscop de Canterbury Franko-latin, cu 
binecuvântarea papei Alexandru II, lombardul, in 1070. Lanfranc si episcopii sai franko- 
latini si-au luat succesiunea apostolica înlăturând in masa toţi predecesorii lor celti si 
saxoni JT[. l-au condamnat pe aceştia ca eretici si schismatici si i-au trimis la inchisoare 
pe viata, unde au fost torturaţi si înfometaţi pana la moarte JT}. Succesorul lui Lanfranc a 
fost in 1093 lombardul Anselm de Canterbury, exponentul de baza al poziţiilor franko- 
latine la dialogul menţionat mai sus, de la Bari, din 1098. 

4) Ne mai putând sa utilizeze aceast gen de putere militară medievala, pe care l-a mai 
folosit in mod deschis pana la Revoluţia Franceza, Vaticanul a invatat la mijlocul acestui 
secol sa atace in public prin mijloacele "dragostei si dialogului" si "activităţi ascunse" in 
realitate. Astfel sinceritatea "dragostei" si "dialogului" publice ale Vaticanului, impuse 
asupra-i de răspândirea moderna a democraţiei, are nevoie de o materializare mult mai 
consistenta pentru a deveni convingătoare. Chiar si musulmanii bosniaci au invatat 
aceasta, din experienţa tragica de după întâlnirea de rugăciune cu insusi Papa. 



II. Asa-zisa Schisma £31 

5) In spatele acestui acord se afla experţi Latini familiari cu cercetările moderne asupra 
naturii militare, politice si sociale a schismei cu romanii rasariteni, pe care frankii si 
aliaţii lor au provocat-o deliberat. Doctrina a jucat rolul principalei arme franko-latine 
împotriva romanilor rasariteni, ce a provocat revolte in rândul romanilor apuseni 
împotriva opresiunii teutone £4]. Desigur ca Latinii de la Balamand nu au avut nevoie sa 
abordeze acest tip de cercetare. 



6) Ignorând cele de mai sus, ortodocşii de la Balamand le-au făcut pe plac Latinilor, 
alaturandu-li-se in utilizarea contextului propagandei medievale Franko-latine despre 
schisma, cu un conţinut mai mult sau mai puţin ortodox, o combinaţie ce a dominat o 
lunga perioada şcolile ortodoxe. 

7) Acest acord evita astfel implicaţiile faptului ca incepand cu secolul al 7-lea Franko- 
latinii si-au primit de obicei succesiunea apostolica exterminandu-si predecesorii romani 
apuseni, celti si saxoni, reducând romanii apuseni la statutul de şerbi si tarani ai 
feudalismului Frank. Aceasta s-a intamplat nu numai in Galia, dar si in Italia de nord, 
Germania, Anglia, Italia de sud. Spania si Portugalia. 

8) Naşterea civilizaţiei Frankilor este descrisa intr-o scrisoare a Sf. Bonifaciu către papa 
Zaharia (natione Graecus £51) in 741. Frankii au curăţat Biserica din Francia de toţi 
episcopii Romani pana in 661 si s-au făcut pe ei insisi episcopi si administratori clericali ai 
acesteia. Au impartit proprietatea Bisericii in fiefuri, care au fost acordate ca beneficii, 
corespunzătoare rangului din piramida vasalităţii medievale. Aceşti episcopi Franki nu au 
avut un Arhiepiscop si nu s-au intrunit in sinod timp de 80 de ani. Ei sunt, cu cuvintele Sf. 
Bonifaciu, "mireni lacomi, clerici adulterini si beţivi, care lupta in oastea lor, complet 
inarmata, si care, cu propriile mâini, ucid atât creştini, cat si pagani." £61 

9) Deja in 794 si 809 Frankii i-au condamnat pe romanii rasariteni ca "eretici" si "greci", la 
sinoadele de la Frankfurt si Aachen, cu alte cuvinte cu circa 260 de ani inainte de asa-zisa 
schisma din 1054. Frankii au inceput sa ii numească pe romanii rasariteni "Greci" si 
"eretici", pentru ca romanii apuseni subjugaţi sa isi uite treptat fraţii - Romanii din 
Răsărit. 

10) Apoi Frankii au impartit Părinţii Romani vorbitori de greaca si cei vorbitori in latina in 
asa-zisii Părinţi Latini si Greci, si apoi s-au alipit de cei asa-zisi Latini. Astfel au creat 
iluzia ca tradiţia lor franko-latina este parte a unei tradiţii nedespărţite si continue, cu 
Părinţii Romani vorbitori de latina. Deoarece romanii apuseni subjugaţi au devenit şerbi si 
tarani ai feudalismului Franko-latin, au incetat sa mai dea capi si Părinţi ai Bisericii si au 
mai avut doar cativa sfinţi cunoscuţi. 

11) In timpul anilor 1009-1046 franko-latinii au incheiat expulzarea Romanilor Ortodocşi 
din Biserica Vechii Rome si in final i-au inlocuit cu ei insisi, inventând astfel papalitatea 
de astăzi. 

12) Frankii secolului al 8-lea si-au inceput erezia anti- Romana cu disputele icoanelor si a 
Filioque pe când erau nişte barbari iliterati. Papii Romei de mai apoi au protestat. Dar 
inca nu i-au condamnat pe franki. Si-au imaginat ca in cele din urma ii vor convinge pe 
aceştia, asa cum face cineva cu un copil incapatanat. Puţin au bănuit romanii Vechii si 
Noii Rome ca Frankii provocau deliberat schisma intre ei si romanii liberi, ca parte a 
permanentei lor strategii defensive, impotriva Imperiului Roman de Răsărit, si a propriilor 
planuri de cucerire a lumii. 

13) Papii Romei nu au avut nici o alta alegere decât sa tolereze tirania Frankilor, in 
interesul uşurării poverii fraţilor lor romani apuseni subjugaţi si al garantării libertăţii lor 
si a cetăţenilor romani ai Statelor Papale. 

14) Dar papa Romei loan VII a luat parte la sinodul ecumenic al 8-lea din 879 din Noua 
Roma, care a condamnat ereziile Frankiste asupra icoanelor si a Filioque, fara a-i numi 
totuşi pe eretici de teama represaliilor. [71 



15) Cu apariţia Decretaliilor Pseudo-Isidoriene la 850, Papii Romei au inceput sa se simtă 
indeajuns de puternici pentru a cere cu agresivitate conducerii Frankiste sa accepte 
standarde de comportament civilizate. Dar aceste eforturi au lovit pana la urma inapoi. 
Franko-latinii au reacţionat in forţa la popularitatea acestor decretale, alungandu-i pe 
Romani de la conducerea politica si bisericeasca a Romei si a statelor papale. Franko- 
latinii si-au inceput atacul final impotriva libertăţii si romanităţii papalităţii in 973-1003 si 
au terminat subjugarea papalităţii romane si a libertăţii statelor papale intre 1009 si 1046 
[81 . După aceasta data Papii sunt cu toţii membri ai nobilimii Franko-latine, folosind 
numele de Papa al Romei si Papalitate Romana pentru ca romanii apuseni sa poată crede 
ca au in continuare un Papa Roman. 

16) Din toate cele de mai sus ar trebui sa fie clar ca fixarea datei schismei in 1054, intre 
distincţiile fabricate ale "Răsăritului Grec" si "Apusului Latin", nu este corecta. Schisma a 
avut loc intre Franko-latini si Romanii apuseni si rasariteni. 1054 a fost numai una din 
manifestările târzii ale unei schisme care exista deja, din timpul in care Frankii au decis 
in 794 sa o provoace, cu asa-zisii "Greci", pe motive politice. Biserica Vechii Rome a luptat 
eroic sa ramana unita cu Noua Roma, pana in 1009. 

17) Din 809 incoace, Frankii nu s-au clintit niciodată de la poziţia ca Romanii Rasariteni, 
adică asa-numitii lor "Greci", sunt eretici. Pana in 1009 Biserica Vechii Rome a rezistat cu 
indarjire acestei politici Frankiste deliberate, care pana la urma a fost impusa cu forţa. 

18) Ca aceasta tradiţie a continuat in mijlocul secolului al 20-lea a fost extrem de evident 
in timpul tinereţii scriitorului acestor rânduri. In cărţile Latine de apologetica, ortodocşii 
erau descrişi cu vehementa ca fiind eretici si fara sfinţi. Desigur, aceasta datorita disputei 
Filioque, care a izbucnit cu tărie inainte de Sinodul Ecumenic al 8-lea din 879. De aici 
presupunerea ca ortodocşii nu au avut Părinţi ai Bisericii după Sf. loan Damaschin (circa 
675-749) si Sf. Teodor Studitul (759-826). {91 

19) Dar Franko-latinii si Papalitatea lor si-au continuat cuceririle insotite de exterminarea 
si/sau alungarea episcopilor si abatilor Ortodocşi, si reducerea credincioşilor la statutul de 
şerbi si tarani, prin privarea lor totala de proprietăţi. Aceast lucru nu a fost făcut 
niciodată de cuceritorii musulmani, fie ei turci sau arabi. 

20) Dar chiar si la inceputul acestui secol al 20-lea, Vaticanul mai făcea acestea. Astfel, in 
1923, Italia a primit in posesie Insulele Dodecanese (Cele Douăsprezece) de la Turcia. 
Episcopii ortodocşi au fost inlocuiti de episcopi toscani-franki si lombarzi, care din 1870 
pozau ca italieni. Vaticanul a sperat ca credincioşii Ortodocşi vor accepta clerul hirotonit 
de aceşti episcopi ai Vaticanului sau altfel vor ramane fara taine. Situaţia s-a schimbat 
când Grecia a luat in posesie aceste insule. Episcopii Ortodocşi exilaţi s-au intors, sub 
omoforul Patriarhiei Ortodoxe a Constantinopolelui. 

21) Dar apoi Vaticanul si-a schimbat fata si a produs recunoaşterea unilaterala a tainelor 
Ortodoxe de la Vatican II. întrebarea ramane: Este aceasta transformare din Război in 
Dragoste reala? Sau este tot dragostea lupului, acum imbracat in haine de oaie, gata sa-si 
inhate "prada" tradiţionala? Invazia tarilor ortodoxe de către Vatican, cu atatia clerici 
umblând după "prada", pare sa vorbească de la sine. 

22) Ceea ce este dispus sa facă doctrinar Vaticanul va depinde de ceea ce va face cu toate 
Conciliile sale Ecumenice. Cel puţin in privinţa primatului si a infailibilităţii papale. 
Vatican II continua sa susţină ca este o problema de revelaţie divina si nu de lege 
canonica. 



III. Eciesioiogie 

23) Nici din secolul al 7-lea pana in 1054, nici după, episcopii si papii Franko-latini nu au 
avut nici cea mai mica cunostiinta, sau vreun interes, in tămăduirea personalităţii omului 
prin curăţirea si luminarea inimii si indumnezeire (theosis). Ei inca au o intelegere magica 
a succesiunii apostolice, pe care mulţi ortodocşi au acceptat-o din timpul asa-ziselor 
reforme ale lui Petru cel Mare. 

24) Acordul de la Balamand mai este bazat pe o interpretare, a rugăciunii Domnului nostru 
din loan 17, care nu face parte din tradiţia patristica. Hristos se roagă aici ca ucenicii Sai 
si ucenicii acestora sa poată deveni, in aceasta viata, una in vederea slavei Sale (pe care 
El o are prin fire de la Tatăl) când ei vor deveni membri ai Trupului Sau, Biserica, care va 
fi constituita la Rusalii si ai cărei membri vor fi luminaţi si preaslaviti (indumnezeiti) in 
aceasta viata. Proorocii Vechiului Testament au văzut in propria lor preaslavire pe Domnul 
Slavei inainte de intrupare. Asemănător, ucenicii au văzut slava necreata a lui Hristos, pe 
care El o are prin fire de la Tatăl Sau pana la, si după Rusalii, dar nu ca mădulare ale 
Trupului Sau. Indumnezeirea (theosis) de la Rusalii a fost parte a transformării Bisericii 
Vechiului si Noului Testament in Trupul lui Hristos. Astfel, aceasta forma finala de 
preaslavire (indumnezeire) constituie nucleul istoriei Trupului lui Hristos, care este 
adevăratul nucleu al istoriei Bisericii. Rugăciunea lui Hristos din loan 17 este pentru 
implinirea proorociilor, invataturilor si promisiunilor Vechiului si Noului Sau Testament, in 
mod deosebit a acelora inscrise in Evanghelia după loan si mai ales in 16:13. Aceasta 
preaslavire finala este ceea ce se repeta in viata fiecăruia din sfinţii din istorie, si care la 
care nici nu se poate adaugă ceva, nici nu se poate imbunatati, mai ales din moment ce 
aceasta experienţa transcende cuvintele si conceptele, chiar si cele ale Bibliei. Astfel 
inteleg Părinţii rugăciunea aceasta. 

25) Rugăciunea aceasta nu este pentru unirea membrilor Bisericii lui Hristos cu cei ce nu 
sunt in starea de curăţire (despatimire), luminare si indumnezeire (theosis). Desigur, 
rugăciunea implica intrarea in aceasta stare de tămăduire de către ne-membri ai trupului 
lui Hristos, dar cu siguranţa nu este o rugăciune pentru unirea bisericilor. Ca loan 17 ar 
putea fi aplicat Bisericilor care nu au nici cea mai mica intelegere a indumnezeirii 
(theosis) si despre cum sa ajungă la aceasta tămăduire in viata aceasta, este foarte 
interesant, pentru a spune doar atât. 

26) Acordul acesta se foloseşte de acei ortodocşi naivi care insista ca sunt o Biserica "Sora" 
a unei Bisericii "Sore" a Vaticanului, ca si cum indumnezeirea (theosis) poate avea o alta 
sora decât ea insasi. Ortodocşii au căzut la Balamand in propria lor capcana, din moment 
ce aceasta presupune validitatea tainelor Latine. Este un fenomen ciudat, tinand cont ca 
latinii nu au crezut niciodată ca indumnezeirea in aceasta viata este fundaţia succesiunii 
apostolice si a tainelor (sacramentelor) ale si din Trupul lui Hristos. Pana astăzi Latinii si 
protestanţii traduc 1 Cor. 12:26 ca "cinstit" in loc de "preaslavit". 

27) Dar si Vatican II si -a pus capcana recunoaşterii unilaterale a tainelor ortodoxe, in care 
ortodocşii de la Balamand au căzut conform planului. 

28) Mult mai importanta decât validitatea tainelor este intrebarea cine participa in ele. 
Indumnezeirea este dorinţa lui Dumnezeu pentru toţi, atât in viata aceasta, cat si in 
cealaltă. Dar slava lui Dumnezeu in Hristos este viata veşnica, pentru cei ce sunt 
tămăduiţi cum trebuie si pregătiţi. Dar aceeaşi slava necreata a lui Hristos este foc veşnic, 
pentru cei ce refuza sa fie tămăduiţi. Primul grup este indumnezeit si celalalt devine 



veşnic fericit in egoismul sau, ca "dumnezeu actus purus", in care crede el. Cu alte 
cuvinte, toţi vor fi mântuiţi. Unii vor fi mântuiţi prin participarea lor la indumnezeire si la 
Adevărul deplin. Ceilalţi vor fi mântuiţi prin cunostiinta adevărului deplin, care va fi 
pentru ei vederea slavei necreate a lui Hristos, ca foc veşnic si intunecime inconjuratoare. 
Aceasta este starea fericirii "actus purus", pentru care se straduie intreaga lor viata. Cu 
alte cuvinte tainele pot fi valide si neparticipante in acelaşi timp. La fel de importanta ca 
validitatea tainelor este curăţirea si luminarea inimii, si indumnezeirea din timpul acestei 
vieţi, care este realitatea esenţiala a tainelor si a participării la ele. Lucru adevărat, in 
mod egal, atât pentru non-ortodocsi, cat si pentru ortodocşi. 

29) S-ar părea ca ortodocşii pot dori, in mod legitim si respectuos, si spera din dragoste, 
ca tainele Latine si protestante sa fie intr-adevar valide si lucratoare, dar lasă problema 
in mâinile Domnului. Dar a le declara valide, 1) când Latinii nu accepta indumnezeirea 
(theosis) din aceasta viata, ca nucleu central al tradiţiei si succesiunii apostolice si 2) 
când ei cred, in loc de aceasta, ca scopul final al individului este fericirea, e intr-adevar 
ciudat. O persoana nu are nevoie de taine valide pentru a deveni veşnic fericit. 

30) învăţaturile oficiale franko-latine asupra tainelor au fost istoric nu numai ne-ortodoxe, 
ci anti-ortodoxe. In aceasta privinţa, majoritatea protestanţilor sunt de acord in principiu 
cu ortodocşii, si anume ca harul mântuitor impartasit este necreat. Erezia Latina, ca harul 
impartasit este creat, nu a fost respinsa inca de Vatican. 



IV. "Raţiunea de-a fi" a Uniatismului încetează sa existe 

31) Reprezentanţii Vaticanului au propus aceasta poziţie generica si ortodocşii de la 
Balamand au acceptat-o. Oricum, se presupune ca ortodocşii de la Balamand erau nişte 
experţi, care ştiau ca propunerea aceasta a fost făcuta in contextul ambelor dogme Latine 
referitoare la papa, si oficial, la fel, in contextul tuturor Conciliilor Ecumenice ale 
Vaticanului. Dar o poziţie ortodoxa la aceasta disputa nu este evidenta din acest acord. 
Astfel, se creaza impresia ca ortodocşii, cel puţin implicit, au acceptat dogma latina 
despre papa si cele ale tuturor Conciliilor Ecumenice ale Vaticanului. 

32) In vremea conciliului Vatican II ziarul New York Times a anunţat pe prima sa pagina ca 
schisma dintre ortodocşi si Vatican a luat teoretic sfârşit. Aceasta datorita faptului ca 
Latinii au inteles ridicarea anatemelor din 1054 ca pe o ridicare a excomunicării. 
Constantinopolul a ridicat, după cum se pare, numai anatemele. Pentru Latini aceasta a 
fost in concordanta cu Vatican II, privind validitatea tainelor ortodoxe. Fapt care face 
posibil ca Latinii sa se impartaseasca in bisericile ortodoxe si, conform Latinilor, si 
reciproc. Ortodocşii au avut dificultăţi in refuzul impartasaniei cu latinii si Vaticanul a 
suspendat temporar practica. 

33) Acordul de la Balamand a fost acceptat de reprezentanţii a noua din 14 Biserici 
Ortodoxe, dar inca nu si de Sinoadele acestora sau de un Sinod Pan-Ortodox. In aceasta 
perioada. Vaticanul ar putea incuraja din nou Latinii si Uniaţii sa se impartaseasca in 
Bisericile Ortodoxe, in acelaşi timp incurajand ortodocşii sa facă la fel. Insusi faptul ca 
ortodocşii de la Balamand au extins recunoaşterea totala a tainelor Latine inseamna ca ar 
putea fi uşor creata impresia ca numai bigotismul este motivul pentru refuzul inter- 
comuniunii si al con-celebrarii. 

34) Mai este posibil ca, la un moment dat, papa sa nu mai numească un succesor pentru 
cel puţin unul din arhiepiscopii sau chiar patriarhii sai uniaţi curenţi, si sa pună 
credincioşii sai Uniaţi locali sub conducerea spirituala a arhiepiscopului sau patriarhului 



ortodox local, ca o încercare. 

35) începând din 1975 (cel puţin), WCC (Consiliul Mondial al Bisericilor) a cultivat cu grija 
si cu un mare succes imaginea ortodocşilor ca lipsindu-le dragostea creştina, din cauza 
refuzului comuniunii cu ceilalţi. Un refuz probabil al ortodocşilor de a accepta Uniaţii sub 
unul din arhiepiscopii sau patriarhii lor, poate deveni parte a unei practici asemănătoare, 
de descriere a ortodocşilor ca nişte adevăraţi bigoţi, cu atât mai mult din moment ce, in 
acest caz, ei ar refuza comuniunea si con-celebrarea cu un cler al cărui taine le 
recunoaşte pe deplin. 

36) Acum ca intelegerea de la Balamand a devenit un candidat la o continuare a Vatican II 
si in care caz Uniatismul nu va mai avea nici un motiv pentru a exista, ortodocşii vor fi 
confruntaţi cu consecinţele refuzului lor continuu de a avea comuniune cu Latinii si 
Uniaţii. 

37) Ceea ce este cel mai interesant este faptul ca, conform intelegerii de la Balamand, 
tainele sunt valide, fie ca sunt acceptate 7 sau 22 de Sinoade Ecumenice, cu invataturile 
si practicile lor. Va fi creata cu siguranţa impresia ca numai lipsa de dragoste este motivul 
pentru care ortodocşii continua sa refuze inter-comuniunea si con-celebrarea cu 
Vaticanul. 



V. întrebarea 

38) Se pare ca ortodocşii de la Balamand incearca sa introducă o inovaţie referitoare la 
tainele Biblice. Pana acum. Bisericile Ortodoxe au acceptat de obicei in rândul lor indivizi 
sau biserici cu mijloacele strictetii (AKRIBEIA) sau pogoramantului (OIKONOMIA). 

(a) Prin Acrivie cineva este acceptat prin botez, mirungere si mărturisirea credinţei 
Ortodoxe insotita de respingerea fostelor erori. 

(b) Prin Iconomie cineva este acceptat prin mirungere si mărturisirea credinţei Ortodoxe 
si respingerea fostelor erori. 

39) Nici una din aceste doua modalităţi de a intra in Biserica nu este in sine o judecata a 
validităţii sau a non-validitatii sacramentelor Bisericii de origine, din moment ce nu exista 
taine in afara Trupului lui Hristos. O persoana este fie un mădular al Trupului lui Hristos, 
prin botezul lui in Duhul, adică luminarea si/sau preaslavirea (indumnezeirea) in Hristos, 
fie este inca stadiul de curăţire, prin botezul lui cu apa pentru iertarea păcatelor si in 
curs de a deveni un mădular al Trupului lui Hristos si templu al Duhului Sfanţ. Cineva 
poate fi un credincios in Hristos, fara a aparţine nici uneia din aceste doua categorii. 
Aceasta este adevărat, de asemenea, pentru ortodocşii nominali. Este la latitudinea 
fiecărui sinod de episcopi ortodocşi sa decidă starea fiecărui grup al celor ce caută 
comuniunea in Trupul lui Hristos. 

40) Referitor la tămăduirea prin curăţire, luminare si indumnezeire, nu exista nici o 
diferenţa intre Latini si majoritatea protestanţilor, din moment ce, sau daca, ei nu sunt 
angajaţi in aceasta tămăduire care nu are nimic de a face cu misticismul. Lucru adevărat 
si pentru ortodocşii nominali. Motivul pentru creşterea numărului celor din urma (mai ales 
de pe timpul lui Petru cel Mare) este ca profesorii facultăţilor ortodoxe nu mai cunoşteau, 
si mulţi inca nu cunosc, aceasta tradiţie Biblica/ Patristica a tămăduirii si prin urmare 
inclina sa copieze din lucrări non-patristice sau non-ortodoxe, pentru a-si scrie manualele. 
Rezultatul a fost apariţia unei grup numeros de clerici care nu au mai văzut nici o 



diferenţa importanta intre intelegerea Latina si cea Ortodoxa a Tainelor in cadrul Trupului 
lui Hristos. 

41) întrebarea fundamentala care se pune este clara: Este dogma 1) o protecţie impotriva 
speculaţiilor doctorilor şarlatani si 2) un ghid spre tămăduirea oferita de curăţire si 
luminarea inimii si indumnezeire (theosis), sau nu? 

42) "Sa se cerceteze insa omul pe sine si asa sa mănânce din pâine si sa bea din pahar. 
Căci cel ce mananca si bea cu nevrednicie, osândă isi mananca si bea, nesocotind trupul 
Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi si bolnavi si mulţi au murit." (1 
Cor. 1 1 :28-30). Cu alte cuvinte cineva se cercetează pe sine pentru a vedea daca este un 
mădular al Trupului lui Hristos, fiind in starea de luminare, de ex. cel puţin cu un fel de 
limbi. Altfel, acela se impartaseste din pâine si din pahar "cu nevrednicie" (1 Cor. 11:27). 
Intr-un astfel de caz, acela este inca "neputincios" sau "bolnav" si chiar "mort" 
duhovniceste (1 Cor. 11:30), adică nu impartaseste in invierea persoanei lăuntrice si astfel 
inca nu comunica la Euharistie spre viata in Hristos, ci spre judecata. "Căci de ne-am fi 
judecat noi insine, nu am mai fi judecaţi. Dar, fiind judecaţi de Domnul, suntem 
pedepsiţi, ca sa nu fim osândiţi impreuna cu lumea." (1 Cor. 11:31-32). In stările de 
luminare si indumnezeire, o persoana este invatata in duhul ei de Hristos Insusi. Aceasta 
este tămăduirea pe care Pavel o descrie in detaliu in 1 Cor. 12-15:11. [101 



VI. Nu trebuie făcuta confuzie intre formulări ale dogmei si taina lui Dumnezeu 

43) Condamnarea ereziilor, prin formulări dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice si Locale, 
a fost făcuta numai pentru a-l tine pe credincios in interiorul acestei tradiţii, a tămăduirii 
in Hristos. Aceste formulări nu au nimic in comun cu analogia fidei si analogia entis 
augustiniana si franko-latina, adică cu speculaţii teologice si filosofice bazate pe o 
presupusa similaritate intre creat si necreat. Credinţa intr-o asemenea similaritate a fost 
caracteristica de baza a ereziilor si care a devenit comuna printre unii ortodocşi, de 
asemenea. Singurul scop al formulărilor dogmatice este de a sluji la tămăduirea sufletului 
omenesc in si prin Insusi Hristos. 



VIL Tainele 

44) Doctrinele franko- latine despre sacramente si harul creat sunt bazate pe hristologia 
lui Augustin si căutarea sa pentru fericirea neo-platonica. El a respins, fara sa ştie, 
identitatea lui Hristos cu îngerul vechi testamentar al lui Dumnezeu, Cel Ce este. 
Dumnezeul lui Avraam, Isaac si lacov Care l-a apărut lui Moise in tufişul ce ardea, si 
împăratul Slavei, Domnul Savaot, Pantocratorul, si îngerul de Mare Sfat Care s-a arătat 
proorocilor Vechiului Testament, identitate definita de primul si al doilea Sinod Ecumenic. 
Augustin a fost inselat sa creadă ca aceasta identificare a fost doar invatatura ereticilor 
arieni. Nu a ştiut ca aceasta a fost de asemenea invatatura Părinţilor de la primul si al 
doilea Sinod Ecumenic. In timp ce arienii si eunomienii credeau ca acest Domn si înger al 
Slavei a fost creat de Dumnezeu, Părinţii Ortodocşi ştiau, din propria lor indumnezeire in 
Hristos si din Biblie, ca El este Fiul necreat al lui Dumnezeu si de o fiinţa cu Tatăl Sau. La 
aceasta ignoranta a identificării lui Hristos cu împăratul Slavei vechi-testamentar, 
Augustin a mai adăugat căutarea sa personala după fericirea neo-platonica, care nu are 
nimic de a face cu indumnezeirea divina a apostolilor si proorocilor. 

45) Augustin este părintele invataturii ciudate a franko-latinilor in care Dumnezeu aduce 
la existenta creaturi pentru a fi văzute si auzite de prooroci si de apostoli, si pe care El le 



readuce la inexistenta după fiecare revelaţie specifica. [111 Astfel îngerul lui Dumnezeu 
vechi testamentar inainte-mentionat si focul din tufişul ce ardea, stâlpul de foc si norul, 
pasarea de la botezul lui Hristos, slava si legea lui Dumnezeu din ambele Testamente, si 
chiar limbile de foc de la Rusalii, se presupune ca au fost aduse toate la existenta si apoi 
scoase din existenta. Cu alte cuvinte, simbolurile lingvistice folosite de cei ce au scris 
Biblia pentru a indica indumnezeirile/ revelaţiile si acţiunea harului lui Dumnezeu sunt 
transformate in creaturi temporare, care trec in si din existenta. Intr-adevar, pentru 
franko-latini aceasta se presupune a fi cea mai joasa forma de revelaţie, care este 
depăşita de revelaţiile divine făcute direct intelectului. 

46) Aceasta a fost invatatura lui Varlaam din Calabria, care a venit din Apus, devenind 
ortodox fara a cunoaşte credinţa Bisericii in aceste probleme. După dispute cu călugării 
ortodocşi si apărând aceste poziţii franko-latine, invataturile sale au fost condamnate de 
Sinodul Ecumenic al nouălea [121 de la Constantinopol din 1341 [Sinoadele palamitel. A 
devenit cunoscut un pic mai târziu ca invataturile sale erau de fapt originalităţile lui 
Augustin, urmate de intreaga Biserica Franko-latina. In mod evident din aceasta cauza, si 
nu doar pentru Filioque, a fost aşezat Augustin la marginea autorităţii patristice. In 
contrast. Biserica serbează praznicul Sf. Grigorie Palama in a doua Duminica a Postului 
Mare ca a doua Duminica a Ortodoxiei, pentru rolul covârşitor avut impotriva ereziilor 
franko-latine ale lui Varlaam si cu scopul de a proteja credincioşii pe drumul lor spre harul 
necreat prin curăţirea, luminarea si indumnezeirea lor in Hristos. Astfel ei devin dumnezei 
prin har, si ii vad pe Dumnezeu in Logosul lui făcut trup si prin Sfanţul Duh. 



NOTE 

[1] Pentru surse documentate cu detalii ale omorârii episcopilor si abatilor celti si saxoni, 
si inlocuirea lor cu nobili din regatele Frankiste al Franciei, adică Galia, Germania si Italia 
vezi Auguste Thierry, "Histoire de la Conquşte de l'Angleterre par Ies Normands," Paris 
1843, voi. 2. pp. 147 (1071-1072), 215-219 (1075-1076), 284, 313-314, 318 (1087- 
1094);vol. 3, pp. 35 (1110-1138), 214-215 (1203). 

[21 Ibid., voi. 2, pp.55, 66 (1068), 111, 145, 184 (1070-1072),215 (1075-1076), 240-242 
(1082), 313-316 (1088-1089); voi. 3, pp. 35, 44, 47 (1110-1140). Vezi si J. S. Romanides, 
"Church Synods and Civilization," in Theologia, Atena, voi. 63, nr. 3, 1992, p. 427-428. 

[31 In adăugire la lucrarea menţionata in nota [11 vezi J. S. Romanides, "Franks, Romans, 
Feudalism and Doctrine, an interplay between theology and society," Holy Cross Orthodox 
Press, Brookline, Massachusetts 1982. 

[41 Ibid., pp. 11-14. 

[51 Adică un locuitor al provinciei romane Magna Graecia din Italia de sud 

[61 Migne P L, 89, 744; Mansi 12, 313-314. 

[7] J. S. Romanides, "Franks, Romans, Feudalism and Doctrine," pp. 19-20. 

[81 Ibid., pp. 20-38. 

[91 Vezi de exemplu voi. 2, pp. 314-349, de F. Cayrc, A. A. Manual of Patrology and 
History of Theology, (English version), Tournai voi 1, 1935, voi 2, 1940. începând de la p. 
351 a voi. 2 si mai departe ni se spune despre Urmaşii Scolastici ai Părinţilor si apoi de 



Marii Urmaşi ai Părinţilor si in sfârşit incepand de la pagina 661 ni se spune despre 
"Decăderea Generala a Scolasticismului" 

[10] Vezi studiul la care se refera in nota [1] 

[11] Vezi de exemplu lucrarea sa De Trinitate Cărţile II si III. 

[12] După Legea Romana. 

Anatematismele Sfântului Chirii al Alexandriei 

(împotriva lui Nestorie) 



I: Dacă cineva nu mărturiseşte că Emanuel este cu adevărat Dumnezeu şi că pentru aceasta Sfânta Fecioară 
este Născătoare de Dumnezeu; căci a născut trupeşte pre Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl, care S-a făcut 
trup; să fie anatema. 

II: Dacă cineva nu mărturiseşte că Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl S-a unit cu trupul în chip ipostatic şi că 
unul este Hristos, dimpreună cu trupul Său, acelaşi Adică Dumnezeu şi om laolaltă: să fie anatema. 

III: Dacă cineva, în Hristos care este Unul, împarte ipostasurile după unire, legându-le între ele numai cu 
legătura cea după merit, adică după autoritate şl putere şi nu cu găsirea laolaltă printr-o unire naturală: să 
fie anatema. 

IV: Dacă cineva atribuie la două persoane, sau Ipostase, expresiile din Evanghelii şi scrierile apostolice, fie 
cele rostite de sfinţi asupra lui Hristos, fie cele rostite de El însuşi cu privire la Sine şi pe unele le leagă în 
chip deosebit de omul care se înţelege alături de Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl, Iar pe altele ca unele ce 
sunt vrednice de Dumnezeu, numai de Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl: să fie anatema. 

V: Dacă cineva îndrăzneşte să spună că Hristos este un om purtător de Dumnezeu şi nu că este Dumnezeu cu 
adevărat, ca Fiu Unul şi prin natură, întrucât Cuvântul S-a făcut trup şi a fost părtaş la fel cu noi sângelui şl 
trupului: să fie anatema. 

VI: Dacă cineva îndrăzneşte să spună că Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl este Dumnezeul şi Stăpânul lui 
Hristos şi nu mărturiseşte că El este Dumnezeu şl om laolaltă, întrucât Cuvântul S-a făcut trup, după 
Scripturi: să fie anatema. 

VII: Dacă cineva zice că lisus este pus în mişcare întocmai ca un om de Cuvântul lui Dumnezeu, şi că 
bunăvoirea Unuia Născut l-a fost adăugată ca unui altuia, care a existat lângă El: să fie anatema. 

VIII: Dacă cineva îndrăzneşte să spună că omul luat de Cuvântul lui Dumnezeu trebuie dimpreună adorat cu 
Dumnezeu Cuvântul şi dimpreună preamărit şi că el este dimpreună Dumnezeu, ca ceva deosebit faţă de 
altceva deosebit (căci cuvântul "dimpreună" adăugat continuu ne sileşte să înţelegem aceasta) şi nu 
cinsteşte pe Emanuel cu o singură închinare şi nici nu-l înalţă o singură preamărire, întrucât Cuvântul S-a 
făcut trup: să fie anatema. 

IX: Dacă cineva zice că unul Domn lisus Hristos a fost preamărit de Duhul, folosindu-Se de puterea Lui ca de 
o putere străină şi că de la El a luat puterea de a lucra împotriva duhurilor celor necurate şi de a săvârşi 
minuni între oameni şi nu zice dimpotrivă că şi Duhul prin Care a lucrat minunile este propriu Lui: să fie 
anatema. 

X: Sfânta Scriptură spune că Hristos S-a născut arhiereu şl apostol al mărturisirii noastre şl că S-a adus pre 
Sine pentru noi întru miros de bună mireasmă lui Dumnezeu şi Tatălui. Deci dacă cineva zice că arhiereu şi 
apostol al nostru nu S-a născut însuşi Cuvântul cel din Dumnezeu, atunci când S-a făcut trup şi om la fel ca 
noi, ci un altul, în afară de El şi mai ales un om născut din femeie, sau dacă cineva zice că El a adus jertfă şi 
pentru Sine însuşi, iar nu numai pentru noi, căci nu a avut nevoie de jertfă Cel ce nu cunoştea păcatul: să 
fie anatema. 

XI: Dacă cineva nu mărturiseşte că trupul Domnului este făcător de viaţă şi că El este propriu Cuvântului 
celui din Dumnezeu Tatăl, ci zice c este al altcuiva de El alături, unit la un loc cu El după merit, adică având 



numai o locuinţă dumnezeiască şi nu că este făcător de viaţă, după cum am zis, întrucât el a fost propriu 
Cuvântului care are putere de a face vii toate: să fie anatema. 

XII: Dacă cineva nu mărturiseşte că Cuvântul lui Dumnezeu a pătimit în trup şi că a fost răstignit în trup, şi 
că a gustat în trup moartea, fiind Cel întâi Născut din morţi, întrucât Dumnezeu este viaţă, şi de viaţă 
făcător: să fie anatema. 



Omilie asupra căsătoriei 

Sfanţul loan Gura de Aur 



fiecare sa-si iubească femeia ca pe sine insusi; iar femeia sa se teama de bărbat (Efes. 5,33) 



Un mare intelept, enumerând cele mai importante binecuvântări, a mentionat-o si pe aceasta: "bărbatul 
cu femeia care se inteles bine unul cu a/tu/. "(Sir. 25,2). In alta parte accentuează ca: "Prietenul si 
tovarăşul la vreme se intalnesc, si mai mult decât amândoi, femeia cu bărbatul." (Sir. 40.25). In pronia Sa 
divina. Dumnezeu a plănuit de la inceputuri aceasta unire intre bărbat si femeie si a vorbit de cei doi ca de 
una: bărbat si femeie El i-a creat (Gen. 1,27) si nu mai este parte bărbăteasca si parte femeiasca, pentru ca 
voi toţi sunteţi una in Hristos lisus (Gal. 3.22). Nu exista relaţie intre semeni mai profunda decât aceea intre 
bărbat si femeie, daca ei sunt uniţi asa cum ar trebui. Când fericitul David ii jeluia pe Ionatan, care era un 
suflet cu el, cu ce a comparat el măreţia iubirii lor? "Iubirea ta a fost pentru mine mai presus de iubirea 
femeiasca. "(II Regi 1,26). Puterea acestei iubiri este cu adevărat mai mare decât orice pasiune. Unele doriri 
pot fi puternice, dar aceasta singura nu cade niciodată. Aceasta dragoste (eros) este adânc sadita in fiinţa 
noastră. Neobservata de noi, ea face ca trupurile bărbaţilor si ale femeilor sa se atragă pentru ca dintru 
inceput femeia a fost din bărbat, si din femeie si bărbat, alţi bărbaţi si femei s-au născut. Vedeţi acum cat 
de adânca este aceasta unire si cum Dumnezeu a creat-o in mod divin dintr-o singura fire? I-a ingaduit lui 
Adam sa se căsătorească cu Eva, care ii era mai mult decât sora sau fiica, era sânge din sângele lui! 
Dumnezeu a făcut ca intreaga omenire sa-si aibă originea in aceasta. Pe de o parte. Dumnezeu nu a făcut 
femeia separat de bărbat, pentru ca acesta ar fi considerat-o cu totul diferita fata de el. Nici nu a lăsat 
femeia sa dea naştere de copii fara de bărbat. Daca ar sta asa lucrurile, ea si-ar fi suficienta sieşi. In loc de 
acestea, asa cum ramurile unui copac pornesc din acelaşi trunchi. El l-a făcut pe unul-Adam sa fie originea 
intregii omeniri, impreuna bărbat si femeie, si a făcut posibil ca bărbaţii si femeile sa-si fie suficienţi lorusi. 
Mai târziu, a interzis bărbaţilor sa se căsătorească cu surorile sau fiicele lor, pentru ca iubirea noastră sa nu 
se limiteze la membrii familiei, si sa fie retrasa restului omenirii. Toate acestea sunt cuprinse in cuvintele 
lui Hristos: "El i-a făcut de la inceput bărbat si /eme/e."(Mat. 19,4). 

Dragostea dintre bărbat si femeie este forţa care păstrează societatea unita. Bărbaţii vor ridica armele si 
chiar isi vor sacrifica viata pentru acesta iubire. Sf. Pavel nu ar fi accentuat acest subiect fara un motiv 
serios; de ce ar mai fi spus Femei, fiţi supuse bărbaţilor voştri, ca Domnului? Pentru ca atunci când 
domneşte intelegerea, copiii cresc bine, gospodăria este bine intretinuta, iar vecinii, prietenii si rudele 
lauda rezultatul. Si astfel, si familia si societatea beneficiază de mari foloase. Iar când nu exista armonie, 
totul devine confuz si valorile se răstoarnă. Când este pace intre generalii unei armate, totul se desfăşoară 
in ordine, dar când nu e, toate sunt in dezordine. La fel este si aici. De dragul armoniei, atunci, a spus: 
Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului. 

ba presupunem, atunci, ca bărbatului ii este a ocupa locul capului, si femeii cel al trupului, si sa ascultam 
ce inseamna "căpetenie": căci bărbatul este capul femeii, precum si Hristos este capul Bisericii, Trupul Sau, 
al cărui Mântuitor este. Astfel precum Biserica se supune lui hristos, si femeile sa se supună bărbaţilor lor in 
toate. Observaţi ca imediat după ce zice ca bărbatul este capul femeii precum Hristos este capul Bisericii, 
spune imediat ca Biserica este Trupul Sau, si El insusi Mântuitorul ei. Este capul cel ce tine bunăstarea 
trupului. In celelalte sale epistole Pavel deja a aşternut temelia dragostei maritale, si a incredintat bărbatul 
si femeia sa locului lor potrivit: bărbatului cel de conducător si susţinător, si femeii cel de supunere. Astfel 
precum Biserica se supune lui Hristos - si Biserica, aduceti-va aminte, consta atât din bărbaţi cat si din 
femei - femeile sa se supună in toate bărbaţilor lor, ca lui Dumnezeu. 



Ati auzit ce importanta are ascultarea; l-ati lăudat si v-ati minunat de Pavel cum ne uneşte vieţile, asa cum 
ne-am aştepta de la un om admirabil si duhovnicesc. Si bine ati făcut. Dar acum ascultati-l ce mai cere de la 
voi; nu si-a incheiat exemplul. "Bărbaţilor, spune el, iubiţi pe femeile voastre precum si Hristos a iubit 
Biserica." At\ văzut de cată ascultare este nevoie; acum ascultaţi cată iubire este necesara. Vrei ca femeia 
sa-ti fie supusa asa cum Biserica ii este lui Hristos? Atunci ia-ti respunderea unei asemenea purtări de grija 
pentru ea, asa cum este a lui Hristos pentru Biserica. Si chiar daca va fi cândva nevoie sa-ti dai viata pentru 
ea, da, chiar daca va trebui sa treci prin orice fel de suferinţa, sa nu dai inapoi. Chiar daca vei suporta 
toate acestea, nu vei fi făcut nimic ca sa egalezi ceea ce a făcut Hristos. Tu te sacrifici pentru cineva cu 
care eşti deja unit, dar El S-a oferit cuiva care l-a intors spatele si care II ura. Apoi, la fel cum El a cinstit-o 
[Biserica] punând la picioarele Sale pe cea care l-a intors spatele, care L-a urat, respins, dispreţuit, 
realizând aceasta nu prin ameninţări, sau violenta, sau teroare, fara nimic din toate acestea, ci prin 
dragostea Sa neistovita; deci astfel trebuie sa te porţi cu soţia ta. Chiar daca o vezi ca nu te apreciază, ca 
te dispreţuieşte si te batjocoreşte, tot vei putea sa o supui, prin afecţiunea, blândeţea, si marea ta grija 
pentru ea. Nu este Influenta mai puternica decât legătura dragostei, mai ales cea dintre bărbat si femeie. 
Un slujitor poate fi invatat sa se supună prin teama; dar chiar si el, provocat prea tare, isi va caută in 
curând libertatea. Dar partenera cuiva de viata, mama copiilor sai, izvorul bucuriilor sale, nu trebuie 
niciodată inlantuita cu frica si ameninţări, ci cu dragoste si răbdare. Ce fel de căsnicie poate fi aceea in 
care femeia se teme de bărbatul sau? Ce fel de satisfacţie ar putea avea bărbatul insusi, daca trăieşte cu 
femeia sa ca si cum i-ar fi roaba, si nu ca si cu o femeie, după propria ei voinţa? Suferă orice de dragul ei, 
dar nu o desconsidera niciodată, pentru ca Hristos nu a făcut niciodată aceasta fata de Biserica. [...] 

r avei a infatisat cu exactitate bărbatului si femeii care este purtarea potrivita pentru amândoi: ea ar 
trebui sa i se plece pentru ca este capul, iar el sa o iubească ca pe trupul sau. Dar cum poate fi implinita 
aceasta purtare? Trebuie sa fie clar aceasta; acum va voi spune cum. Se va implini daca ne detaşam de bani, 
daca ne nevoim mai mult decât orice pentru virtute, daca ţinem in fata ochilor noştri teama de Dumnezeu. 
Ceea ce Pavel ii sfătuieşte pe slujitori in capitolul următor ni se potriveşte si noua la fel de bine, ...ştiind ca 
pentru orice bine pe care ii indeplineste omul va primi răsplata de la Domnul. (Efes. 6,8). lubeste-o nu atât 
pentru ea, ci pentru Hristos. De aceasta Apostolul spune, fiţi supuse... ca Domnului. Faceţi toate de dragul 
lui Dumnezeu, in duhul ascultării de El. Aceste cuvinte ar trebui sa fie suficiente pentru a ne convinge sa 
evitam certurile si neintelegerile. Nici un bărbat nu ar trebui sa creadă vreunei acuzaţii de la altcineva 
către femeia sa, si invers; nici femeia nu trebuie sa urmărească in mod exagerat plecările si venirile 
bărbatului sau, daca el s-a dovedit intotdeauna deasupra oricărei suspiciuni. Si daca iti dedici ziua lucrului si 
prietenilor, si seara femeii; dar ea tot nu este mulţumită, ci este geloasa după mai mult din timpul tau? Nu 
te supară de plângerile ei; ea te iubeşte, nu se poarta absurd - reproşurile vin din afecţiunea adânca pe care 
ti-o poarta, si din teama. Da, ii este teama ca ii va fi furat patul conjugal, ca altcineva o va lipsi de cea mai 
mare binecuvântare, ca altcineva i-l va lua pe cel ce ii este cap. 

U femeie nu ar trebui sa-si cicaleasca niciodată bărbatul: "Eşti las si leneş si iti lipseşte ambiţia! Priveşte la 
rudele si vecinii noştri; au bani din belşug. Soţiile lor au mult mai mult decât mine." Nu lasati pe nici o 
femeie sa spună unele ca acestea; ea este trupul bărbatului ei, si nu este pentru ea sa-i comande capului, ci 
sa se supună si sa asculte. "Dar de ce sa sufere sărăcia?" vor intreba unii. Daca este săraca, sa se consoleze 
cu gândul la cei ce sunt mult mai săraci. Daca si-ar iubi bărbatul cu adevărat, niciodată nu i-ar vorbi astfel, 
ci ar preţui ca este langa ea, mai mult decât tot aurul din lume... Mobileaza-ti casa simplu si cu bun gust. 
Daca mirele ii arata soţiei ca nu are nici o plăcere in excesele lumeşti, si ca nu le doreşte, căsnicia lor va 
ramane neatinsa de influentele celui rau care sunt atât de des intalnite in zilele noastre. Sa evite muzica 
nepotrivita si dansurile ce sunt atât de la moda acum. 

bunt conştient ca mulţi ma considera ridicol pentru ca dau astfel de sfaturi; dar daca ma veţi asculta, pe 
măsura ce trece timpul veţi intelege avantajele unui stil de viata liniştit. Nu veţi mai rade de mine, ci in 
schimb veţi rade de felul in care trăiesc acum oamenii, precum copii fara minte sau precum oameni beţi. 
Atunci, care este datoria noastră? înlăturaţi din vieţile voastre muzica ruşinoasa, lipsita de modestie si 
satanica, si nu va insotiti cu oameni care se bucura de astfel de distracţii destrăbălate. Când mireasa iti va 
vedea felul de viata, isi va spune, "Minunat! Ce om intelept este bărbatul meu! Nu da nici o importanta 
acestei vieţi trecătoare; s-a căsătorit cu mine ca sa fiu o mama buna pentru copiii lui si un administrator 
grijuliu al gospodăriei sale." Va fi acest fel de viata neplăcut pentru o tanara mireasa? Poate doar pentru o 
scurta perioada de timp, si apoi va descoperi cat de incantator este acest mod de viata. Isi va păstra 
modestia daca tu o păstrezi pe a ta. Nu te angaja in conversaţii nefolositoare; vorbirea prea multa nu 
foloseşte pe nimeni. întotdeauna când oferi un sfat femeii tale, incepe prin a-i spune cat de mult o iubeşti. 
Nimic nu o va convinge mai bine sa recunoască intelepciunea cuvintelor tale decât convingerea ca ii vorbeşti 
cu o afecţiune sincera. Spune-i ca eşti convins ca banii nu au importanta, ca numai tâlharii inseteaza după 
ei in permanenta, ca o iubeşti mai mult decât orice avere; si cu adevărat o tanara inteligenta, discreta si 



evlavioasa este mai de preţ decât toţi banii din lume. Arata-i ca-i pretuiesti compania, si ca preferi sa stai 
acasă decât sa fii plecat. Pretuieste-o de fata cu prietenii si copiii tai. Rugati-va impreuna acasă si duceti-va 
la Biserica; când va intoarceti acasă, intrebati-va unul pe altul intelesurile rugăciunilor si ale celor ce s-au 
citit. Daca sunteţi copleşiţi de sărăcie, amintiti-va de Petru si Pavel, care au fost cinstiţi mai mult decât 
regii sau cei bogaţi, cu toate ca au răbdat de foame si de sete. Amintiti-va unul altuia ca nu este nimic in 
viata de care sa va fie teama, in afara de a-L supară de Dumnezeu. Daca asa va fi căsnicia voastră, 
perfecţiunea aceasta ii va concura pe cel mal sfanţ monah. 

Uaca le vom caută pe cele desăvârşite, celelalte vor veni de la sine. Domnul spune "Căutaţi mai intai 
împărăţia iui Dumnezeu si dreptatea Sa si toate celelalte se vor adaugă vouă." (Mat. 6,33) Ce fel de oameni 
credeţi ca vor fi copii unor astfel de oameni? Ce fel de persoane vor fi cei ce le vor caută compania? Nu vor 
fi ei intr-un final primitori a nenumărate binecuvântări? De obicei copiii moştenesc caracterul părinţilor lor, 
pantru ca s-au format in acelaşi temperament, iubesc ceea ce iubesc si părinţii lor, vorbesc in aceeaşi 
maniera, si lucrează in aceleaşi scopuri. Daca ne organizam in acest fel viata si studiem sarguincios 
Scripturile, vom găsi lecţii care sa ne indrume in tot ceea ce avem nevoie! 



O selecţie din Asupra căsătoriei si vieţii de familie de Sf. loan Gura de Aur 

Traducerea: Maria-luliana Sacs 

Sfanţul loan lacob - Hozevitul 

UN SFANŢ NOU IN BISERICA NOASTRĂ: 

CUVIOSUL NICODIM AGHIORITUL, 

LAUDA ORTODOXIEI DE AZI 



Câteva cuvinte despre petrecerea lui pe pamant si proslăvirea lui. 

As dori ca rândurile acestea sa fie citite de către toţi fraţii noştri romani care pot sa citească, dar mai 
ales de către monahi si monahii, căci Sfanţul Nicodim este fala cinului călugăresc din vremurile mai noi si pe 
drept cuvânt se cuvine sa ne mândrim, ca un simplu călugăr a intrecut pe toţi invatatii lumii prin 
intelepciunea sa si s-a proslăvit intre Sfinţii Bisericii noastre. 

El este fala Ortodoxiei de azi, el este mângâierea si intarirea creştinilor ravnitori care pătimesc pentru 
adevărul Sfintei credinţe, si in sfârşit, el este rusinarea celor care defăima aşezământul Sfinţilor Părinţi. 

In luna Ianuarie 1955 s-a hotărât in Sinodul Patriarhiei Ecumenice, ca Biserica Ortodoxa sa numere intre 
Sfinţi si pe Cuviosul monah Nicodim Aghioritul. Numele lui este destul de cunoscut intre creştinii ravnitori, 
căci Cuviosul Nicodim este dascălul cel vestit care a alcătuit cartea Sfintelor canoane, care se numeşte 
Pidalion. Tot el a mai scris si cartea „Nevăzutul Război", Cartea pentru Mărturisire, Paza celor Cinci Simţiri, 
Sinaxarul Sfinţilor pe tot anul, Talcuirea Psaltirii, Talcuirea Antifoanelor, Talcuirea Sfintei Evanghelii, 
Filocalia si alte cârti alese de care se foloseşte toata lumea creştina. 

In urma cererii pe care au facut-o epitropii mănăstirilor din Sfanţul Munte si după dorinţa celor mai 
ravnitori dintre pravoslavnicii creştini. Cuviosul Nicodim este trecut in rândul Sfinţilor. Cel care a trăit ca un 
Sfanţ, s-a ostenit ca un adevărat Mucenic si a lăsat in urma sa cele mai folositoare cârti pentru creştinătate, 
cu dreptate este ca sa fie cinstit impreuna cu Sfinţii pe care i-a lăudat asa de mult in Sinaxarul sau. 

Călugărul cel flenduros, care umbla incaltat cu opinci si care dorea sa meargă in tara la noi si sa trăiască 
in obştea Cuviosului Paisie de la Neamţ, astăzi este cinstit in toata lumea, impreuna cu Sfinţii mari Dascăli 



ai Bisericii noastre de Răsărit. Lumea creştina de azi, care nu prea tine in seama canoanele Pidalionului, a 
trebuit sa recunoască prin lege ca scriitorul Pidalionului este Sfanţ. Patriarhia Ecumenica din Tarigrad, care 
a defăimat odinioară Sfintele Canoane din Pidalion, astăzi, prin acte oficiale hotărăşte ca: cel care a 
alcătuit Pidalionul, 

- prin hotărâre sinodala - 

este trecut in rândul Sfinţilor! 

lata un semn de incurajare pentru bieţii creştini ravnitori, care pătimesc pentru apărarea Sfintelor 
Canoane si care sunt luaţi in batjocura de lumea moderna când pomenesc de Pidalion! Recunoaşterea 
canonica a Sfanţului Nicodim Aghioritul este un semn ca darul Preasfântului Duh nu s-a depărtat din sânul 
Bisericii noastre, deşi oamenii de azi au stricat multe rânduieli bisericeşti si râvnesc mai mult la moda celor 
din apus. 

Dar va veni si ziua (si cred ca nu-i departe) când pastorii cei fermecaţi de moda noua se vor trezi si vor 
cunoaşte ca nu este potrivit sa mai defaime Pidalionul, odată ce singuri au hotărât in sobor si au declarat la 
toata lumea ca Monahul Nicodim, care a scris Pidalionul, este Sfanţ! 

Trebuie sa inteleaga odată toţi proestosii ca, daca Nicodim este Sfanţ, atunci si canoanele adunate de el 
in Pidalion trebuie cinstite! Căci daca Pidalionul nu se ia in seama, atunci cum putem zice ca cinstim pe 
scriitorul Pidalionului? 

Si daca nu ascultam de Sfintele Canoane, atunci inseamna ca nu cinstim nici pe Cuviosul Nicodim si nici 
pe Sfinţii Părinţi din vechime. Iar hotărârea care au facut-o pentru canonizarea (adică recunoaşterea) 
cuviosului Nicodim, este ca o grămada de cărbuni aprinşi in capul celor ce au hotărât aceasta. Pe marele 
apărător al Sfintelor canoane l-au aşezat intre Sfinţi, iar Cartea Sfintelor canoane o tin sub picioare! 

lata pentru ce se datina pământul si se aprinde văzduhul cu infricosare. lata pentru ce s-a speriat pacea 
si a fugit de pe pamant, iar calul cel roşu din Apocalips (adică focul războiului) necheaza mereu si-i gata sa 
rupă legaturile. 

Am maniat pe Dumnezeu si Sfinţii acum cer răzbunare, căci s-au defăimat invataturile lor si s-a călcat in 
picioare aşezământul lor! In vremurile acestea de intepenire duhovniceasca si de nepăsare generala. Sfânta 
noastră Biserica de răsărit (asa prigonita si sărăcită cum este), ea totuşi nu inceteaza de a revarsă darul ei 
asupra celor binecredinciosi, iar la cei impodobiti cu fapte bune. Sfânta noastră Biserica le dăruieşte cununa 
Sfinţeniei si ii număra intre „Fii ei cei intai născuţi". 

In Biserica cereasca. Cuviosul Nicodim este de multa vreme intre Sfinţi si se roagă pentru noi, 
pământenii, la tronul Dumnezeirii, dar Soborul Bisercii pământeşti abia acum s-a gândit sa-l cinstească asa 
cum se cuvine. Lumina Sfanţului nostru Părinte Nicodim, care a răsărit la ceruri acum 152 de ani, s-a vădit 
astăzi mai bine in Biserica de pe pamant, ca sa lumineze tuturor! 

Se bucura acum tot poporul creştinesc si Sfânta Biserica dantuieste, cinstind pe marele scriitor 
bisericesc si pe alesul cinului călugăresc. Sa dam cu toţii slava lui Dumnezeu ca nu s-a curmat niciodată 
şiragul Sfinţilor Cuviosi, care merg pe calea cea strâmta a Crucii si aduc la ceruri prinosul nevointelor 
puşti ncesti! 

Cată vreme Sfânta Lumina se pogoară in Biserica noastră si Sfinţii odraslesc in livada cea duhovniceasca 
a Ortodoxiei, este semn ca Dumnezeu este cu noi si adevărul Sfintei noastre credinţe străluceşte mai mult 
decât soarele, spre biruinţa noastră. 



DIN VIATA CUVIOSULUI NICODIM AGHIORATUL 

Cuviosul Părintele nostru Nicodim este floarea cea mai aleasa din gradina Maicii Domnului, adică din 
Sfanţul Munte, care a odraslit in veacul din urma. Mireasma cea duhovniceasca pe care a raspnadit-o acest 
cuvios, a umplut Biserica ortodoxa din toate părţile. Prin viata lui cea sfânta, prin invatatura lui cea dulce, 
prin cărţile lui cele scumpe si de Dumnezeu insuflate, el a ajuns la măsura Sfinţilor dascăli din vechime, 
alături de Sfanţul loan Gura de Aur, de Sfanţul Vasile cel Mare, de Sfanţul loan Damaschin si de alţi Sfinţi 
mari. 

S-a născut in Ostrovul Naxului. A urmat o bucata de vreme la seminarul din oraşul Smirna. Insa dorul de 
călugărie nu l-a lăsat sa termine scoală. Ca o căprioara insetata a alergat la adăpostul liniştit al mănăstirii. 



In vremea când cuviosul părintele nostru Paisie era plecat din Sfanţul Munte si punea inceputul vieţii de 
obşte la noi in tara, cam pe-atunci a intrat Cuviosul Nicodim ca frate in mănăstirea Sfanţului Dionisie din 
Sfanţul Munte (in anul 1775). 

Insa n-a stat acolo decât doi ani, căci talentul lui pentru alcătuirea cărţilor l-a făcut ca sa colinde 
intocmai ca o albina prin tot Sfanţul Munte, pentru a aduna mierea cea duhovniceasca. Oriunde auzea ca 
sunt cârti si insemnari vechi, mergea ca sa le citească, ori ca sa le copieze pentru folosul de obşte. 

Pe cele care erau scrise intr-o limba grea si neinteleasa, el le scria intr-o limba uşoara, pe cele greşite 
le îndrepta, iar pe cele incomplete, el le completa. 

Vieţile Sfinţilor care erau atunci imprastiate si netiparite, el le aduna la un loc. Scripturile greu de 
inteles el le talcuia, iar la Sfinţii care nu aveau slujba in Minei, el le alcătuia slujba in chip armonios. In 
puţine cuvinte putem zice ca nu era sfatuire de folos care sa nu treacă pe sub pana lui, nu era vreo 
nedumerire care sa nu fie dezlegata de el, nu era cuvânt duhovnicesc care sa nu fie lămurit de el. 

Când a aflat despre petrecerea minunata a Stareţului Paisie de la Mănăstirea Neamţului, care era 
cărturar, ca si dansul, a dorit mult sa meargă in România, spre a petrece in obştea vestita de la Neamţ. Dar 
când s-a pregătit sa meargă, a fost instiintat prin descoperire cereasca ca sa nu părăsească Sfanţul Munte, 
care avea nevoie de lumina învăţăturii lui si de pilda vieţii. Dorinţa lui era ca sa găsească un povatuitor 
iscusit si invatat asa cum era Cuviosul Paisie din România, insa Maica Domnului l-a ţinut pe loc, ca sa 
înflorească si sa rodească in gradina cea Sfânta a Ei (in Sf. Munte). 

Darul Sfanţului Duh s-a revărsat din belşug peste el si l-a făcut ca sa lumineze ca un luceafăr in toata 
lumea pravoslavnica. In vremea aceea când mai toate naţiile ortodoxe erau sub robia turceasca si duceau 
lipsa de invatatura, smeritul părintele nostru Nicodim a adăpat pe poporul cel insetat la suflet cu sfânta lui 
invatatura. Vorba lui simpla si dulce, sfatul lui cel plin de râvna si de înţelepciune, a fost in vremea aceea, 
este si in ziua de astăzi, si va ramane cat va fi lumea, ca o miere duhovniceasca, care hrăneşte pe cel 
flamand la suflet si îndulceşte pe cel amarat la inima. 

Talentul lui a fost pizmuit de mulţi „fraţi mincinoşi", cum ii numeşte Sf. Apostol Pavel. Aceştia s-au 
luptat ca sa oprească izvorul învăţăturii lui si sa 11 ponegrească numele. Si poate scârba asta l-a făcut sa se 
hotărască a merge in România, pe langa alte motive. Insa Dumnezeu a astupat gura la toţi vrăjmaşii lui, căci 
toti proestosii cei duhovniceşti, pana si însuşi Patriarhul Tarigradului, 11 lăudau si preţuiau cărţile lui. 

In Constantinopol era pe vremea aceea Patriarh Ecumenic Grigore al cincilea, care mai pe urma a suferit 
moarte muceniceasca. Intr-o vreme când Patriarhul Grigore a fost silit de turci sa părăsească scaunul, s-a 
retras in Sfanţul Munte si trăia in linişte, intr-o chilie de langa Mănăstirea Ivirul. Cuviosul Nicodim, fiind 
acolo, in apropiere, la sihăstria Capsala era ajutat cu provizii de către fericitul ierarh si de multe ori 
vorbeau împreuna, punând la cale luminarea poporului creştinesc, carea zăcea in neştiinţa, sub jugul 
păgânilor. Mulţi creştini din stăpânirea turceasca au fost siliţi sa-si lepede Sfânta Credinţa. Si toti care 
cunoşteau căderea si doreau pocăinţa, alergau in Sfanţul Munte ca la un liman de mântuire. Aici aflau pe 
fericitul Patriarh Grigore, la care se mărturiseau. Acesta ii trimitea pe urma la dascălul Nicodim din pustia 
Capsalei ca sa-i povatuiasca. 

In acest fel. Cuviosul Nicodim a scos pe mulţi din întunericul lepădării si i-a adus la pocăinţa curata, iar 
pe unii din aceştia i-a îndemnat ca sa mărturisească pe Hristos înaintea stapanitorilor pagani. Asa a primit 
moarte muceniceasca noul Mucenic Constantin din Idra. Pe acesta. Cuviosul Nicodim l-a întărit ca sa 
mărturisească pentru Hristos si pe urma i-a scris viata cu pătimirile lui, alcatuindu-i si slujba lui in chip 
minunat. 

Din vremea aceea a rămas si o scrisoare a Cuviosului Nicodim, adresata către Patriarhul Grigore pentru 
un monah roman din Transilvania, care nu avea botezul adevărat. 

lata cuprinsul acestei scrisori: 

Preasfintite Stăpâne si dumnezeiescule Patriarh a toata lumea! Aducătorul acestei scrisori, care este de 
origine din Transilvania si are botezul (sau mai bine sa zic desbotezul) fiind molipsit de intinaciunea 
latinilor, vine prin mijlocirea mea, către înalt Preasfinţia voastră, cerând călduros ca sa fie botezat cu 
botezul Bisericii noastre de Răsărit. Deci atât el, cat si eu, ne rugam de a voastră inima următoare lui 
Hristos si apostoleasca, ca sa trimiteţi intarit prin ordin scris oficial pe numitul monah, ne-monah, adică 
fara darul călugăriei, către duhovnicul roman Părintele Grigore din mănăstirea Pantocrator. Căci acela, 
fiind de acelaşi neam si de aceeaşi limba cu dansul, poate sa-l invete si sa-l innoiasca cu botezul nostru, 
precum el insusi si eu ne rugam mai mult lui Dumnezeu ca după alte cereri de mântuire sa aibă si călătorie 



uşoara, sa fie călăuzit la tronul Preafericirii voastre si sa aleasa calea cea buna spre folosul a tot poporul 
creştinesc. Pentru aceasta, cerandu-va rugăciuni, raman, socotindu-ma cel mai mic dintre slugile voastre. 

ss) Nicodim 

Din actul acesta se vede cat de multa paza era in vremea aceea de a nu primi in manastore pe cei ce 
sunt botezaţi prin stropire. Despre lucrul acesta ne putem incredinta si cărţile Cuviosului Paisie de la 
Neamţ, care nu primea nicidecum in obştea lui pe cei care veneau din Transilvania ori din Bucovina, unde se 
boteza prin stropire. 

In vremea când trăia cuviosul Nicodim la Sihăstria Capsalei, a fost chemat de către proestosil Sfanţului 
Munte ca sa discute cu nişte clerici papistasi despre dogmele credinţei. Când s-a ivit cuviosul in ograda 
mănăstirii din Căreia, imbracat flenduros si cu opinci in picioare, papistasii s-au plâns proestosilor ca asta 
este un semn de batjocura pentru ei ca sa stea de vorba cu un asemenea călugăr mojic. Proestosil insa i-au 
liniştit, dandu-le oarecare lămuriri despre „flendurosul Nicodim". 

Când au inceput discuţia, fiecare vorba rostita de monahul nostru era ca un fulger arzător pentru 
uscaturile, sau mai bine zis, pentru secaturile Papei. Chiar de la inceput le-a inchis gura si nestiind ce sa 
mai zică, croncăneau ca nişte ciori, întrebând: „Mai sunt in Muntele Athos si alţii de fel cu cel care a vorbit 
cu noi?". întrebarea asta au adresat-o epitropilor din Sfanţul Munte, dar Cuviosul Nicodim, care era de fata, 
a luat-o înainte cu răspunsul, zicând: „Sunt o mulţime si eu sunt cel din urma!". 

Odinioară a mers la Sfanţul Munte un protestant din Germania si caută sa ia in batale de joc simplitatea 
călugărilor. A declarat in fata epitropilor din Căreia ca el este Proorocul Iile. Proestosil au inceput sa rada, 
crezând ca au de-a face cu un nebun. Dar când a inceput el sa le vorbească, au văzut ca nu e nebun, ci este 
o undita primejdioasa pentru Ortodoxie. Deci, nepricepandu-se ei cum sa-i răspundă, s-au sfătuit ca sa 
găsească pe cineva dintre călugări care sa dovedească cu mărturii din Sfânta Scriptura ca protestantul este 
mincinos (iar nu proroc, cum zicea el). Atuncii bătrânii si-au adus aminte de smeritul dascăl Nicodim, care 
trăia in vremea aceea intr-o chilie, aproape de Căreia. Cuviosul Nicodim s-a prezentat, ca de obicei, 
imbracat in nişte zdrenţe si încălţat cu opinci de porc. Când l-a văzut protestantul, a inceput a rade cu 
hohote. Atunci bătrânii proestosi i-au lămurit cuviosului pentru ce este chemat, adică sa dea rasounsul 
cuvenit proorocului mincinos. 

Pricepând cuviosul ca ereticul isi bate joc de călugări, 1-a zis: - „Va sa zică, eşti Proorocul Iile, 
domnule". - „Desigur!" (a răspuns neamţul). Atunci Cuviosul 1-a zis iarasi: - „Proorocul Iile a avut tăierea 
împrejur, dar dumneavoastră o aveţi?!" 

La întrebarea asta proorocul a rămas cu gura căscata si a plecat fara sa mai astea de vorba cu opincarii 
din Sf. Munte. Toţi cei care veneau sa ispitească pentru tainele credinţei, daca se întâmpla sa vorbească cu 
dascălul cel flenduros, nu mai aveau pofta sa rada, ci plecau îndată ruşinaţi. 

Cuviosul Nicodim Aghioratul n-a făcut semne si minuni in viata, dar viata lui întreaga a fost o adevărat 
minune, prin roadele bunătăţii care au împodobit lumea. învăţaturile lui au luminat poporul creştinesc si au 
întărit Biserica Ortodoxa in vremurile cele mai grele. 

După mărturiile Sfinţilor Părinţi, sfinţenia omului nu se arata din săvârşirea minunilor, ci din viata cea 
îmbunătăţită. Minunile sunt lucrările lui Dumnezeu si se fac mai mult pentru luminarea celor necredincioşi si 
pentru întărirea celor slabi in credinţa, iar faptele cele îmbunătăţite sunt roadele prin care se cunosc 
Sfinţii. 

lata ce zice Sfanţul Grigore Teologul, in cuvântul de la înmormântarea Sf. Vasile cel Mare: „Minunile 
sunt pentru cei necredincioşi, iar nu pentru cei ce cred. Semnul bărbaţilor Sfinţi este viata lor cea după 
Dumnezeu si aşezarea lor cea sfânta!". 

Pomenirea Cuviosului Nicodim se face in ziua de 14 iulie. 



Sfanţul loan Gura de Aur zice: „Virtutea este mai presus decât minunea 



I" 



Tot el mai scrie si aceasta: „Sfinţi sunt acei care au credinţa dreapta si viata curata, chiar de nu 
săvârşesc semne, chiar de nu izgonesc duhurile necurate, după cum despre Sf. loan, cel mai mare dintre toţi 
cei născuţi din femei, nu se pomeneşte nicăieri ca ar fi făcut semne!" (vezi Epistola către Filipeni). 

Sfnatul loan Botezătorul n-a făcut minuni in viata, dar a trăit ca îngerii pe pamant si s-a învrednicit sa 
boteze pe Mântuitorul lumii in apele Iordanului. 



Tot asa, nici Cuviosul Nicodim n-a făcut minuni, dar viata lui a fost ingereasca si a botezat milioane de 
suflete cu lumina cea sfânta a invataturii sale. Cărţile lui sunt ca nişte făclii aprinse care luminează 
creştinătatea. Ele vor ramane ca o călăuza de mântuire pentru toate veacurile. Dar ostenelile cele mari ce 
le-a suferit Cuviosul Nicodim la alcătuirea cărţilor i-au supt de timpuriu puterile si la vârsta de 60 de ani s-a 
stins din viata aceasta ca un luceafăr luminos in lumea cereasca. Toata viata si-a petrecut-o in sărăcie si in 
osteneli, mai presus de fire. Călugării din Sf. Munte ii ziceau „dascăl" (adică invatator) iar el se numea pe 
sine „lepădătura" si „câine mort", atâta era de smerit incat oriunde se afla cu fraţii, tot locul cel mai de pe 
urma ii caută, umblând incaltat intotdeauna cu opinci. 

Cuviosul Nicodim Aghioritul n-a invatat Teologia la Universitatea din Atena si nici n-a colindat pe la 
şcolile inteleptilor din Apusul Europei (cum obişnuiesc teologii de astăzi). El s-a adăpat numai cu apa cea 
limpede a Ortodoxiei din Mănăstirile Sfanţului Munte, adică din Sfintele Scripturi. Dar razele invataturii lui 
intrec toata ştiinţa inteleptilor de astăzi, care cuprinde lustrul filosofiei, dar este lipsita de miezul 
credinţei. Căci un bob de credinţa curata preţuieşte mai mult decât vagoane intregi de ştiinţa lipsita de 
mustul credinţei. 

Este de insemnat ca monahii din Sfanţul Munte l-au numit intodeauna pe Cuviosul Nicodim ca „Dascăl" 
al lor, asa ii numeau toţi, inca de când era in viata. Iar după mutarea lui din viata, toţi monahii si toţi 
creştinii care cunoşteau viata lui, ii socoteau ca pe un Sfanţ. Capul lui a fost aşezat intr-o cutie de lemn 
spre inchinarea celor care cinsteau pomenirea lui. Pe fruntea lui este scris: „Aştept învierea Morţilor", după 
cum a lăsat el cuvânt inainte de moarte. Preafericitul si Marele Patriarh loachim al treilea, mergând la Sf. 
Munte, a ingenuncheat inaintea cinstitului sau cap, indelung rugandu-se cu multe lacrimi, ca sa-l acopere in 
viata cu darul lui cel Sfanţ. La urma a sărutat cu evlavie cinstitul cap al Cuviosului, zicând către cei de fata: 
„Cine nu socoteşte acest cap ca moaşte de Sfanţ sa fie ANATEMA!". Cu alte cuvinte, el este socotit ca sfanţ 
cu mult inainte de a se hotari in Sobor. Mulţi dintre călugării aghioriti sărbătoreau pomenirea lui cu mult 
inainte de hotărârea Patriarhiei, căci toţi erau convinşi despre sfinţenia vieţii lui. 

Numele lui a ajuns cunoscut si la papistasii din Apus, care au avut de multe ori discuţii cu el pentru 
credinţa si s-au spaimantat de darul intelepciunii care locuia in el. Insisi aceştia, pe care i-a ruşinat de 
multe ori Cuviosul Nicodim, l-au insemnat in cărţile lor, impreuna cu Sfinţii ortodocşi din vechime, pe care ii 
cinstesc si ei (adică alături de Sf. loan Gura de Aur, Sf. loan Damaschin si Sfanţul Andrei Criteanul). 

O, Sfinte Preacuvioase Părinte Nicodime, care mult doreai odinioară ca sa mergi la noi in tara si sa 
petreci in obştea cuviosului Paisie de la Neamţ, adu-ti aminte astăzi de scumpa noastră tara, cerceteaz-o cu 
duhul dintru inaltime! Fiii duhovniceşti ai cuviosului Paisie nu mai au loc azi in România, intreaga tara s-a 
prefăcut intr-o obşte care lupta cu Dumnezeu si aleargă către rau! Tu, care eşti neintrecut la sfatuire si 
prea dulce la vorbire, vorbeşte si acum tainic, la inima pastorilor duhovniceşti ca sa nu mai facă tovărăşie 
cu stăpânirea intunericului, sa nu mai facă slujnica pe „Mireasa lui Hristos", care este Biserica. 



STIHURI DE UMILINŢA 

Nicodime preafericite, 
Care doreai odinioară 

Ca sa trăieşti la noi in tara, 
Acum caută din ceruri 
Si vezi pe fii României 

Cum poarta jugul tiraniei. 

Cu Sfanţul Stareţ de la Neamţ 

Sa dai acuma ajutor 

Prea necăjitului popor. 

Iar tabăra inselaciunii 

Din vatra noastră strămoşeasca 

Degrabă sa se risipească! 



In tara noastră primitoare 

Acum nu mai este „soare" 

Cu razele de libertate, 

Căci vântul de la Miazănoapte 



Aduce negura de moarte. 

Cu darul tau cel sfanţ, Părinte, 

Sa managai pe cei necăjiţi 

Si sa dezlegi pe cei robiţi. 

Iar pe organele pierzării 

Care hulesc Sfânta Credinţa 

Intoarce-i către pocăinţa! 

învăţătura ta cinstita 

Sa fie iarasi folosita 

De neamul nostru Romanesc 

Si „coarnele lui veliar" 

Sa nu se mai inalte iar! 

Pidalionul scris de tine 

Sa fie naţiei Creştine 

Ca o duhovniceasca cârma, 

Iar cartea „Celor Cinci Simţiri" 

Oglinda Sfintei mântuiri. 

In viata noastră necăjita 

Si de Pastorii buni lipsita. 

La toţi creştinii pravoslavnici 

Luceafăr sa ne fie-n cale 

Sfinţenia vieţii tale! 



CUVÂNT SPRE LĂMURIRE 

Când lipsesc povatuitorii cei buni, când duhul lumesc caută sa inabuse sfânta credinţa, când slugile lui 
antihrist se grăbesc sa intunece adevărul, atunci Pidalionul Sfanţului Nicodim ne arata ca o busola incotro sa 
mergem, iar cartea lui - „Nevăzutul Război" ne invata cum trebuie sa folosim armele cele duhovniceşti. Pe 
urma „Hristoitia", adică cartea bunelor obiceiuri, ne invata cum se ne purtam in viata, iar cartea „Paza 
celor Cinci Simţiri" ne serveşte ca o straja neadormita pentru suflet. 

In sfârşit, toate cărţile lui, care sunt mai mult de o suta, le avem ca pe un ajutor spre mântuire in toata 
viata noastră. 



TROPARUL SFANŢULUI NICODIM (glasul 5) 

Pe Sfanţul Nicodim cel nou vestit, pe marele dascăl aghiorit, pe albina cea cu dar, care strans-au din 
belşug pravoslavnicul nectar spre hrana creştinătăţii, acum noi cu râvna venind, sa-l lăudam, praznuind! 

CONDACUL SFANŢULUI NICODIM (glasul 3) 

îngereşte vieţuind, te faci icoana virtuţii si pe toţi povatuind in lupta cu „nevăzuţii", limba ta este 
organul mişcat de Duhul, pana ta ne luminează tainic văzduhul si cinstindu-i pe toţi Sfinţii, te duci la 
bucuria lor! 

MEGALINARIA 

Pe Luminatorul cel preaslavit si pe scriitorul si sihastrul neobosit, veniţi, credincioşilor, astăzi, intr-un 
gând sa-i impletim cununa de lauda, cântând! 

MEGALINARIA CUVIOSULUI NICODIM 



Pe cuviosul Nicodim, podoaba călugăriei, pe îngerul Sfanţului Munte si slava Ortodoxiei, sa-l lăudam 
impreuna, urmandu-i povata cea buna. 

"Ce trebuie sa fac ca sa ma mantuiesc?" 

Avva Filimon 



Un frate pe nume loan a venit la avva Filimon si asezandu-se i-a spus: "Ce sa fac sa ma 
mantuiesc? Deoarece mintea mi se plimba de la una la alta si se indreapta spre toate 
lucrurile rele". După o pauza, părintele a răspuns: "Aceasta e una din patimile din afara si 
nu te lasă fiindcă inca nu ai obţinut o dorire absoluta a lui Dumnezeu. Căldura acestei 
dorinţe si cunostiinta lui Dumnezeu inca nu au venit la tine". Fratele i-a zis: "Ce ar trebui 
sa fac, părinte?" Avva Filimon răspunse: "Meditează in launtrul tau pentru o vreme, adânc 
in inima ta; căci aceasta iti poate curata mintea de lucrurile acelea". Fratele, 
neintelegand ceea ce i se spusese, ii zise bătrânului: "Ce este meditaţia lăuntrica, 
părinte?" Bătrânul răspunse: "Uita-te mereu in inima ta, si cu atenţie spune in mintea ta 
cu frica si cutremur: 'Doamne lisuse Hristoase, miluieste-ma'. Căci acesta e sfatul care 
fericitul Diadochie l-a dat novicilor". 

Fratele a plecat; si cu ajutorul Domnului si pentru rugăciunile bătrânului a găsit liniştea si 
un timp s-a umplut de dulceaţa cu aceasta meditaţie. Dar apoi dintr-o data aceasta l-a 
părăsit si nu mai putea sa o practice sau sa se roage cu atenţie. Asa ca s-a dus iar la 
batran si i-a spus ce patise. Iar bătrânul i-a zis: "Ai avut aceasta pregustare a liniştii si a 
lucrării interioare, si ai experiat dulceaţa care vine din ele. Aceasta e ceea ce ar trebui sa 
faci mereu in inima ta: fie de mănânci sau bei, ca eşti cu cineva sau in afara chiliei tale, 
sau pe drumuri, repeta acea rugăciune cu mintea treaza si gândul neabătut; de 
asemeanea, cânta, si meditează in rugăciune si psalmi. Chiar si când faci munci necesare, 
nu lasă mintea ta sa stea ci continua sa meditezi lăuntric si sa te rogi. Căci astfel poţi 
atinge profunzimile Sfintei Scripturi si puterea ascunsa acolo, dând munca neincetata 
mintii, si astfel implinind porunca apostolica "Rugati-va neincetat" (1 Tesaioniceni 5:17). 
Da mare atenţie inimii tale si pazeste-o, ca nu cumva sa intre gânduri rele sau altfel goale 
si nefolositoare. Fara intrerupere, fie de eşti adormit sau treaz, de mănânci, bei, sau eşti 
cu cineva, lasa-ti inima lăuntric si mental intr-o vreme sa mediteze la psalmi, in alta 
vreme sa repete rugăciunea, "Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma". 
Si când canti, asigura-te ca gura nu iti zice un lucru, iar mintea se gândeşte la alt lucru." 

larasi fratele a zis: "In somn vad multe inchipuiri deşarte". Si bătrânul i-a spus: "Nu fi 
trândav si neglijent. înainte sa te duci spre somn, zi multe rugăciuni in inima ta, lupta 
impotriva gândurilor rele si nu te lasă amăgit de cererile diavolului; atunci Dumnezeu te 
va primi in prezenta Sa. Daca este cu putinţa, dormi numai după zicerea psalmilor si după 
meditaţia lăuntrica. Nu te lasă prins nepregătit, lasandu-ti mintea sa accepte gânduri 
ciudate; ci intinde-te meditând cu gândul rugăciunii tale, ca in vremea somnului te va 
păzi, iar când te vei deştepta va grai cu tine (Piide 6:22). De asemenea, spune sfanţul 
Crez al credinţei Ortodoxe inainte sa adormi. Căci dreapta credinţa in Dumnezeu este 
izvorul si paza tuturor binecuvântărilor". 



Traducerea: Radu Ha^iu 



SFANŢUL SERAFIM DE SAROV 

DESPRE DOBÂNDIREA SFANŢULUI DUH 



INTRODUCERE 

Jfantul Serafim de Sarov s-a născut in 1759, in oraşul Kursk. Părinţii sai erau nişte 
creştini ortodocşi evlaviosi, modele de spiritualitate adevărata. La vârsta de 10 ani, 
Serafim a fost vindecat in mod miraculos dintr-o boala grea cu ajutorul icoanei 
Născătoarei de Dumnezeu din Kursk. De copil, s-a afundat in scrierile si in slujbele 
bisericii. A inceput viata monahala la mănăstirea Sarovului la vârsta de 19 ani. A fost tuns 
călugăr când avea 27 de ani si curând după aceea a fost hirotonit diacon. Profunzimea si 
curăţia participării Sfanţului Serafim in slujbele dumnezeieşti sunt evidente, deoarece i s- 
a ingaduit sa vadă ingerii, si in timpul Sfintei Liturghii din Joia Mare l-a văzut pe Domnul 
Insusi. 

La 34 de ani a fost hirotonit preot, si a fost numit duhovnic al mănăstirii de maici 
Diveievo. In acelaşi timp, a mai primit binecuvântare pentru a incepe o viata de pustnic in 
pădurea ce inconjoara Sarovul. Trăia intr-o cabana mica, dedicandu-se in intregime 
rugăciunii, postului si citirii Scripturii si a scrierilor Sfinţilor Părinţi. Sfanţul Serafim 
obişnuia sa meargă la mănăstire Duminicile pentru a primi Sfânta împărtăşanie; apoi se 
intorcea in pădure. 

In 1804, Sfanţul Serafim a fost atacat de tâlhari si bătut de moarte. Rănile provocate de 
acest atac l-au făcut sa umble de acum inainte aplecat de spate, având nevoie de un toiag 
pentru a merge. După aceasta intamplare. Sfanţul a inceput sa se roage continuu, mult 
mai fierbinte, timp de o mie de zile si o mie de nopţi, petrecând cea mai buna parte a 
timpului sau in genunchi pe o piatra de langa chilia sa si strigând "Doamne, miluieste-ma 
pe mine, păcătosul". Apoi a petrecut trei ani in izolare, in tăcere absoluta. Supunandu-se 
cererii Bătrânilor mănăstirii, s-a intors in mănăstire in 1810, continuandu-si insa viata in 
rugăciune si izolare tăcuta pentru inca zece ani. Ascultând de o viziune dumnezeiasca. 
Serafim si-a incetat tăcerea si a inceput sa vorbească, spre folosul celorlalţi. Sfanţul 
intampina pe oricine venea la el cu o inchinaciune, un sărut duhovnicesc si cuvintele 
salutului pascal, "Hristos a înviat!", li numea pe toţi "bucuria mea". In 1825 s-a intors la 
chilia sa din pădure, unde primea mii de pelerini din intreaga Rusie. Fiindu-i dat darul 
inainte-vederii. Sfanţul Serafim de Sarov, făcătorul de minuni, oferea tuturor consolare si 
indrumare. Sfanţul Serafim a murit pe 2 ianuarie 1833, ingenuncheat inaintea icoanei 
Născătoarei de Dumnezeu. 

Un exemplu al harului Duhului Sfanţ lucrator in viata si cuvintele Sfanţului Serafim a ajuns 
la noi când, in noiembrie 1831, un creştin ortodox evlavios pe nume Nikolai Motovilov s-a 
intalnit cu Sfanţul Serafim, notând conversaţia avuta. Notele lui Motovilov au fost 
transcrise si publicate de Serghei Nilus, care a scris următoarea introducere: 

Aceasta descoperire este fara indoiala de importanta mondiala. Intr-adevar, in esenţa 
nimic nu este nou in ea, pentru ca intreaga revelaţie a fost data Apostolilor din chiar ziua 
Pogorârii Duhului Sfanţ, la Rusalii. Dar acum, când oamenii au uitat adevărurile 
fundamentale ale vieţii creştine si sunt afundaţi in intunecimea materialismului sau in 
indeplinirea rutinata si de suprafaţa a "nevointelor ascetice", descoperirea Sfanţului 
Serafim este cu adevărat extraordinara, asa cum si el insusi a considerat-o. "Nu-ti este dat 



numai tie sa intelegi aceasta", spune Sfanţul Serafim către sfârşitul descoperirii, "ci prin 
intermediul tau, este data intregii lumi!" Ca strălucirea unui fulger, aceasta minunata 
conversaţie luminează toata lumea care era deja cufundata in nepăsare si moarte 
duhovniceasca, cu mai puţin de un secol inainte de lupta impotriva creştinismului in Rusia 
si intr-un timp in care credinţa creştina era intr-o decădere accentuata in Vest. Aici 
Sfanţul lui Dumnezeu apare inaintea noastră asemenea proorocilor prin care Insusi Duhul 
Sfanţ a vorbit. 

Redăm totul, cuvânt cu cuvânt, fara nici o interpretare proprie. 
S. A. Nilus 



Scopul vieţii creştine 

"Era joi", scrie Motovilov. "Ziua era posomorâta. Stratul de zăpada măsura 20 de 
centimetri; fulgi uscaţi si tari cădeau abundent din cer când Sfanţul Serafim si-a inceput 
conversaţia cu mine, pe un câmp de langa chilia sa, de cealaltă parte a râului Sarovului, 
la poalele dealului ce se coboară spre mal. Mi-a spus sa stau pe buturuga unui copac pe 
care tocmai ii tăiase si s-a aşezat in fata mea. 

"Domnul mi-a arătat" spuse marele batran, "ca in copilărie ati avut o mare dorinţa de a 
cunoaşte scopul vieţii creştine, si ca ati intrebat, mereu, multe persoane duhovniceşti 
mari despre acesta". 

Trebuie sa recunosc ca de la vârsta de 12 ani acest gând m-a măcinat continuu. De fapt, 
am intrebat mulţi preoţi despre el, si totuşi răspunsurile lor nu m-au satisfăcut. Acest 
lucru nu avea cum sa fie ştiut de batran. 

"Dar nimeni", continua Sfanţul Serafim, "nu v-a dat un răspuns exact. Vi s-a spus: "Mergi 
la biserica, roaga-te la Dumnezeu, respecta poruncile Domnului, fa fapte bune - acesta 
este scopul vieţii creştine". Unii au fost chiar indignaţi de faptul ca va macină o asemenea 
curiozitate profana si au spus: "Nu caută lucruri care te depăşesc". Dar nu v-au explicat 
asa cum ar fi trebuit. Acum umilul Serafim va va explica care este cu adevărat acest 
scop". 

"Totuşi rugăciunea, postul, privegherea si toate celelalte practici creştine care exista nu 
alcătuiesc scopul vieţii noastre creştine. Deşi este adevărat ca ele slujesc ca mijloace 
indispensabile in atingerea acestui tel, adevăratul scop al vieţii noastre creştine consta in 
dobândirea Duhului Sfanţ al lui Dumnezeu. Cat despre rugăciune, post, priveghere, 
pomeni si toate faptele bune făcute de dragul lui Hristos, sunt numai mijloace spre a 
dobândi Duhul Sfanţ. Reţineţi cuvintele mele, doar faptele bune făcute din dragoste de 
Hristos ne aduc roadele Duhului Sfanţ. Tot ce nu este făcut din dragoste pentru Hristos, 
chiar daca ar fi ceva bun, nu aduce nici răsplata in viata viitoare, nici harul Domnului in 
viata aceasta. De aceea Domnul nostru hsus Hristos a zis: "Cei ce nu aduna cu Mine 
risipeşte" (Luca 1 1 :23). Nu ca o fapta buna ar putea fi numita altfel decât agoniseala, căci 
chiar daca o fapta nu este făcuta din dragoste pentru Hristos, este totuşi considerata 
buna. Scriptura spune: "In orice neam cei care se teme de Dumnezeu si face ce este drept 
este primit ia Ei" (Fapte 10:35). 

"Asa cum vedem intr-o alta pilda sfânta, omul care face lucruri drepte este plăcut 
Domnului. Vedem îngerul Domnului apărând, la vremea rugăciunii, lui Corneliu, sutasul cel 
drept si cu frica de Dumnezeu, si spunandu-i: "Trimite ia lope şi clieamă pe Simon, cei ce 
se numeşte Petru. Acesta iti va spune cuvinteie vieţii veşnice, prin care te vei mântui tu 
si cei ai casei taie". Astfel Domnul foloseşte toate mijloacele Sale divine pentru a-i da 



unui astfel de om, in schimbul faptelor sale bune, şansa de a nu-si pierde răsplata din 
viata viitoare. Dar pana se sfârşeşte aceasta viata, trebuie sa incepem cu o dreapta 
credinţa in Domnul nostru lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit in lume sa 
mântuiască pe cei păcătoşi si care, prin dobândirea de către noi a harului Duhului Sfanţ, 
aduce in inimile noastre împărăţia lui Dumnezeu si ne deschide calea spre câştigarea 
binecuvântărilor vieţii ce va veni. Dar primirea de către Dumnezeu a faptelor bune care 
nu sunt făcute din dragoste de Hristos se limitează la aceasta: Creatorul ne da mijloacele 
pentru a le face sa trăiască (cf. Evrei 6:1). Sta in puterea omului a le face sa trăiască sau 
nu. De aceea Domnul a spus evreilor: "Daca ati fi orbi n-ati avea păcat. Dar acum ziceţi: 
noi vedem. De aceea păcătui ramane asupra voastră" (loan 9:41). Daca un om precum 
Corneliu este plăcut in fata Domnului pentru faptele sale bune, deşi acestea nu sunt 
făcute de dragul de Hristos, si apoi crede in Fiul Sau, asemenea fapte ii vor fi considerate 
ca fiind făcute din dragoste de Hristos. Dar in situaţia contrara, omul nu are nici un drept 
sa se planga atunci când binele pe care l-a făcut este nefolositor. Aceasta nu se intampla 
niciodată, când este făcut din dragoste pentru Hristos, intrucat fapta buna pentru El, nu 
numai ca ne aduce o cununa a dreptăţii in lumea ce va veni, dar si in aceasta viata ne 
umple cu harul Duhului Sfanţ. Mai mult, s-a zis: "Dumnezeu nu da Duhul cu măsura" (loan 
3:34-35). 

"Acesta este, înălţimea ta. Dobândirea Duhului Sfanţ este adevăratul scop al vieţii 
creştine, in timp ce rugăciunea, postul, pomenile si alte fapte bune făcute din dragostea 
de Hristos, sunt doar mijloace ale dobândirii Duhului Sfanţ." 

"Ce intelegeti prin dobândire?" l-am intrebat pe Sfanţul Serafim. "Cumva nu prea inteleg." 

"Dobândirea este acelaşi lucru cu obţinerea," a răspuns el. "înţelegeţi ce inseamna a 
dobândi bani? Dobândirea Duhului Sfanţ este la fel. Stiti foarte bine ce inseamna a 
dobândi in sensul lumesc, înălţimea voastră. Scopul oamenilor obişnuiţi este sa adune sau 
sa facă bani; cat pentru nobilime, se adaugă primirea de onoruri, distincţii si alte 
recompense pentru serviciile aduse guvernării. Dobândirea Duhului Sfanţ este de 
asemenea un capital, dar datator de har si veşnic, si se obţine pe cai foarte 
asemănătoare, aproape la fel cum sunt cele ale capitalului monetar, social si temporal. 
Dumnezeu Cuvântul, Dumnezeu-Omul, Domnul nostru lisus Hristos compara viata noastră 
cu o piaţa, iar lucrarea vieţii noastre pe pamant, o numeşte negoţ. El spune tuturor: 
"Negutatoriti pana ce voi veni" ( Luca 19: 13), "rascumparand fiecare ocazie, căci zilele 
sunt rele." ( Efeseni 5:16). Cu alte cuvinte, cea mai mare parte a timpului tau fa astfel 
incat sa primeşti binecuvântările cereşti prin bunuri pământeşti. Bunurile pământeşti sunt 
fapte bune făcute din dragostea pentru Hristos care coboară harul Preasfântului Duh 
asupra noastră." 

"In pilda fecioarelor intelepte si a celor nebune, când cele nebune au rămas fara 
untdelemn, cele intelepte au spus: "Mergeţi la cei ce vând si cumpăraţi." (Matei 25:9). Dar 
după ce au cumpărat, usa cămării mireselor era deja inchisa, iar ele n-au mai putut intra. 
Unii spun ca lipsa untdelemnului din candelele fecioarelor nebune a insemnat lipsa de 
fapte bune in timpul vieţii lor. O asemenea interpretare nu este prea corecta. De ce le-ar 
lipsi lor faptele bune, când sunt numite fecioare, chiar daca nebune? Fecioria este 
virtutea suprema, o stare ingereasca, si ar putea tine locul tuturor celorlalte fapte bune. 

"Eu cred ca ceea ce le lipsea lor era harul Prea-Sfantului Duh al lui Dumnezeu. Aceste 
fecioare au practicat virtuţile, dar, in ignoranta lor duhovniceasca, au crezut ca viata 
creştina consta doar in facerea de bine. Facand fapte bune, ele credeau ca fac lucrarea 
lui Dumnezeu, dar puţin le pasa daca au obţinut harul Duhului Sfanţ. Aceste moduri de 
viata, bazate doar pe facerea de bine, fara a incerca cu atenţie daca aduc harul Duhului 



Sfanţ, sunt menţionate in cărţile Sfinţilor Părinţi. "Exista o alta cale ce pare buna la 
început, dar care sfârşeşte in fundul iadului. " 

"Antonie cel Mare, in scrisorile sale către călugări, spune despre asemenea fecioare: "Mulţi 
călugări si fecioare nu au cunostiinta despre diferitele feluri de voinţa care acţionează in 
om, si nu ştiu ca suntem influenţaţi de trei voinţe: prima este voinţa Domnului cea a-tot- 
desavarsita si a-tot-mantuitoare; a doua este voinţa noastră umana care, chiar daca nu 
este distrugătoare, nu este nici mântuitoare; si a treia voinţa este cea a diavolului - in 
intregime distrugătoare." Aceasta a treia voinţa, a vrăjmaşului, ii indeamna pe om sa nu 
facă fapte bune, sau sa le facă din mândrie, sau numai de dragul virtuţii, decât de dragul 
lui Hristos. A doua, propria noastră voinţa, ne indeamna sa facem totul pentru a ne 
satisface pasiunile, sau ne invata ca si vrăjmaşul, sa facem lucruri bune doar de dragul 
binelui si nu pentru harul care este dobândit astfel. Dar prima, voinţa a-tot-mantuitoare a 
Domnului, consta in a face bine numai pentru dobândirea Duhului Sfanţ, ca o comoara 
veşnica si inepuizabila, care este nepreţuita. Se poate zice ca intr-un fel dobândirea 
Duhului Sfanţ este untdelemnul care le lipsea fecioarelor nebune. Au fost numite nebune 
doar pentru ca uitaseră rodul necesar al virtuţii, harul Duhului Sfanţ, fara de care nimeni 
nu este si nu poate fi mântuit, căci: "Prin Duhul Sfanţ fiecare suflet este inviorat, iar prin 
curăţire este transfigurat si iluminat de Sfinta Treime intr-o Sfânta taina." 

"Untdelemnul din candelele fecioarelor intelepte putea sa ardă cu tărie mult timp. Deci 
aceste fecioare, cu candelele lor aprinse au putut sa intalneasca Mirele, care venea la 
miezul nopţii. împreuna cu El, au putut intra in cămara de nunta a bucuriei. Insa cele 
nebune, deşi s-au dus sa mai cumpere untdelemn, când candelele li s-au stins, nu s-au 
putut intoarce la timp si usa era deja inchisa. Piaţa este viata noastră; usa de la cămara 
de nunta care s-a inchis si bloca drumul spre Mire este moartea omeneasca; fecioarele 
intelepte si cele nebune sunt sufletele creştinilor; untdelemnul nu este fapta buna, ci 
harul Prea Sfanţului Duh obţinut prin fapte bune si care tranforma sufletele dintr-o stare 
la cealaltă - de la starea coruptibila către starea incoruptibila, din intuneric la lumina, de 
la staulul existentei noastre (unde pasiunile sunt legate ca animalele fara minte si ca 
fiarele sălbatice) in templul Divinităţii, in luminoasa cămara de nunta a veşnicei bucurii in 
Hristos lisus Domnul nostru. Creatorul, Izbăvitorul si veşnicul Mire al sufletelor noastre. 

"Ce mare este mila Domnului pentru mizeria noastră, adică neatenţia noastră fata de grija 
Sa pentru noi, atunci când Domnul spune: "tata, Eu stau la usa si bat" (Apocalipsa 3:20), 
intelegand prin "usa" cursul vieţii noastre care nu a fost inca oprit de moarte! O, cat as 
vrea, înălţimea ta, ca in aceasta viata sa fii pururea in Duhul lui Dumnezeu! "tn ceea ce va 
voi afla, in aceea va voi judeca," spune Domnul. 

"Vai noua daca El ne găseşte prea-incarcati cu grijile si necazurile acestei vieţi! Căci cine 
va putea sa duca supărarea Sa, cine va suporta mania fetei Sale? De aceea s-a spus: 
"Privegheaţi si va rugaţi, ca sa nu cadeti in ispita." (Marcu 14:38), adică sa va lipsiţi de 
Duhul lui Dumnezeu, căci privegherea si rugăciunea ne aduc harul Sau. 

"Desigur, fiecare fapta buna, făcuta din dragoste pentru Hristos, ne dăruieşte harul 
Duhului Sfanţ, dar rugăciunea ne dăruieşte acest har in mod deosebit, pentru ca 
intotdeauna este la indemana, ca un instrument de dobândire a harului Duhului Sfanţ. De 
exemplu, ai vrea sa mergi la biserica, dar nu este nici o biserica sau slujba s-a terminat; 
ai vrea sa dai de pomana unui cerşetor, dar nu este nici unul sau nu ai ce sa ii dai; ai vrea 
sa-ti păstrezi fecioria, dar nu ai puterea sa o faci din cauza firii tale sau din cauza tăriei 
vicleniilor vrăjmaşului cărora nu te poţi impotrivi din cauza slăbiciunii tale omeneşti; ai 
dori sa faci alte fapte bune de dragul lui Hristos, dar nici nu ai puterea sau lipseşte ocazia 
favorabila. Acestea cu siguranţa nu se aplica rugăciunii. Rugăciunea este la indemana 
oricui, bogat si sărac, nobil si umil, puternic si slab, sănătos si bolnav, drept si păcătos." 



"Puteţi judeca cat de mare este puterea rugăciunii, atunci când este făcuta din toata 
inima, chiar si in cazul unei persoane păcătoase, in următorul exemplu din Sfânta 
Tradiţie. Când la cererea unei mame disperate căreia i-a murit singurul fiu, o prostituata 
care a avut ocazia s-o intalneasca, inca necurata după ultimul ei păcat, fiind mişcata de 
durerea profunda a mamei, a strigat către Domnul: "Nu de dragul unei biete păcătoase ca 
mine, ci pentru lacrimile unei mame jelindu-si fiul si crezând cu tărie in bunătatea Ta cea 
plina de dragoste si in puterea Ta nemăsurata, Hristoase Dumnezeule, inviaza-l pe fiul ei, 
o, Doamne!" Si Domnul l-a inviat din morţi. 

"Vezi, înălţimea ta! Mare este puterea rugăciunii, iar ea aduce mai ales Duhul lui 
Dumnezeu, si este cel mai uşor de făcut pentru toata lumea. Vom fi fericiţi intr-adevar 
daca Domnul Dumnezeu ne găseşti pazindu-ne si plini de darurile Sfanţului Sau Duh. Apoi 
putem spera cu incredere ca "vom fi rapiti... in nori ca sa intampinam pe Domnul in 
văzduh" (1 Tesalonicieni 4:17) Care vine "cu putere multa si cu slava" (Marcu 13 :26) "sa 
judece vii si morţii" (1 Petru 4:5) si "va răsplăti fiecăruia după faptele sale" (Matei 16:27). 

"înălţimea ta binevoieşte sa creadă ca este o mare bucurie sa vorbeşti cu bietul Serafim, 
crezând chiar ca el nu este lipsit de harul Domnului. Atunci ce-am putea spune de Insusi 
Domnul, obârşia fara de cădere a fiecărei binecuvântări atât cereasca cat si pământeasca? 
Intr-adevar, in rugăciune ni se ingaduie sa vorbim cu El, cu Insusi Dumnezeul si 
Mântuitorul nostru cel plin de har si de datator de viata. Dar chiar si aici, trebuie sa ne 
rugam numai pana când Dumnezeu Duhul Sfanţ coboară asupra noastră, cu harul Sau 
ceresc, in măsura cunoscuta de El. Si când El binevoieşte sa ne viziteze trebuie sa ne 
oprim din rugăciune. Pentru ce ar trebui atunci sa ne rugam Lui, "Vino si Te sălăşluieşte in 
noi si curateste-ne pe noi de toata intinaciunea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre", 
când El deja a venit la noi sa ne mântuiască, pe cei ce ne incredem Lui, si II chemam cu 
adevărat pe Numele Sau cel sfanţ, ca sa-L putem primi cu smerenie si dragoste pe 
Mângâietorul, in casa sufletelor noastre, flămânzind si insetand după venirea Sa? 

"Voi explica aceasta înălţimii tale printr-un exemplu. Imaginati-va ca m-ati chemat in 
vizita si ca in urma acestei invitaţii, eu am venit sa stăm de vorba. Dar continuaţi sa ma 
invitaţi, spunandu-mi: "Intra, te rog! Hai intra!" Atunci eu voi fi obligat sa gândesc: "Care 
este problema lui? Este nebun?" 

"Asa este si cu Domnul Dumnezeul nostru Sfanţul Duh. De aceea se spune: "Opriti-va si 
cunoaşteţi ca eu sunt Dumnezeu; Inaltat voi fi intre neamuri. Inaltat voi fi pe pamant" 
(Psalmul 45[46]:10). Adică voi apărea si voi continua sa apar tuturor celor care cred in 
Mine si Ma cheamă, si voi vorbi cu ei asa cum am vorbit odată cu Adam in Rai, cu Avraam 
si lacov si alţi slujitori de-ai Mei, cu Moise si Iov, si cu cei asemenea lor. 

"Mulţi explica ca aceasta tăcere se refera numai la problemele lumeşti; cu alte cuvinte, ca 
in timpul rugăciunilor in care vorbeşti cu Dumnezeu trebuie "sa fii liniştit" in ceea ce 
priveşte problemele lumeşti. Dar iti voi spune, in numele Domnului, ca nu este numai 
necesar sa fii mort fata de acestea la rugăciune, ci când prin puterea nemăsurata a 
credinţei si a rugăciunii Domnul Dumnezeul nostru Duhul Sfanţ se indura sa ne viziteze, si 
vine la noi in intregimea bunătăţii Sale nespuse, trebuie sa fim morţi si fata de rugăciune. 

"Sufletul vorbeşte in timpul rugăciunii, dar la coborârea Duhului Sfanţ trebuie sa rămânem 
intr-o tăcere absoluta, pentru a asculta limpede si cu intelegere toate cuvintele vieţii 
veşnice pe care El se va indura atunci sa ni le comunice. Sunt necesare atât trezvia totala 
a sufletului si a duhului, cat si curăţia feciorelnica a trupului. Aceleaşi cerinţe au fost 
făcute la Muntele Horeb, când israelitilor li s-a spus nici măcar sa nu isi atingă nevestele 
timp de trei zile inainte de apariţia lui Dumnezeu pe Muntele Sinai. Căci Dumnezeul 



nostru este un foc ce arde tot ce este necurat, si nimeni care are trupul sau duhul intinat 
nu poate intra in comuniune cu El." 

DOBÂNDIREA HARULUI 

"Da, părinte, dar despre alte fapte bune făcute din dragoste pentru Hristos in scopul 
dobândirii Duhului Sfanţ? Ati vorbit numai de rugăciune." 

"Dobândeşte harului Duhului Sfanţ si prin practicarea celorlalte virtuţi, de dragul lui 
Hristos. Fa negoţ duhovnicesc cu ele; fa negoţ cu acelea care iti aduc profitul cel mai 
mare. Acumulează capital din supra-abundenta harului lui Dumnezeu, depoziteaza-l in 
banca veşnica a lui Dumnezeu care iti va aduce dobânda imateriala, nu patru sau sase 
procente, ci suta la suta pentru o rubla duhovniceasca, si chiar infinit mai mult decât 
atât. De exemplu, daca rugăciunea si privegherea iti dau mai mult har de la Dumnezeu, 
roaga-te si privegheaza; daca postirea iti mult din duhul lui Dumnezeu, posteşte; daca 
milostenia iti da mai mult, fa pomeni. Cântăriţi fiecare virtute făcuta din dragoste pentru 
Hristos in acest fel. 

"Acum va voi spune despre mine, umilul Serafim. Sunt dintr-o familie de negustori din 
Kursk. Astfel, pe când nu eram inca in mănăstire, obisnuiam sa facem negoţ cu bunurile 
care ne aduceau cel mai mare profit. Fa astfel, fiul meu. Si asa cum in afaceri scopul 
principal nu este nici pe departe cel de a face negoţ, ci obţinerea a pe cat se poate mai 
mult profit, astfel si in afacerea vieţii creştine scopul principal nu este, nici pe departe, 
rugăciunea sau facerea unor alte fapte bune. Deşi apostolul spune: "Rugati-va neîncetat" 
(I Tesalonicieni 5:17), totuşi, după cum va amintiţi, el adaugă: "Vreau sa grăiesc cinci 
cuvinte cu mintea mea, ca sa invat si pe alţii, decât zece mii de cuvinte in limbi." (I 
Corinteni 14:19). Iar Domnul spune: "Nu oricine Imi zice: Doamne, Doamne, va intra in 
imparatia cerurilor, ci cel care face voia Tatălui Meu Celui din ceruri." (Matei 7:21 ), adică 
cel ce face lucrarea Domnului si, mai mult, o face cu respect, căci "blestemat este tot cel 
care face lucrul Domnului cu nebăgare de seama" (Ieremia 48:10). Si lucrul Domnului este: 
credinţa in Dumnezeu si in Acela pe care L-a trimis, lisus Hristos (loan 14:1; 6:29). Daca 
noi intelegem poruncile lui Hristos si ale Apostolilor corect, afacerea noastră ca si creştini 
consta nu in creşterea numărului faptelor noastre bune, care sunt numai mijloace de 
indepartare a scopului vieţii noastre creştine, ci in obţinerea profitului maxim de pe urma 
lor, adică obţinerea darurilor celor mult bogate ale Duhului Sfanţ. 

"Cat doresc, înălţimea ta, ca insiva sa puteţi dobândi aceasta sursa inepuizabila a harului 
divin, si sa va puteţi intreba mereu: Sunt in Duhul Domnului sau nu? - nu este nici un motiv 
pentru a jeli. Sunteţi pregătit sa apăreţi imediat inaintea infricosatoarei judecaţi a lui 
Hristos. Căci "In ceea ce te voi găsi, in aceea te voi judeca." Dar daca nu suntem in Duhul, 
trebuie sa aflam de ce nu suntem si ce motiv l-a determinat pe Domnul Dumnezeul nostru 
Duhul Sfanţ sa ne părăsească. Trebuie sa-L căutam iar si trebuie sa continuam căutarea, 
pana ce Domnul Dumnezeul nostru Duhul Sfanţ a fost găsit si este din nou cu noi, prin 
bunătatea Lui. Trebuie sa atacam vrăjmaşii care ne indeparteaza de El, pana ce pana si 
praful lor nu va mai fi, asa cum a spus Profetul David, "Urmari-voi pe vrăjmaşii mei si-i voi 
prinde pe dansii si nu ma voi intoarce pana ce se vor sfarsi. li voi zdrobi pe ei si nu vor 
putea sa stea, cadea-vor sub picioarele mele." (Psalmul 17:41-42[18:38-39])." 

„Aceasta este, fiul meu. Asa trebuie sa faci negoţ duhovnicesc in virtute. Distribuie 
darurile harului Duhului Sfanţ celor care au nevoie de ele, la fel cum o lumânare aprinsa 
arzând cu foc pământesc străluceşte si aprinde alte lumânări, pentru a-i lumina pe toţi cei 
din alte locuri, fara a-si slabi lumina ei. Daca astfel este cu focul pământesc, ce vom 
spune despre focul harului Prea Sfanţului Duh al lui Dumnezeu? Pentru ca bogăţia 



pământeasca impartind-o scade, dar bogăţiile cereşti ale harului lui Dumnezeu cu cat sunt 
impartite, cu atât mai mult ele sporesc in cel ce le imparte. Astfel Domnul Insusi a fost 
incantat sa-i spună samaritencei: "Oricine bea din aceasta apa va inseta iarasi. Dar cei ce 
va bea din apa pe care i-o voi da Eu, nu va inseta in veac; ci apa pe care i-o voi da Eu se 
va face in el izvor de apa, care curge spre viata veşnica." (loan 4:13-14)" 

PREZENTA DUHULUI SFANŢ IN ISTORIE 

"Părinte", am spus eu, "imi vorbiţi mereu despre dobândirea harului Duhului Sfanţ ca scop 
al vieţii creştine. Dar cum si unde ii pot vedea? Faptele bune sunt vizibile, dar Duhul Sfanţ 
poate fi văzut? Cum pot sti daca El este sau nu cu mine?" 

"In prezent", răspunse bătrânul, "datorita răcelii noastre aproape universale fata de sfânta 
noastră credinţa in Domnul nostru lisus Hristos, si a lipsei noastre de atenţie fata de 
lucrările Proniei Sale Divine in noi, si fata de comuniunea omului cu Dumnezeu, am ajuns 
atât de departe incat se poate spune ca aproape am abandonat adevărata viata creştina. 
Mărturiile Sfintei Scripturi ni se par acum ciudate; când, de exemplu, prin gura lui Moise, 
Duhul Sfanţ spune: "Si Adam L-a văzut pe Domnul Dumnezeu umblând prin Rai" (cf . 
Facerea 3:8), sau când citim cuvintele apostolului Pavel: "Am mers in Ahaia, si Duhul 
Domnului nu a mers cu noi; ne-am intors in Macedonia, si Duhul Domnului a venit cu noi." 
Apariţia lui Dumnezeu către om este menţionata de mai multe ori, in alte pasaje ale 
Sfintei Scripturi. 

"De aceea unii oameni spun: "Aceste pasaje sunt de neinteles. Este cu adevărat posibil ca 
oamenii sa ii vadă pe Dumnezeu atât de limpede?" Dar nu este nimic de neinteles aici. 
Aceasta neputinţa de a intelege se datorează faptului ca ne-am indepartat de simplitatea 
cunoaşterii creştine originale. Sub pretextul educaţiei, am ajuns la o asemenea ignoranta, 
incat lucrurile pe care strămoşii noştri le-au inteles asa de uşor, noua ni se par aproape de 
neconceput. Chiar si intr-o conversaţie obişnuita, ideea apariţiei lui Dumnezeu printre 
oameni nu li se părea ciudata. Astfel, când prietenii l-au certat pe Iov pentru hula 
impotriva lui Dumnezeu, el le-a răspuns: "Cum poate fi asa când eu simt Duhul Domnului 
in suflarea mea?" (cf. Iov 27:3). Adică, "Cum as putea sa II hulesc pe Dumnezeu când 
Duhul Sfanţ sta cu mine? Daca l-as fi hulit pe Dumnezeu, Duhul Sfanţ s-ar fi retras de la 
mine; dar priviţi! li simt suflarea in narile mele." 

"Se zice ca Avraam si lacov L-au văzut pe Domnul si au stat de vorba cu El in acelaşi fel, si 
ca lacov chiar s-a luptat cu El. Moise si toţi oamenii care erau cu el L-au văzut pe 
Dumnezeu, când a primit de la El tablele legii pe muntele Sinai. Un stâlp de nori si un 
stâlp de foc, sau cu alte cuvinte, harul vădit al Duhului Sfanţ, i-au călăuzit pe oamenii 
Domnului in desert. Oamenii nu l-au văzut pe Dumnezeu si harul Duhului Sau Sfanţ in timp 
ce dormeau, in vise, sau in inflacararea unei imaginaţii dezordonate, ci in realitate si clar. 

"Am devenit atât de neatenţi la lucrarea mântuirii noastre, incat interpretam greşit, de 
asemenea, multe alte cuvinte din Sfânta Scriptura, si asta pentru ca nu căutam harul 
Domnului, si pentru ca in mândria minţilor noastre, nu ii permitem sa locuiască in 
sufletele noastre. De aceea noi nu avem adevărata luminare de la Domnul, pe care El o 
trimite in inimile oamenilor care flămânzesc si inseteaza profund după dreptatea sau 
sfinţenia Domnului." 

Mulţi explica versetul din Biblie, "Dumnezeu a suflat suflare de viata in fata lui Adam", 
primul-facut, cel ce a fost creat de El din tarana, ca trebuie sa insemne ca pana in acel 
moment nu era nici suflet omenesc, nici duh in Adam, ci doar trupul făcut din tarana. 
Aceasta interpretare este greşita, pentru ca Domnul l-a creat pe Adam din tarana, in felul 
pe care Sfanţul Apostol Pavel ii descrie: "întreg duhul vostru, si sufletul, si trupul sa se 



păzească, fara de prihana, intru venirea Domnului nostru lisus Hristos." (1 Tesaloniceni 
5:23). Si toate acesta parti ale firii noastre au fost create din tarana, si Adam nu a fost 
creat mort, ci o fiinţa activa, ca toate creaturile Domnului care trăiesc pe pamant. 

Important este ca daca Domnul Dumnezeu nu ar fi suflat după aceea in fata sa, aceasta 
suflare de viata - adică harul Domnului Dumnezeului nostru Sfanţul Duh Care porneşte din 
Tatăl, sade in Fiul si este trimis in lume de dragul Fiului - Adam ar fi rămas fara Sfanţul 
Duh in el. Sfanţul Duh e Cel care L-a ridicat pe Adam la demnitatea dumnezeiasca. Deşi 
perfect, el a fost făcut si superior celorlalte creaturi ale Domnului, ca o incununare a 
creaţiei pe pamant; el ar fi fost ca toate celelalte creaturi, care deşi au un trup, suflet si 
duh, fiecare după felul sau, nu au Sfanţul Duh in ele. Dar când Domnul Dumnezeu a suflat 
in fata lui Adam suflarea vieţii, atunci, după cuvintele lui Moise: "Adam s-a făcut fiinţa 
vie" (Facerea 2:7), adică complet si asemănător lui Dumnezeu in toate felurile, si ca El, 
pururea nemuritor. Adam era imun la acţiunea elementelor, in asa măsura, incat apa nu ii 
putea ineca, focul nu ii putea arde, pământul nu ii putea inghiti in adâncurile sale, si 
aerul nu ii putea face rau in nici un fel. Toate ii erau supuse, el fiind cel iubit de 
Dumnezeu, ca imparatul si stăpânul creaţiei, si toate ii priveau ca pe incununarea 
perfecta a creaturilor Domnului. Adam a fost făcut atât de intelept de aceasta suflare de 
viata, care a fost suflata in fata sa de buzele creatoare a lui Dumnezeu, Creatorul si 
Stapanitorul a toate, incat nu a existat si probabil nu va mai exista om mai intelept si mai 
inteligent decât el pe pamant vreodată. Când Domnul i-a poruncit sa dea nume tuturor 
creaturilor, el a dat fiecărei creaturi un nume care exprima complet toate calităţile, 
puterile si proprietăţile date de Dumnezeu la facerea sa. 

"Ca rezultat al acestui dar, al harului supranatural al lui Dumnezeu, care i-a fost dăruit 
prin suflarea de viata, Adam putea sa II vadă, sa II inteleaga pe Dumnezeu mergând in Rai, 
sa li priceapă cuvintele, sa inteleaga conversaţiile sfinţilor ingeri, limbajul tuturor 
fiarelor, pasărilor si reptilelor si tot ceea ce ne este acum ascuns, noua creaturilor căzute 
si păcătoase. Toate acestea ii erau foarte clare lui Adam, inainte de căderea sa. Domnul 
Dumnezeu i-a dat si Evei aceeaşi intelepciune, forţa, putere nelimitata si toate celelalte 
calităţi bune si sfinte. El nu a creat-o din tarana, ci din coasta lui Adam, in Edenul 
incantarii. Raiul pe care El l-a aşezat in mijlocul pământului. 

"Pentru ca ei sa poată mereu sa păstreze cu uşurinţa insusirile nemuritoare, dumnezeieşti 
si desăvârşite ale acestei suflări de viata, Dumnezeu a aşezat in mijlocul grădinii pomul 
vieţii, cu roade inzestrate de intreaga esenţa si plinătatea suflării Sale divine. Daca nu ar 
fi păcătuit, Adam si Eva, ca si toţi urmaşii lor, ar fi putut sa mănânce mereu din fructele 
pomului vieţii si, astfel, sa menţină pururea puterea datatoare de viata a harului divin. 

"Ei ar fi putut, de asemenea, sa-si păstreze pentru veşnicie toate puterile trupului, 
sufletului si duhului lor intr-o stare de nemurire si tinereţe veşnica, si ar fi putut 
continua, in aceasta stare a lor de nemurire si fericire, pentru totdeauna. In prezent, 
insa, ne este greu chiar si sa ne imaginam un asemenea har. 

"Dar prin gustarea din pomului cunoaşterii binelui si a râului - care a fost prematura si 
impotriva poruncii lui Dumnezeu - ei au invatat diferenţa dintre bine si rau si au fost 
supuşi tuturor consecinţelor care au urmat nerespectarii poruncii Domnului. Apoi, au 
pierdut acest dar nepreţuit al harului Duhului lui Dumnezeu, pentru ca, pana la venirea in 
lume a lui Dumnezeu-omul, lisus Hristos, "inca nu era (dat) Duhul, pentru că lisus încă nu 
fusese preaslăvit" (loan 7:39). 

"Totuşi aceasta nu inseamna ca Duhul lui Dumnezeu nu era in lume deloc, ci doar ca 
prezenta Sa nu era asa de evidenta. Se manifesta doar extern, si doar semnele prezentei 
Sale in lume au fost cunoscute de oameni. Astfel, de exemplu, multe taine legate de 



mântuirea ce va veni a rasei umane i-au fost dezvăluite atât lui Adam cat si Evei, după 
căderea lor. Lui Cain, in ciuda lipsei de respect si a neascultării sale, i-a fost uşor sa 
inteleaga vocea care purta harul si dumnezeirea, prin cuvinte acuzatoare. Noe a conversat 
cu Dumnezeu. Avraam L-a văzut pe Dumnezeu si ziua Sa si s-a bucurat (in loan 8:56). 
Harul Duhului Sfanţ acţionând exterior se mai reflecta in toţi proorocii Vechiului 
Testament si sfinţii Israelului. După aceea, evreii au fondat scoli profetice speciale, in 
care fii proorocilor erau invatati sa deosebească semnele manifestării lui Dumnezeu sau a 
îngerilor, si sa distingă lucrările Duhului Sfanţ de fenomenele naturale obişnuite, ale vieţii 
pământeşti lipsita de har. Simeon, care L-a ţinut pe Dumnezeu in braţele sale, bunicii lui 
Hristos, loachim si Ana, si nenumăraţi alţi slujitori ai lui Dumnezeu au avut mereu diferite 
apariţii dumnezeieşti, revelaţii, si au auzit voci, care au fost insotite de intamplari 
miraculoase vădite. Cu toate ca nu cu aceeaşi putere ca la poporul lui Dumnezeu, totuşi 
prezenta Duhului lui Dumnezeu a lucrat si in păgânii care nu-L cunoşteau pe adevăratul 
Dumnezeu, pentru ca chiar si printre aceştia. Dumnezeu a găsit oamenii aleşi. De 
exemplu, au existat fecioarele-profete numite sibile, care si-au inchinat fecioria unui 
Dumnezeu necunoscut, dar lui Dumnezeu, Creatorul universului, atotputernicul 
conducător al lumii, asa cum era conceput El de pagani. Cu toate ca filozofii pagani au 
rătăcit, de asemenea, in intunericul necunoaşterii de Dumnezeu, totuşi au căutat 
adevărul care este iubit de Dumnezeu. Din cauza acestei căutări plăcute lui Dumnezeu, ei 
s-au putut bucura de Duhul Domnului. Se spune ca neamurile care nu-L cunosc pe 
Dumnezeu indeplinesc din fire cerinţele legii si fac ceea ce este plăcut Lui (cf. Romani 
2:14). Domnul lauda astfel adevărul, incat spune El insusi despre acesta, prin Sfanţul Duh: 
"Adevărul din pamant a răsărit si dreptatea din cer a privit." (Psalmul 84:12[85:11]). 

"Deci vezi, înălţimea ta, atât la sfanţul popor evreu, un popor iubit de Dumnezeu, cat si la 
păgânii care nu-L cunoşteau pe Domnul, s-a păstrat o cunostiinta despre Dumnezeu - 
astfel, fiul meu, cu o intelegere clara si raţionala a felului in care lucrează Domnul 
Dumnezeul nostru Sfanţul Duh in om, si cu ajutorul sentimentelor noastre interioare si 
exterioare, cineva poate fi sigur ca aceasta este cu adevărat lucrarea Duhului, si nu o 
amăgire a vrăjmaşului. Astfel a fost, de la căderea lui Adam, pana la venirea in lume a 
Domnului nostru lisus Hristos, in trup. 

"Para aceasta conştientizare perceptibila a acţiunilor Sfanţului Duh, care a fost păstrata 
mereu in firea omeneasca, oamenii nu ar fi putut sti cu siguranţa daca rodul samantei 
femeii, care fusese promis lui Adam si Evei, a venit in lume sa zdrobească capul şarpelui. 
(Facerea 3:15). 

"La urma. Sfanţul Duh i-a prevestit Sfanţului Simeon, care avea atunci 65 de ani, taina 
zămislirii fecioreşti si a naşterii lui Hristos din prea-curata si pururea Fecioara Măria. După 
aceea, după ce a trăit prin harul Sfanţului Duh al Domnului timp de trei sute de ani, in cel 
de-al 365-lea an al vieţii sale, el a spus deschis in templul Domnului ca ştia cu siguranţa, 
datorita darului Sfanţului Duh, ca acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii, a 
Cărui concepere si naştere supranaturala din Sfanţul Duh i-a fost prezisă de un inger, cu 
300 de ani inainte. 

Si mai a fost si Sfânta Ana, o proorocită, fiica lui Fanuel, care din văduvia ei l-a slujit pe 
Domnul Dumnezeu, in templul Domnului, vreme de 80 de ani, si care era cunoscuta ca o 
văduva dreapta, o slujitoare curata a lui Dumnezeu, prin darurile deosebite ale harului pe 
care le-a primit. Si ea a anunţat ca El este cu adevărat Mesia, Care fusese promis lumii, 
adevăratul Hristos, Dumnezeu si Om, Regele lui Israel, Care a venit sa mântuiască pe 
Adam si omenirea. 

"Dar când Domnul nostru lisus Hristos a implinit intreaga lucrare a mântuirii, după învierea 
Sa, a suflat asupra Apostolilor, a restaurat suflarea de viata pe care o pierduse Adam, si 



le-a dat lor acelaşi har al Prea Sfanţului Duh al lui Dumnezeu de care s-a bucurat Adam. 
Dar asta nu a fost tot. Le-a mai spus ca este mai bine, pentru ei, ca El sa se duca la Tatăl, 
pentru ca daca nu s-ar duce. Duhul nu ar mai veni in lume. Dar daca El, Hristosul, se duce 
la Tatăl, II va trimite pe Acesta in lume, si El, Mângâietorul, ii va indruma pe ei si pe toţi 
ceilalţi care le vor urma invataturile in adevărul intreg, si le va aminti tot ce le-a spus El 
pe când era inca in lume. Ce a fost apoi promis a fost "har peste har" (loan 1:16). 

"Apoi, in ziua Rusaliilor, El le-a trimis in mod solemn, intr-un vânt puternic, Sfanţul Duh, 
sub forma unor limbi de foc, care i-au luminat pe fiecare dintre ei, au intrat in ei si i-au 
umplut cu puterea arzătoare a harului divin, care sufla ca si cu rouă si lucrează cu bucurie 
in sufletele care iau parte la puterile si faptele sale (Fapte 2). Si acest har arzător al 
Sfanţului Duh, care ne este dat noua tuturor, cei credincioşi in Hristos, prin Taina 
Sfanţului Botez, este pecetluit prin Taina Mirungerii pe părţile principale ale trupului 
nostru, după cum este stabilit de Sfânta Biserica, păstrătoare veşnica a acestui har. Se 
spune: "Pecetea darului Sfanţului Duh." Pe ce ne punem noi pecetea, înălţimea ta, daca 
nu pe vasele care conţin nişte comori foarte preţioase? Dar ce poate fi mai important si 
mai preţios pe pamant, decât darurile Sfanţului Duh, care ne sunt trimise de sus, in Taina 
Sfanţului Botez? Acest har al botezului este atât de mare si atât de indispensabil, atât de 
necesar pentru om, incat nici chiar un eretic nu este lipsit de acesta pana la moarte; 
adică, pana la sfârşitul perioadei hotărâte de pronia dumnezeiasca, ca un test de o viata, 
al omului pe pamant, pentru a putea vedea ce va putea realiza acesta (in timpul acestei 
perioade care i-a fost data de Dumnezeu) cu mijloacele puterii harului, care i-a fost dat 
de sus." 

"Si daca nu am păcătui niciodată după botez, ar trebui sa rămânem pentru totdeauna 
sfinţi ai Domnului, sfinţiţi, neprihăniţi si liberi de toata necuratia trupului si a sufletului. 
Dar problema este ca noi creştem in statura, dar nu creştem in har si in cunoaşterea lui 
Dumnezeu asa cum a crescut Domnul nostru lisus Hristos; din contra, ajungem incetul cu 
incetul din ce in ce mai depravaţi si pierdem harul Prea-Sfantului Duh al lui Dumnezeu, 
devenind păcătoşi in diferite grade, si oameni foarte păcătoşi. Dar daca un om este stârnit 
de intelepciunea lui Dumnezeu, care urmăreşte mântuirea noastră si imbratiseaza totul, si 
daca reuşeşte sa-si dedice primele ore ale zilei lui Dumnezeu si sa se păzească pentru a-l 
găsi mântuirea veşnica, atunci, in ascultarea vocii sale, trebuie sa se grăbească sa ofere o 
cainta adevărata, pentru toate păcatele sale, si trebuie sa practice virtuţile ce se opun 
păcatelor făptuite. Atunci, prin virtuţile practicate pentru Hristos, va dobândi Sfanţul Duh 
Care lucrează intru noi si asaza intru noi împărăţia lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu 
nu spune in van: "împărăţia lui Dumnezeu este inauntrul vostru." (Luca 17:21) si ca "se ia 
prin străduinţa si cei ce se silesc pun mana pe ea." (Matei 11:12). Aceştia sunt oamenii 
care, in ciuda legaturilor păcatului care ii incatuseaza si (prin violenta lor si impingandu-i 
spre noi păcate) ii impiedica sa vina la El, Mântuitorul nostru, cu pocăinţa desăvârşita 
pentru a se intelege cu El, se străduiesc sa-si rupă aceste legaturi, sfidând toata puterea 
lanţurilor păcatelor - asemenea oameni apar la sfârşit inaintea fetei Domnului, fiind prin 
harul Sau mai albi decât zăpada. "Veniţi sa ne judecam, zice Domnul. De vor fi păcatele 
voastre cum este purpura, ca zăpada le voi albi." (Isaia 1:18) 

"Astfel de oameni au fost vazuti odată de sfanţul prooroc loan Teologul imbracati in 
vesminte albe (adică, in vesminte ale indreptarii) si având in mana ramuri de finic (ca 
semn al biruinţei), cantandu-i Domnului un cântec minunat: Aliluia. Si nimeni nu putea 
imita frumuseţea cântecului lor. Un înger al Domnului a spus despre ei: "Aceştia sunt cei 
ce vin din strâmtorarea cea mare si si-au spălat vesmintele lor si le-au făcut albe in 
sângele Mielului." (Apocalipsa 7:9-14). Au fost spălate cu suferinţele lor si au fost făcute 
albe, prin impartasirea cu Tainele preacurate si datatoare de viata, ale Trupului si 
Sângelui Mielului celui prea-curat si fara de pata - Hristos - Care a fost jertfit mai inainte 
de toţi vecii, din propria Sa voie, spre mântuirea lumii, si Care este jertfit si impartit pana 



in ziua de azi, si nu se sfârşeşte niciodată (in Taina împărtăşaniei). Prin Sfintele Taine ni 
se da mântuirea veşnica si nebiruita ca o asigurare spre viata veşnica, ca un răspuns bun 
la infricosatoarea Sa Judecata si ca un inlocuitor de preţ dincolo de intelegerea noastră, 
pentru acel rod al Pomului Vieţii de care duşmanul omenirii, Lucifer, care a căzut din 
ceruri, ar fi vrut sa o lipsească. Deşi vrăjmaşul si diavolul a sedus-o pe Eva, si Adam a 
căzut impreuna cu ea, totuşi Domnul nu numai ca le-a dat un Mântuitor in rodul samantei 
femeii, Care a călcat cu moartea pe moarte, dar, de asemenea, ne-a dat tuturor in 
femeie, Pururea Fecioara Măria, Maica lui Dumnezeu, care zdrobeşte capul şarpelui in ea 
si in toata omenirea, o mijlocitoare permanenta către Fiul ei si Dumnezeul nostru, precum 
si o rugătoare nebiruita si neincetata chiar si pentru cei mai deznajduiti păcătoşi. De 
aceea Maica Domnului este numita „Rana a Diavolilor", căci nu este cu putinţa pentru un 
diavol sa distrugă un om, atât timp cat omul insusi a cerut ajutorul Maicii Domnului. 

HARUL ESTE LUMINA 

"Si trebuie sa explic mai departe, înălţimea ta, diferenţa intre lucrările Sfanţului Duh, 
Care sălăşluieşte in chip mistic in inimile celor cred in Domnul Dumnezeul si Mântuitorul 
nostru lisus Hristos, si lucrările intunecimii păcatului, care la propunerea si indemnul 
diavolului, se faptuiesc prădalnic in noi. Sfanţul Duh ne aminteşte cuvintele Domnului 
nostru lisus Hristos si intotdeauna lucrează biruitor cu El, bucurandu-ne inimile si 
calauzindu-ne paşii pe calea păcii, in timp ce duhul mincinos, diavolesc, lucrează in felul 
opus Domnului, iar lucrările sale in noi sunt răzvrătite, incapatanate si pline de pofta 
cărnii, pofta ochilor si mândria vieţii." 

"Si oricine trăieşte si crede in Mine nu va muri in veac." (loan 1 1 :2b). Cel ce are harul 
Sfanţului Duh ca răsplata a dreptei credinţe in lisus Hristos, chiar daca, din cauza 
slăbiciunii omeneşti, sufletul sau ar muri pentru vreun păcat sau altul, totuşi nu va muri 
pentru totdeauna, ci va fi ridicat prin harul Domnului nostru lisus Hristos "Care ia păcatul 
lumii" (loan 1:29), si dăruieşte gratuit har peste har. Despre acest har, care s-a arătat 
intregii lumi si omenirii intru Dumnezeu-omul, se spune in Evanghelie: "Intru El era viata 
si viata era lumina oamenilor." (loan 1:4); si mai apoi: "Si lumina luminează in intuneric; 
si intunericul nu a cuprins-o niciodată." (loan 1:5). Aceasta inseamna ca harul Sfanţului 
Duh, care ne este dat la botez in numele Tatălui si al Fiului si al Sfanţului Duh, in ciuda 
căderii omului in păcat, in ciuda intunericului care ne inconjura sufletul, nu inceteaza sa 
lumineze in inimile noastre cu lumina dumnezeiasca (care a existat din vremuri străvechi) 
a meritelor de nepreţuit ale lui Hristos. In cazul lipsei de pocăinţa a păcătosului, aceasta 
lumina a lui Hristos striga către Tatăl: "Avva, Părinte! Nu fii supărat de aceasta lipsa de 
pocăinţa pana la sfârşit (al vieţii sale)." Apoi, la trecerea păcătoşilor pe calea pocăinţei, 
şterge complet toate urmele păcatului din trecut si ii imbraca, inca o data, pe fostul 
păcătos, intr-un veşmânt al nestricaciunii, ţesut din harul Sfanţului Duh. Dobândirea 
acestuia este scopul vieţii creştine, ceea ce am explicat înălţimii tale. 

"Va voi spune altceva, pentru a putea intelege mai limpede ce inseamna harul lui 
Dumnezeu, cum poate fi recunoscut si cum lucrările sale se manifesta, in mod deosebit, in 
cei ce sunt luminaţi de acesta. Harul Sfanţului Duh este lumina care ii luminează pe om. 
întreaga Sfânta Scriptura vorbeşte despre aceasta. Astfel, sfanţul nostru părinte David a 
spus: "Făclie picioarelor mele este legea Ta şi lumina cărărilor mele." (Psalmul 118:105), 
si "De n-ar fi fost legea Ta gândirea mea, atunci as fi pierit intru necazul meu." (Psalmi 
118:92). Cu alte cuvinte, harul Duhului Sfanţ care este exprimat in Lege, in cuvintele 
poruncilor Domnului, este făclia si lumina mea. Daca acest har al Sfanţului Duh (pe care 
incerc sa ii dobândesc cu atâta grija si râvna, incat meditez la dreptele Tale judecaţi de 
şapte ori pe zi) nu m-ar fi luminat in mijlocul intunericului grijilor, care sunt de 
nedespărţit de chemarea inalta a rangului meu imparatesc, de unde as putea primi o 



scânteie de lumina sa-mi lumineze drumul pe cărarea vieţii, care este intunecata de 
reaua voinţa a vrăjmaşilor mei?" 

"De fapt, Dumnezeu a dovedit deseori, in fata multor martori, in ce fel harul Sfanţului Duh 
lucrează in oamenii pe care El i-a sfinţit si luminat cu marile Sale inspiraţii. Amintiti-va de 
Moise după discuţia sa cu Dumnezeu de pe muntele Sinai. El strălucea atât de tare, cu o 
lumina atât de grozava, incat oamenii nu se puteau uita la el. Chiar a fost nevoit sa 
poarte un voal când a apărut in public. Amintiti-va Schimbarea la Fata a Domnului pe 
Muntele Tabor. O lumina mare L-a inconjurat "si vesmintele Lui s-au făcut strălucitoare, 
albe foarte, ca zăpada" (Marcu 9:3), iar ucenicii Sai au căzut cu fata la pamant de frica. 
Iar când Moise si Ilie I s-au alăturat in acea lumina, un nor i-a umbrit pentru a ascunde 
strălucirea luminii harului dumnezeiesc, care orbise ochii ucenicilor. Astfel apare harul 
Prea-Sfantului Duh al lui Dumnezeu intr-o lumina nestricacioasa, tuturor celor care 
Dumnezeu le dezvăluie lucrarea sa." 



Tradus de: Manuela Dascalu, Mircea Narcis, Radu Hagiu 

învăţaturi ale Sfanţului Serafim de Sarov 



Aminteste-ti mereu, ascultarea le intrece pe toate. Ea intrece postul si rugăciunea! Iar noi 
nu numai ca nu trebuie sa o refuzam, trebuie sa alergam in intampinarea ei! Noi trebuie 
sa rabdam orice necaz care ar veni din partea fraţilor fara sa ne tulburam si sa cârtim. 

Sufletul trebuie alimentat si hrănit cu Cuvântul lui Dumnezeu. Cel mai mult noi ar trebui 
sa practicam lectura Noului Testament si a Psaltirii. Aceasta ar trebui făcuta in picioare. 
Din aceasta lectura vine iluminarea mintii care este schimbata printr-o dumnezeiasca 
schimbare. Cel ce citeşte Sfânta Scriptura primeşte o căldura care in singurătate da 
naştere la lacrimi, prin care omul este incalzit iar si iar, umplut de daruri duhovniceşti, 
care dau o incantare mintii si inimii dincolo de orice inchipuire. 

Mai presus de toate, aceasta trebuie făcuta pentru a dobândi pacea sufletului: "Pace 
multa au cei ce iubesc legea Ta si nu se smintesc." (Ps. 118,165). Este foarte util sa citeşti 
intrega Biblie intr-un mod inteligent. Căci numai prin acest exerciţiu singur, pe langa alte 
bune lucrări. Domnul nu-l va lipsi pe om de mila Sa, ci va inmulti darul sau de intelegere. 

Cei ce cu adevărat s-au hotărât sa slujească Domnului Dumnezeu trebuie sa se străduiască 
a-si aminti mereu de Dumnezeu si sa rostească rugăciunea către lisus Hristos. 

In biserica, atunci când te rogi, e de folos sa stai cu ochii inchisi, cu o atenţie concentrata 
si sa deschizi ochii doar când te moleşeşti sau când somnul iti da târcoale si te face sa 
moţai. Atunci ochii trebuie aţintiţi către o icoana si către lumina candelei ce arde 
dinaintea ei. 

Nu trebuie sa ne asumam nevointe ascetice dincolo de puterile noastre, ci sa incercam sa 
ne facem trupul prieten credincios si vrednic de practicarea virtuţilor. Trebuie sa mergem 
pe calea de mijloc. Trebuie sa fim intelegatori fata de neputinţele si imperfecţiunile 
noastre sufleteşti si sa avem răbdare fata de defectele noastre, asa cum avem fata de 
defectele altora. Dar nu trebuie sa trândăvim, ci trebuie sa ne silim spre imbunatatirea 
firii noastre. 



In fiecare zi sa dormi negreşit noaptea patru ore - de la zece seara pana la doua noaptea. 
Daca te simţi slăbit, poţi sa dormi si in timpul zilei. Păstrează aceasta regula permanent 
pana la sfârşitul vieţii tale, fiindcă este absolut necesara pentru odihna capului tau. Eu 
insumi din tinereţe am pastrat-o cu rigurozitate. Noi cerem mereu bunului Dumnezeu 
odihna in timpul nopţii si astfel nu vei deveni neputincios, ci sănătos si vesel. 

Nu oricine isi poate impune sieşi o regula severa de asceza in toate, sau sa se priveze pe 
sine de tot ceea ce n-ar face decât sa-i dezvăluie slăbiciunile. Altminteri, prin epuizarea 
trupeasca, sufletul slăbeşte si el. In special, vinerea si miercurea, si mai ales in timpul 
celor patru posturi, trebuie luata o masa o data pe zi, iar ingerul Domnului se va apropia 
de tine. La prânz mamanca suficient, la cina fii moderat. 

Dar un trup care este epuizat de penitenta si de boala trebuie intarit printr-un somn 
moderat, hrana si băutura moderate indiferent de perioada de timp. 

Cu orice preţ, noi trebuie sa incercam a păstra pacea sufletului si sa nu ne tulburam la 
jignirile venite de la alţii. Nimic nu este mai preţios decât pacea intru Hristos Domnul. 
Sfinţii Părinţi aveau mereu un duh de pace si, fiind binecuvântaţi cu harul lui Dumnezeu 
trăiau mult. 

Dobândeşte pacea, si mii de oameni din jurul tau se vor mântui. Atunci când un om se afla 
intr-o stare de pace a mintii, el poate de la sine sa le ofere celorlalţi lumina necesara 
luminării raţiunii. Aceasta pace, ca pe o comoara nepreţuita. Domnul nostru lisus Hristos a 
lasat-o drept moştenire ucenicilor Sai inainte de moarte. (In. 14,27) Apostolul mai spunea 
despre ea : "si pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte, sa va păzească inimile si 
cugetele voastre intru Hristos lisus" (Filip. 4,7) Introdu mintea inlauntrul inimii si dai de 
lucru acolo cu rugăciunea; atunci pacea lui Dumnezeu o umbreşte si ea se afla intr-o stare 
de pace. Trebuie sa ne obişnuim sa tratam jignirile venite de la alţii cu calm, ca si cum 
insultele lor nu ne privesc pe noi, ci pe altcineva. O astfel de practica ne poate aduce 
pacea inimii si o poate face lacas al lui Dumnezeu insusi. 

Daca nu se poate sa nu te tulburi, atunci, cel puţin, e necesar sa incerci sa iti infranezi 
limba, după cuvântul psalmistului: "tulburatu-m-am si n-am grăit" (Ps. 76, 4) Pentru a ne 
păstra pacea sufletului, este nevoie sa evitam cu orice preţ a-i critica pe alţii. In mod 
aparte, pentru a păstra pacea sufleteasca "trebuie evitata acedia" si sa te straduiesti a 
avea un duh vesel si nu trist. Trebuie sa incerci sa ieşi din aceasta stare cat mai iute cu 
putinţa. Atenţie la duhul intristarii, căci aceasta da naştere la toate relele. O mie de 
ispite apar din pricina lui: agitaţie, furie, invinuire, nemulţumirea de propria soarta, 
gânduri de desfranare, schimbare permanenta a locului. 

Uneori duhul cel rau al intristarii pune stăpânire pe suflet si ii lipseşte de umilinţa si 
bunătate fata de fraţi si da naştere la repulsie fata de orice conversaţie. Atunci sufletul 
evita oamenii, crezând ca aceştia se afla la originea tulburării sale si nu intelege ca 
pricina tulburării sale se afla intr-insul. Sufletul plin de intristare si parca scos din minţi 
este incapabil sa accepte in pace sfaturile bune ce i se aduc sau sa răspundă cu umilinţa 
la intrebarile ce i se pun. 

Primul medicament cu ajutorul căruia omul isi afla in curând mângâiere sufleteasca este 
smerenia inimii, asa cum ne invata sfanţul Isaac Şirul. Aceasta boala este tratata cu 
rugăciune, abţinere de la graire in desert, lucru de mana, după puterile fiecăruia, citirea 
Cuvântului lui Dumnezeu si răbdare; căci el se naşte din laşitate, trândăvie si graire in 
desert. 



Oricine a invins patimile a invins si deprimarea. Veselia nu e păcat. Ea alunga plictiseala; 
si din plictiseala vine intristarea (acedia) si nimic nu e mai rea ca aceasta. Ea aduce cu 
sine totul. A spune sau a face râul este păcat. Dar a spune un cuvânt bun, prietenos sau 
plin de veselie, asa incat toata lumea sa se simtă in buna dispoziţie in prezenta lui 
Dumnezeu si nu intr-o stare de intristare, nu este deloc un păcat. 

Daca nu suntem de acord cu gândurile rele sugerate de diavol, facem un lucru bun. In 
timpul acestor atacuri, trebuie sa te indrepti cu rugăciunea către Domnul Dumnezeu, asa 
incat scânteia patimilor celor rele sa fie alungata de la bun inceput. Atunci flacăra 
patimilor nu va mai creste. 

Trupul este robul, sufletul este stăpânul. Si de aceea, mila lui Dumnezeu este cu noi 
atunci când trupul este slăbit si extenuat de boli; căci in acest fel patimile slăbesc si omul 
devine normal. Dar boala trupeasca in sine este ceva născut din pricina patimilor. înlătura 
păcatul si boala va pleca. 

Cum sa iti mantuiesti sufletul 

Sfanţul Teofan Zăvorâtul 



Ce grăieşte cineva unei persoane care intreaba: „Cum îmi pot mântui sufletul?" 

Aceasta: Pocaieste-te, si fii intarit de puterea harului din Sfintele Taine, paseste pe calea poruncilor 
dumnezeieşti, sub indrumarea pe care Sfânta Biserica ti-o da prin preoţia ei divina. Toate acestea trebuie 
făcute in duhul credinţei sincere, fara nici o rezerva. 

Atunci ce este credinţa? 

Credinţa este mărturisirea sincera ca Dumnezeu, Căruia ne inchinam. Treimea, Cel care este făcătorul si 
datatorul a toate, ne mantuieste pe noi cei cazuti, prin puterea morţii pe Cruce a Fiului lui Dumnezeu cel 
intrupat, cu harul Prea Sfanţului Duh in Sfânta Sa Biserica. începuturile reinnoirii, care sunt puse in viata 
aceasta, vor apărea in intreaga lor slava in veacul ce va veni, intr-un fel pe care mintea nu ii poate 
intelege, nici limba exprima. 

O, Dumnezeul nostru, cat de marete sunt promisiunile tale! 

Cum poate atunci cineva sa păşească pe calea poruncilor fara sa se abată din drum? 

Nu se poate răspunde la aceasta cu un singur cuvânt, căci viata este un subiect complex, lata ceea ce este 
necesar: 

a) Pocaieste-te si intoarce-te către Domnul, recunoaste-ti păcatele, plângi pentru ele, cu strângere de 
inima, si marturiseste-le in fata părintelui duhovnicesc. Jura-te cu vorba si cu inima inaintea fetei Domnului 
sa nu ii mai superi de acum înainte cu păcatele tale. 

b) Apoi, statornicind cu Dumnezeu In minte si In Inima, năzuieşte sa împlineşti in trup îndatoririle si 
treburile pe care şederea in aceasta viata ti le impune. 

c) In aceasta nevointa mai ales sa iti păzeşti inima de gândurile si simţirile cele rele - mândria, slava 
deşartă, mania, judecata celorlalţi, ura, invidia, dispreţul, descurajarea, ataşamentul fata de lucruri si de 
oameni, gânduri împrăştiate, nelinişte, toate plăcerile simţurilor si tot ceea ce desparte mintea si inima de 
Dumnezeu. 

d) Pentru a rezista in nevointa aceasta, hotărăşte înainte de toate sa nu te retragi din ceea ce recunoşti ca 
este necesar, chiar de ar însemna moartea. Pentru a obţine aceasta, când te-ai hotărât sa faci astfel, 
daruieste-ti viata lui Dumnezeu pentru a nu mai trai de dragul tau, ci doar pentru Dumnezeu. 

e) Susţinerea unei vieţi dusa astfel este o jertfa smerita a sinelui către voinţa lui Dumnezeu, si a nebizuirii 
pe sine; arena spirituala in care aceasta viata se săvârşeşte este răbdarea sau şederea neabătuta in 



rândurile vieţii răscumpărate, cu indurarea voioasa a tuturor muncilor si neplăcerilor care sunt legate de 
aceasta. 

f) O susţinere pentru răbdare este credinţa, sau convingerea ca, nevoindu-te in acest fel pentru Dumnezeu, 
eşti sluga Sa si El este Stăpânul tau. Care iti vede strădaniile, se bucura de ele si le preţuieşte; nădejdea ca 
ajutorul lui Dumnezeu care te ocroteşte pururea, este mereu pregătit si asteptandu-te, si se va cobori 
asupra ta la vreme de nevoie, ca Dumnezeu nu te va paraşi la sfârşitul vieţii tale, si pastrandu-te ca unul 
credincios poruncilor Sale aici, printre toate ispitele, te va călăuzi prin moarte la veşnica Sa împărăţie; 
dragostea, care cugeta zi si noapte asupra Domnului iubit, in toate felurile straduindu-se sa facă numai ceea 
ce este plăcut Lui, si sa evite tot ceea ce L-ar putea supară cu gândul, vorba sau fapta. 

g) Armele unei astfel de vieţi sunt: rugăciunile in biserica si acasă, mai ales rugăciunea mintii, postirea pe 
măsura puterii fiecăruia si a regulilor Bisericii, trezvia, singurătatea, muncile fizice, mărturisirea deasa a 
păcatelor. Sfânta împărtăşanie, citirea Cuvântului lui Dumnezeu si a scrierilor Sfinţilor Părinţi, discuţii cu 
oameni temători de Dumnezeu, consultări dese cu părintele duhovnicesc asupra tuturor intamplarilor vieţii 
interioare si exterioare. Temelia tuturor acestor munci in măsura, vreme si loc este intelepciunea, cu sfatul 
celor experimentaţi. 

h) Pazeste-te cu teama. Pentru aceasta adu-ti aminte de sfârşit - moartea, judecata, iadul, împărăţia 
cerurilor. Mai ales fii cu băgare de seama la tine: pastreaza-ti mintea treaza si inima netulburata. 

i) Asaza-ti ca tel din urma aprinderea focului duhului, ca focul duhovnicesc sa ardă in inima ta si, adunând 
toate puterile tale la un loc, sa inceapa a clădi omul tau lăuntric si in cele din urma sa ardă neghina 
păcatelor si patimilor tale. 

Randuieste-ti viata in acest chip si, cu harul lui Dumnezeu, vei fi mântuit. 



Tradus de Radu Hagiu 

VIATA SI MINUNILE SFANŢULUI ARSENIE 

CAPADOCIANUL 

ISTORISITE DE PĂRINTELE PAISIE AGHIORATUL 



Unul dintre sfinţii secolului 20 este Sfanţul Arsenie Capadocianul, originar din Farasa 
Capadociei. Din vârsta frageda s-a inrolat in ceata monahilor din Sfânta Mănăstire a 
Cinstitului Inaintemergator din Cesareia (Zinzi-Dere) si a primit acolo harul preoţiei. 
Apoi cu inima smerita, ascultând de glasul Bisericii ce l-a chemat, si-a jertfit viata sa 
de linişte si a venit la Farasa, unde, pentru o perioada de mai bine de 50 de ani a 
sfinţit, a invatat si a intarit in credinţa si evlavia străbuna pe poporul ortodox din acea 
provincie indepartata. Care popor, pe când avea mai bine de 80 de ani, l-a urmat si in 
plecarea din patria sa. A adormit in Domnul in Kerkira in anul 1924, noiembrie 10." 
(Din hotărârea Patriarhala si Sinodala a Patriarhiei Ecumenice de orânduire in ceata 
Sfinţilor a Ieromonahului Arsenie Capadocianul) 

Având in vedere ostenelile cele mai presus de fire ale Cuviosului Părinte si toata 
dragostea sa, ce a avut-o pentru lume, pe care a ajutat-o omeneşte si dumnezeieşte 
(prin minuni), am considerat, ca datorie obligatorie, sa scriu unele din minunile lui 
cunoscute spre slava lui Dumnezeu si din evlavie fata de Sfanţul Părinte, ca sa 
micşorez puţin nerecunoştinţa mea. (Părintele Paisie Aghioritul, care a fost botezat 
de către Sfanţul Arsenie Capadocianul după numele sau) 



Sus pe o stanca, inlauntru intr-o peştera, era o bisericuţa a Maicii Domnului. Farasiotii 
(locuitori din Farasa Capadociei) au făcut in afara stâncii o terasa de scânduri pentru mai 
multa lărgime. Ca sa ajungă pana acolo trebuiau sa urce 40 de trepte săpate in stanca si 
altele 120 ce erau făcute din scânduri. La aceasta bisericuţa a mers sa slujească oarecand 
ca de obicei Părintele Arsenie cu Prodromu (cântăreţul si paraclisierul care a slujit 
părintelui). Când s-a terminat Sfânta Liturghie, Părintele a ieşit puţin pe terasa. Călcând 
pe o scândura, aceasta s-a desprins din cuie si Părintele a căzut in prăpastie. Un taran, ce 
l-a văzut din cealaltă parte ca a căzut si-a lăsat boii in jug si a alergat sa adune - precum 
crezuse - trupul zdrobit al Părintelui. Prodromul n-a priceput nimic pentru ca era in 
Biserica si făcea curăţenie. Când a ajuns, in prăpastie, a văzut trupul Părintelui Arsenie 
intreg, dar nemişcat. A intins mana sa-l miste,dar Părintele i-a spus: 'Nu ma atinge! N-am 
nimic!". Părintele a rămas nemişcat nu pentru ca s-a lovit, ci datorita unei marii emoţii ce 
o incercase, deoarece in timp ce cădea in prăpastie, l-a luat in braţe o Femeie, l-a coborât 
pana jos si l-a lăsat acolo. S-a simţit in sine, in momentul acela, precum insusi spunea, ca 
si cum ar fi fost un prunc in braţele maicii sale. După emoţia aceea s-a ridicat si a urcat 
cele 160 de trepte, care aveau 50 de metri inaltime, mergând iarasi in bisericuţa Maicii 
Domnului, unde i-a povestit lui Prodromul ce s-a intamplat. Acela fiind preocupat cu 
aranjarea bisericii nu observase nimic. Ţăranul a mers după aceea la Farasa si a vestit cele 
petrecute. 

Un turc din satul Telelides a spurcat aghiazma de la Sfanţul loan Gura-de-Aur, iar Sfanţul, 
ca sa-l invete minte, l-a pedepsit si i s-a intors capul inspre spate. L-au adus si pe la la 
Hagi efendi (Sfanţul Arsenie era numic hagi efendi datorita faptului ca făcuse pelerinaje 
in Tara Sfânta), ca sa-i citească si sa se facă bine. Părintele insa l-a ţinut o săptămâna, 
fara sa-i citească. Cântăreţul sau, vazand ca tine un turc o săptămâna, s-a mirat si a spus 
părintelui Arsenie: 

- Sa am binecuvântarea ta, dar de ce-l tii pe turcul acesta o săptămâna, in vreme ce 
altora, bolnavi mai grav decât el, numai ce le citeai si se făceau bine indata? 

- II tin sa facă canon, deoarece acesta are cap greu si netrebnic. Daca-l voi face bine, va 
merge iarasi sa-si bage capul lui chel in aghiazma. 

Când s-a sfârşit săptămâna i-a citit, i s-a intors capul la locul sau, si Părintele i-a făcut 
observaţie: "Altădată, când vei vedea lucrurile creştinilor, sa te inchini lor de departe si sa 
o iei la sănătoasa". 

Anestis Karausoglu isi aduce aminte ca un oarecare preot din Soţi, ce avea soţia stearpa, 
a adus la Hagi efendi o haina a preotesei sa-i citească, ca sa dobândească copii. Părintele 
Arsenie, după ce i-a citit pe ea, a spus preotului: "Preoteasa ta va naşte o fata: sa o 
numeşti Eva". Precum s-a si făcut. 

Udata au adus de la Telelides la Hagi efendi, intr-o zi de miercuri, o musulmanca oarba 
pe numele Fatma, ca sa-i citesca si sa se facă bine. Fiindcă era inchis, insotitorii oarbei au 
bătut in usa chiliei lui destul timp, si nedeschizand au lasat-o afara si au mers la odihna. 
In ceasul acela o femeie din sat, căreia i-a anchilozat mana, a mers la chilia lui hagi 
efendi si a luat pamant de sub pragul uşii, cu care frecandu-si mana s-a făcut bine. (Asa 
făceau toţi farasioti in zilele acelea când era inchis, si nu-l deranjau). Când a vazut-o pe 
oarba, a intrebat-o de ce aşteaptă, iar aceea i-a spus pricina. Atunci sateanca i-a spus: 

- Ce stai si pierzi timpul? Nu ştii ca Hagi efendi nu deschide miercurea si vinerea? la 
pamant de la pragul uşii lui si ungeţi ochii si te vei face bine, asa cum toţi facem in aceste 
zile când ne imbolnavim. 

Sateanca a plecat in treaba ei. Musulmanca, deşi la inceput s-a mirat de ceea ce auzise, 
după aceea insa a inceput sa caute pragul uşii si, aflandu-l, a luat pamant, a inceput sa-si 
frece ochii cu el si indata a inceput sa bata ca o nebuna la usa părintelui Arsenie, care a 



deschis si, vazand ca este musulmanca, deşi nu vorbea in ziua aceea, a făcut pogoramant 
si a intrebat-o ce vrea. l-a spus motivul si Părintele a luat Evanghelia, i-a citit si indata i-a 
venit lumina ochilor ei. Atunci aceea, de mare bucurie, a căzut la picioarele lui si i s-a 
inchinat cu evlavie, dar părintele a certat-o si i-a spus: 

- Daca vrei sa te inchini, inchina-te lui Hristos, care ti-a dat lumina, si nu mie. 

După aceea femeia bucuroasa a plecat sa-i caute pe insotitorii ei, si au plecat apoi spre 
satul lor. 

Din Kelmiri au adus la Hagi efendi o femeie leproasa căreia i-a citit si i-a curăţat lepra. 
Si, după cum povestea Prodromu Kartisinoglu, fata ei era gingaşa ca fata unui copil. 

Farasiotii din Drama care s-au stabilit la Tesalonic au povestit ca doi Sehi (intai stătători 
ai neamului musulman si vrăjitori) din Hatzi-Pechtes l-au vizitat pe Părintele Arsenie. 
Părintele i-a primit si le-a făcut cafea. Sehi au inceput insa sa-i pună intrebari neghioabe 
si ameţitoare, ce aduceau numai durere de cap. Părintele, ca sa se debaraseze de ei, le-a 
spus: 

- Nu va pot asculta, deoarece ma doare capul. Aceia insa n-au inteles si unul dintre ei au 
spus Părintelui: 

- Părinte Efendi, iti vom face un talisman pe care, daca-l vei purta, in toata viata ta nu te 
va durea capul. 

Părintele le-a spus atunci cu asprime: 

-Am mai multa putere decât a voastră si cu puterea lui Hristos pot sa fac sa nu va mişcaţi 

deloc din locul in care staţi. 

l-a lăsat indata si a mers alături, in chilia sa. Când si-au terminat cafeaua sehii au vrut sa 

plece, dar in nici un chip n-au putut sa se mute din locul unde stăteau, deoarece se 

simţeau legaţi cu o legătura nevăzuta. Atunci au fost nevoiţi sa ii strige pe Părintele 

Arsenie, ca sa-i dezlege. Părintele a mers imediat, dar nu le-a vorbit nimic, ci numai le-a 

făcut semn sa plece. Doar asa au putut sa se destepeneasca de la locurile lor. Sehii si-au 

inteles greşeala lor si i-au cerut iertare Părintelui spunandu-i din mers: 

- Părinte Efendi, iarta-ne! Puterea ta este mai mare, pentru ca o iei din marea ta 
credinţa. Noi lucram cu satana. 

Alta data, povesteau aceiaşi, la pomenirea Sfanţului loan Gura-de-Aur, după Sfânta 
Liturghie credincioşii s-au aşezat sa mănânce langa biserica. Acolo, la Sfanţul ioan Gura- 
de-Aur era un izvor de aghiazma care ieşea din belşug din gaura unei stanei si care cădea 
apoi in cascada de sus, in râul Zemanti. Uneori izvorul se trăgea inapoi cu totul si se 
pierdea. In timp ce oamenii mâncau, o femeie s-a ridicat si a mers sa ia putina apa. In 
clipa aceea apa se trăgea inapi si femeia a alergat la Hagi efendi sa-i spună aceasta. Hagi 
efendi a luat Evanghelia si a mers la gaura din stanca, a ingenunchiat si a citit puţin, după 
care apa imediat a revenit. 

Aceasta s-a intamplat de multe ori. Apa se retrăgea si revenea din nou după o bucata de 
vreme. Atanasie Levidis spune ca acest fenomen de "flux si reflux" era firesc. Insa robul lui 
Dumnezeu Hagi efendi ruga pe Stăpânul sau. Dumnezeu, si Acela i-o aducea când voia, 
fara sa aştepte. 

O chercheza (musulmana) a rugat pe Prodromul lui Kapalus sa-i aducă un talisman de la 
Hagi efendi, deoarece era stearpa, iar bărbatul ei era gata sa o lase din pricina asta. Lui 
Prodromul i-a fost mila de ea, deoarece era orfana si singura, fara nici o rudenie, si 
lasandu-si treaba a venit in sat. Deoarece era târziu când a ajuns n-a indraznit sa meargă 
el insusi la Părintele, ci a spus oarecarui epitrop sa meargă el. Epitropul a mers si a luat 
un talisman, adică rugăciunea pe care i-ar fi citit-o in cazul ei, scrisa pe o hârtie. Fiindcă 
ştia ca chercheza era bogata - bărbatul ei era mare crescător de animale - a fost biruit de 



lăcomie, luând rugăciunea Părintelui Arsenie, ce era impaturita, a infasurat-o cu o 
insemnare de a lui, unde scrise sa se trimită piei, brânza, carne etc, chipurile cerute de 
Hagi efendi. Le-a dat după aceea lui Prodromu si acela, fara sa ştie nimic, a doua zi a 
mers si le-a dat cherchezei cu ale cărui terenuri se invecina. Aceea purta cu evlavie 
talismanul, iar insemnarea luind-o, i-a trimis epitropului cele ce-i scrisese, crezând ca 
acela le va duce Părintelui Arsenie. Anul următor chercheza a dobândit un copil si a trimis 
in continuare multe lucruri epitropului, fara ca Părintele sa ştie ceva. După doi ani a 
aflat, l-a chemat pe acel epitrop si i-a făcut observaţii. Epitropul insa, in loc sa ceara 
iertare, din păcate nu recunoştea. Atunci Părintele Arsenie i-a spus: 

- E mai bine sa plăteşti in aceasta viata, decât sa te osândeşti. De aceea, din clipa 
aceasta, sa se umple trupul tau de bube si sa te mănânce atâta timp cat si mâncat si tu 
brânza si carnea cherchezei. 

Din clipa aceea trupul epitropului s-a umplut de bube si de o mancarime mare. Insa n-a 
putut suporta mancarimea, si mergând la Părintele Arsenie i-a cerut iertare. Acela l-a 
iertat, i-a citit si s-a vindecat. 

Canaghiotis al lui Entzarapidi, când era de 20 de ani a innebunit din pricina unei fete de 
care s-a indragostit. Nebunia lui era foarte grava si nu-l puteau lega. In cele din urma 
fratele lui, impreuna cu alţii, l-au legat in vreme ce dormea si l-au dus la Hagi efendi. 
Indata ce Părintele a deschis usa chiliei sale, ca sa vadă cine bate si ce vrea, nebunul, cu 
toate ca era legat in lanţuri, s-a năpustit asupra Părintelui Arsenie ca sa-l lovească cu 
mâinile sale legate in lanţuri. In clipa aceea Părintele a spus: 

- Doamne lisuse Hristoase! Si apoi: 

- înapoi, satano! 

Nebunul s-a strâns indata ca un ghem. Apoi Părintele a luat Evanghelia, i-a citit si s-a 
făcut bine pe loc. Apoi si-a intemeiat si familie. 

Osia Karamuratidu, când era tanara căsătorita, purta o broboada colorata de smirna. 
Părintele Arsenie in repetate rânduri i-a făcut observaţii, ca sa o lepede si sa poarte una 
modesta, precum purtau toate femeile din Farasa, dar aceea nu l-a ascultat. Intr-o zi 
când a vazut-o din nou i-a spus cu asprime: 

- Nu voiesc boli franţuzeşti in Farasa. Daca nu asculţi, sa ştii ca pruncii pe care ii vei 
naşte, după ce se vor boteza iti vor pleca ingerasi si nu te vei bucura de nici unul. 

Din păcate, nici acum nu l-a ascultat, ci numai după ce i-au plecat doi ingerasi, a aruncat 
broboada cea pestriţa si a mers la Părintele Arsenie cerandu-si iertare. Iar Părintele, după 
ce a iertat-o i-a spus: 

- Du-te acum cu binecuvântarea Domnului si pe primul copil ce-l vei naşte, care va fi 
băiat, ii vom numi Arsenie, iar pe al doilea, care va fi fata, o vom numi Irina. 
Precum s-a si făcut. (Acest copil numit Arsenie este chiar Cuviosul Paisie Aghioritul) 

Stela Koglanidu povesteşte ca au adus in casa ei părinteasca un turc mut in vârsta de 30 
de ani, si tatăl ei l-a luat si l-a dus la Părintele Arsenie, ca sa-i citească si sa se facă bine. 
In timp ce Hagi efendi ii citea Evanghelia, inainte de a termina, mutul a inceput sa 
vorbească. Apoi l-a adus iarasi la casa sa pe mutul care acum vorbea. A doua zi rudele lui 
l-au luat si au plecat. 

Sotiria Hristoforidu a povestit ca pe o turcoaica oarba, pe nume Meriama, au adus-o la 
Părintele Arsenie, care i-a citit si i-a revenit lumina ochilor ei. 

Udata au venit turcii sa-l prade pe Hagi efendi. Auzind ca merge multa lume la Părintele 
Arsenie, ei au crezut ca are mulţi bani. Părintele insa nici n-a pus vreodată mana pe bani. 



Tâlharii au mers intr-o miercuri, ca sa-l afle negreşit in chilie, deoarece au aflat ca 
miercurea si vinerea sta inchis in chilia sa. Doi dintre ei au rămas afara, iar al treilea, 
după ce a intrat pe fereastra, a deschis usa chiliei Părintelui si a pasit cu un picior 
inauntru. Acea privire a Părintelui Arsenie ai fi spus ca a fost curent electric, căci l-a 
intepenit asa cum se afla, inarmat cu cuţite si pistoale, cu un picior inauntru si cu celalalt 
afara. Părintele, după ce i-a aruncat privirea aceea, si-a continuat pravila sa netulburat. 
Insa ceilalţi doi hoţi, ce erau afara, au inceput sa se neliniştească, deoarece cel dinăuntru 
intarzia si se lumina de ziua; asa ca au intrat si ei inauntru. Când l-au văzut pe prietenul 
lor nemişcat, cu un picior inauntrul chiliei si cu celalalt afara in holul ingust, i-a cuprins 
frica. Atunci au inceput sa-l roage pe Părintele Arsenie sa-l ierte si sa-l dezlege pe 
prietenul lor de acea lagatura nevăzuta. Părintele, fara sa-si intrerupa pravila sa i-a făcut 
semn sa plece si astfel a putut fi dezlegat si au plecat. Turcii au mărturisit după aceea si 
celorlalţi turci ce au patit si spuneau: 
- Aman, aman! Sa nu mergeţi sa-l furaţi pe Hagi efendi! 

Simeon Karausoglu a povestit ca loan Karausoglu a avut un ogor ce se afla dincolo de 
paraclisul inchinat Sfanţului Gheorghe. Intr-o zi când a mers la ogorul sau, a aflat un zid 
ce ingradea o bucata de pamant dărâmat si un trup omenesc dezgropat, care fusese 
ingropat in capul zidului. Trupul acesta omenesc era neputrezit si se vedea ca a fost 
ingropat de mulţi ani, deoarece imbracamintea sa era de epoca veche, loan a mers 
infricosat la Hagi efendi si i-a spus ce a văzut. Părintele a pornit imediat intr-acolo, fiind 
urmat si de alţi farasioti. Indata ce s-a apropiat Părintele si a văzut trupul neputrezit, le-a 
spus celor de fata sa sape mormânt, in vreme ce el citea rugăciuni de dezlegare deasupra 
trupului neputrezit. Când au terminat mormântul, l-au ingropat din nou si au plecat. Pe 
drum, la intoarcere. Părintele Arsenie le-a spus: "Nu va neliniştiţi, după trei zile veţi 
vedea ca va putrezi". 

Intr-adevar, când au mers după trei zile, pământul coborâse mult si se vedea mormântul 
groapa, pentru ca a putrezit tot trupul si au rămas numai oasele. 

Moise Koglanidis a povestit ca un turc din satul Ahghiavudes a prădat Biserica si in afara 
de toate sfintele vase, a luat si imbracamintile de argint ale Evangheliilor, iar Evangheliile 
le-a aruncat pe jos. Toata Farasa s-a tulburat. Când au văzut Evangheliile aruncate, imi 
spunea primarul, toţi au incercat sa-l afle pe acest turc necurat. Părintele Arsenie insa nu 
s-a tulburat deloc, si le-a spus si celorlalţi sa nu se neliniştească, deoarece tâlharul va 
veni singur tarandu-si picioarele. După câteva zile ii aduc pe tâlhar la Hagi efendi ca sa-i 
citească si sa-l vindece, deoarece, pe langa faptul ca s-a indracit a si paralizat de la 
mijloc in jos si picioarele si le tara. A inapoiat Sfintele Vase pe care le-a furat. Si de 
atunci nu mai putea fura, căci părintele Arsenie nu l-a vindecat pe loc, ci l-a lăsat o 
bucata de timp asa cum era, ca sa ia pilda turcii si sa respecte Biserica noastră. Intr- 
adevar, s-au infricosat turcii din imprejurimi. Plecând in 1924, isi aduce aminte Vasile 
Karopulos ca, trecând prin Ahghiavudes, Părintele Arsenie i-a citit tâlharului si l-a 
vindecat de diavol si de paralizie. 

Prodromul Eznepidis a povestit ca odată au venit mulţi turci in sat si s-a intamplat ca el 
sa fie bolnav la pat zvarcolindu-se ca un peste de nişte friguri puternice. Când l-au 
instiintat nu ştia ce sa facă, aflandu-se intr-o situaţie dificila, ca primar, de care depindea 
soarta satului. Atunci a spus celor ce erau in jurul lui sa-l ia, asa cum era, si sa-l duca la 
Hagi efendi. Ceea ce a făcut. Hagi efendi, când l-a văzut in aceasta stare si aflând ca au 
venit turci, n-a mai apucat sa-i citesca, ci, fara sa piardă deloc timp, a luat un 
candilocher (lumânare subţire pentru aprins candela), l-a binecuvântat, l-a impaturit in 
mana sa cea dreapta si i-a spus: "Fugi, voinicule, cu binecuvandarea lui Hristos si alunga 
pe turci ca sa nu intre in satul nostru". 



Indata s-a făcut bine cu binecuvântarea sa, a adunat voinicii satului si a alungat pe turci, 
fara ca sa li se pricinuiască nici o rana. 

Farasa fiind o comuna ortodoxa in plin teritoriu stăpânit de musulmani, se intampla 
adeseori ca sa fie atacata de către cete de tâlhari turci, situaţie care era tolerata de 
către politia turca, fapt pentru care creştini din Farasa umblau inarmati pentru apărare, 
la lupte participând adeseori si copiii. Datorita faptului ca umblau mereu inarmati, uneori 
atunci când erau petreceri si se consuma alcool ieşeau altercaţii. Pentru a preintampina 
aceste lucruri, părintele Arsenie boteza copiii cu nume care nu se sărbătoreau: Atena, 
Elefterios; datorita acestui fapt s-au redus petrecerile onomastice in Farasa, si s-a redus 
pericolul ca venind turcii sa găsească oamenii bauti, precum s-au redus si altercaţiile 
dintre ei. Datorita faptului ca părintele Arsenie boteza după voia sa si nu după cea a 
părinţilor sau a naşilor, a fost considerat de mulţi capricios si dificil. 

Acelaşi (Prodromul Eznepidis) povestea iarasi ca, alta data au venit iarasi mulţi turci sa 
intre in Farasa. Bărbaţii lipseau din sat, unii fiind la ogoarele lor indepartate, alţii erau in 
călătorie. Atunci a fost nevoit sa adune copii cei mici, numai ca sa arate ca sunt mulţi, 
după care i-a alungat pe copii poruncindu-le sa se ascundă. Cativa bătrâni care mai erau 
s-au imprastiat si ei, rămânând el singur, hotărât mai bine sa moara decât sa ii vadă pe 
turci in sat. I s-au terminat cartuşele si turcii l-au prins viu. După ce l-au legat bine, l-au 
dus acasă la el si l-au urcat pe terasa, acolo unde i-au ridicat spanzuratoarea. Acolo l-au 
chinuit ca sa le dea tot ce are, după care voiau sa termine cu el. In clipa aceea, pe când ii 
chinuiau, nici el nu ştia de ce i-a venit sa spună turcilor: "tot ce am, este la Hagi efendi". 
Turcii nu pierd vremea, si ii duc la Părintele Arsenie. Când Părintele a deschis usa si a 
văzut aceasta scena, s-a infuriat si a inceput sa-i certe pe turci pentru ca l-au legat si sa-l 
dezlege degrabă. Le-a spus inca si "ticăloşi de turci". Căpitanul lor s-a maniat si si-a tras 
hangerul ca sa-l taie pe Hagi efendi. Atunci Hagi efendi ii spune căpitanului turc: 
-Coboara-ti mana uscata tot acum! 

Si o, minune! Mana turcului a căzut anchilozata in jos, si hangerul i-a căzut pe pamant. 
Când ceilalţi turci din ceata au văzut aceasta, au inceput sa tremure de frica, iar 
căpitanul lor ii ruga pe Părintele Arsenie sa-i vindece mana sa. Părintele Arsenie i-a făcut 
semnul Sfintei Cruci pe mana si i-a vindecat-o. Si după ce au dezlegat pe primar i-a certat 
sa nu calce in sat. Si intr-adevar, din ceata aceea nimeni n-a mai călcat in Farasa. 

Viata plăcuta lui Dumnezeu petrecând si vas cinstit Mângâietorului facandu-te, 
purtatorule de Dumnezeu Arsenie, te-ai arătat si primitor al darului facerii de minuni, 
tuturor dandu-le grabnic ajutor, Părinte Cuvioase, pe Hristos Dumnezeu roaga-l, sa ne 
dăruiască noua mare mila. (Troparul - glas III) 

De floarea cea de curând răsărita a Kapadociei si pe vasul cel de mult preţ al 
virtuţilor, pe Sfinţitul Arsenie sa ii lăudam, căci acesta ca un inger in trup petrecând, 
s-a făcut partas tuturor Sfinţilor, cu care se roagă totdeauna lui Hristos, sa ne 
dăruiască iertare de greşeli. (Condacul - glas IV, podobie: "Cel ce Te-ai inaltat pe 
Cruce") 

Marimu-te pe tine, partasule al Cuviosilor prin petrecerea in nevointa cea sfânta; 
Marimu-te pe tine lauda monahilor si a preoţilor, a Kapadociei slava, Părinte Arsenie. 
(La marimuri) 

A FERICITULUI lOAN EVCRATA 



CARTE CE SE NUMEŞTE 

LIMONÂRIU 

SAU 

LIVADA DUHOVNICEASCA 



CAPITOLUL 1 
VIATA SFANŢULUI BATRAN lOAN SI DESPRE PEŞTERA SAPSA 



Era un batran care locuia in mănăstirea lui avva Evstorghie. Cel intru sfinţi arhiepiscopul nostru 
Ilie al Ierusalimului a vrut sa-l vadă pe acest batran, stareţ al mănăstirii. Bătrânul insa nu primea 
zicând: 

- Vreau sa ma duc in muntele Sinai, ca sa ma rog! 

Arhiepiscopul ii silea sa primească staretia mănăstirii si sa plece cu aceasta vrednicie. Dar 
pentru ca bătrânul n-a voit, i-a ingaduit sa plece cu fagaduiala sa primească staretia la 
intoarcerea sa. Si astfel luandu-si rămas bun de la arhiepiscop , a plecat mergând la muntele Sinai, 
luând cu el si pe ucenicul sau. După ce au trecut râul Iordan, ca la o mila depărtare, bătrânul 
ainceput sa tremure si sa aibă fierbinţeli. Cum numai putea sa meargă, au intrat intr-o miva 
peştera intalnita in cale si ucenicul a aşezat jos pe batran. Pe când era cuprins mereu de 
fierbinţeala si nu putea nici sa se mişte - stăteau acolo de trei zile in peştera - vede bătrânul in 
vis pe cineva care-i spune: 

- Spune-mi bătrâne, unde vrei sa mergi? 

- La muntele Sinai, a raspusn bătrânul celui arătat in vis. 

- Nu ! Te rog sa nu te duci, i-a spus acela. 

Dar pentru ca nu l-a induplecat pe batran, a plecat de la el. Frigurile, insa l-au cuprins mai rau. 
In noaptea următoare i s-a arătat aceeaşi persoana, cu aceeaşi infatisare si i-a zis: 

- Ce vrei calugare, sa nu te mai scoli de aici? Asculta-ma pe mine si nu pleca! 

- Dar cine eşti tu ? l-a intrebat bătrânul. 

- Eu sunt loan Botezătorul , i-a răspuns acel ce i s-a arătat . Pentru aceasta iti spun sa nu pleci 
cu nici un chip. Peştera aceasta mica este mai mare decât muntele Sinai, căci de multe ori a intrat 
in ea Domnul nostru lisus Hristos ca sa ma viziteze. Da-mi cuvântul ca ai sa locuieşti aici si eu am 
sa-ti dau sănătate! 

Bătrânul a primit cu plăcere si s-a legat prin cuvânt ca are sa ramana acolo. Indata s-a făcut 
sănătos si a rămas in peştera pana la sfârşitul vieţii. Peştera aceea a prefacut-o in biserica si a 
adunat in jurul lui mulţi fraţi. Locul acela se numeşte Sapsa. In partea stânga a acestui loc se afla 
paraul Horat in care a fost trimis Ilie Tesviteanul in timpul secetei. Paraul Horat se găseşte in fata 
Iordanului. 



CAPITOLUL 2 
DESPRE BĂTRÂNUL IN PEŞTERA CĂRUIA PĂŞTEAU LEII 



In acelaşi loc numit Sapsa era un alt batran. Acesta ajunsese la o viata atât de virtuoasa, 
incat primea leii sa vina in peştera lui si le dădea sa manace din san. Astfel, omul era plin de 
dumnezeiescul har al lui Dumnezeu. 



CAPITOLUL 3 

VIATA PREOTULUI CONON DIN MĂNĂSTIREA PENTUCLA 

Am ajuns in lavra celui intru sfinţi părintele nostru Sava. Aici l-am intalnit pe avva Atanasie. 
Si ne povestea noua bătrânul zicând: pe când ma aflam in chinovia Pentucla, era un preot acolo 
rânduit cu săvârşirea Sfanţului Botez, numit Conon, de neam cilician. Pentru ca bătrânul era cu 
viata imbunatatita, l-au rânduit sa săvârşească botezurile, asa ca el ungea cu Sfanţul Mir si boteza 
pe cei care veneau la el. In timp ce ungea cu Sfanţul Mir o femeie, s-a smintit. De asta a dorit sa 
plece din chinovie. Pe când avea de gând sa plece, i s-a infatisat sfanţul loan zicandu-i: 

- Rabdă si-ti voi uşura lupta! 

Intr-o zi a venit o fata din Persia ca sa se boteze. Fata era plăcuta la chip si foarte frumoasa, 
incat preotul n-a putut sa o ungă cu Sfanţul Mir. Si a asta acolo fata doua zile fara sa fie 
botezata. Când arhiepiscopul Petru a auzit s-a minunat de cele petrecute cu bătrânul si avea de 
când sa rânduiască o diaconita pentru săvârşirea botezului. Dar n-a făcut asta, ca sa nu strice 
randuiala. Preotul Conon, insa, si-a luat haina lui din piele de oaie si a plecat spunând: 

- Nu mai raman in locul acesta! 

Si cum mergea el spre pădure, iată , ii intalneste pe sfanţul loan Botezătorul, care ii spune cu 
voce blânda: 

- Intoarce-te la mănăstirea ta si-ti voi uşura lupta! 
Avva Conon ii zice cu manie: 

- Crede-ma ca nu ma voi intoarce. Mi-ai făgăduit de atâtea ori si n-ai făcut nimic! 

Atunci sfanţul loan l-a apucat de mana, l-a aşezat jos pe un tapsan si dandu-i la o parte 
hainele a făcut asupra lui de trei ori semnul crucii mai jos de buric si i-a spus: 

- Crede-ma, părinte Conon, am vrut sa-ti fie răsplătită lupta ta! Dar pentru ca nu vrei, iată 
ti-am uşurat lupta, dar n-ai răsplata ostenelilor tale. 

Si s-a intors părintele Conon in chinovia unde era rânduit sa săvârşească botezurile. A doua zi a 
botezat-o pe persana, fara sa privească cumva ca este femeie cu firea. Si a mai botezat Conon si a 
uns cu Sfanţul Mir inca alţi 12 ani, dar trupul lui n-a mai tresărit si nici n-a mai privit daca cea 
botezata este femeie cu firea. Si astfel s-a pristavit. 



CAPITOLUL 4 

VEDENIA LUI AVVA LEONTIE 

Ne povestea noua avva Leontie din chinovia sfanţului părintelui nostru Teodosie zicând: după 
ce tinerii lavrioti din noua Lavra au fost prigoniţi de necredincioşi, eu m-am dus acolo si-am rămas 
in aceasta lavra. Intr-o duminica m-am dus la biserica sa ma impartesesc. Când am intrat, am văzut 
un inger stand in partea dreapta a altarului. Cuprins de frica, am plecat la chilia mea. Aici am 
auzit o voce care mi-a spus: 

- De când a fost sfinţit altarul acesta, mie mi s-a poruncit sa raman in el. 



CAPITOLUL 5 
POVESTEA LUI AVVA POLIHRONIE DESPRE TREI MONAHI 



Ne povestea noua avva Polihronie spunând: in lavra Turnurilor Iordanului in mănăstire era un 
frate care nu se ingrijea deloc de mântuirea sufletului sau si niciodată nu isi făcea canonul pentru 
sfânta duminica. Apoi, după ceva vreme, vad pe fratele acesta, atât de nepăsător de mântuirea sa, 
ca se sarguieste cu toata râvna si cu mult zel. 

Atunci i-am spus: 

-Bine faci acum, frate, ca te ingrijesti de sufletul tau! 

- Avo, imi răspunse el, in curând am sa mor. 
SI intradevar, după trei zile a murit. 



Tot avva Polihronie, preotul noii Lavre, imi povestea zicând: pe când şedeam odinioară, in 
Lavra Turnurilor, s-a săvârşit un frate. 

Iconomul mi-a spus: 

- Ai mila , frate si vino sa ducem lucrurile fratelui la iconomat. 

Dar cum am inceput sa caram lucrurile, ii vad pe iconom plângând si-i spun: 

- Dar bine, avvo, pentru ce plângi asa? 

- Plâng, mi-a răspuns el, pentru ca azi port in braţe lucrurile acestui frate, iar după doua zile 
alţi le vor purta pe ale mele. 

Si asa s-a intamplat, căci după doua zile a murit si iconomul , după cum a spus. 



CAPITOLUL 6 

ALTA POVESTE A ACELUIAŞI 

Avva Polihronie preotul, ne mai povestea ca a auzit de la avva Constantin, stareţul noii 
mănăstiri a Sfintei Măria, Născătoarea de Dumnezeu, ca a murit unul din fraţi in bolnita de la 
Ierihon. Si l-am luat, ne povestea avva, si l-am dus in mănăstirea Turnurilor, sa-l ingropam acolo. 
Din clipa in care am pornit de la bolnita si pana am ajuns la mănăstirea Turnurilor, neintrerupt o 
stea a mers deasupra celui răposat si s-a arătat pana ce l-am pus in mormânt. 



CAPITOLUL 7 

VIATA SI MOARTEA UNUI CĂLUGĂR OARECARE, CARE A REFUZAT SA FIE IGUMEN LA MĂNĂSTIREA 

TURNURILOR 

Un călugăr locuia in lavra Turnurilor. La moartea stareţului, preoţii si ceilalţi fraţi ai lavrei 
au voit sa-l facă stareţ pentru ca era un om cu o viata imbunatatita. Dar bătrânul ii ruga 
spunandu-le: 

- Lasati-ma, părinţilor, sa-mi plâng păcatele mele! Nu sunt un om atât de destoinic incat sa 
ma ingrijesc de sufletele altora! Lucrul acesta se potriveşte pentru părinţii imbunatatiti, cum au 
fost Antonie, Pahomie, Teodor cel Sfinţit si alţii. 

Părinţii insa nu-i dădeau pace deloc si in fiecare zi ii rugau sa primească. Totuşi nu l-au 
induplecat. Când a văzut ca este silit de ei atât de mult, le-a spus tuturor: 

- Ingaduiti-mi trei zile ca sa ma rog si daca Dumnezeu va voi, voi primi! 

Era intr-o vineri. Iar duminica dimineaţa a murit. 



CAPITOLUL 8 

VIATA LUI AVVA MIROGHEN HIDROPICUL 

In lavra Turnurilor era un călugăr cu numele Miroghen. Acesta ducea o viata atât de aspra 
incat a ajuns hidropic. Bătrânilor care veneau la dansul sa-l vadă si sa-l mângâie, le spunea: 

- Rugati-va pentru mine, părinţilor, sa nu ajungă hidropic omul meu cel dinăuntru ! Cat ma 
priveşte pe mine, ma rog lui Dumnezeu sa raman multa vreme intr-o astfel de boala. 

Eutihie, arhiepiscopul Ierusalimului a auzit de avva Miroghen si a voit sa-i trimită cate ceva 
de trebuinţa. Avva Miroghen insa n-a primit niciodată nimic de la el, ci numai atât ii cerea: 

- Roaga-te pentru mine, părinte, ca sa fiu izbăvit de chinul cel veşnic! 



CAPITOLUL 9 

DESPRE MINUNATA DRAGOSTE A UNUI SFANŢ PĂRINTE 

Tot in lavra Turnurilor locuia un alt călugăr batran. Deşi era foarte sărac, el avea totuşi 
harul milosteniei. Intr-o zi a venit un sărac la turnul lui, cerandu-i pomana. Bătrânul nu avea decât 
o singura pâine, pe care a dat-o săracului. Săracul insa a zis: 

- Nu vreau pâine, ci o camasa! 

Bătrânul voind sa-l ajute, l-a luat de mana si l-a dus in turnul lui. Când săracul a văzut ca nu 
găseşte nimic decât camasa ce o purta, s-a minunat de sufletul plin de virtute al bătrânului si si-a 
dezlegat traista de la gat si a deşertat in mijlocul chiliei tot ce avea zicând: 

- la acestea , calugare! Voi mai găsi eu in alta parte cele ce-mi trebuiesc. 



CAPITOLUL 10 

VIATA LUI VARNAVA ANAHORETUL 

In peştera sfanţului rau Iordan era un anahoret, numit Varnava. Intr-o zi s-a pogorât la 

Iordan ca sa bea apa si i s-a infipt un spin in picior dar a rămas cu spinul in picior si nu primea 

sa-l vadă doctorul. Piciorul i-a putrezit si a fost silit sa-si ia luisi un turn in mănăstirea Turnurilor. 
Piciorul insa putrezind din ce in ce mai mult, tuturor celor care veneau la el le spunea: 

- Cu cat suferă mai mult omul din afara, cu atât înfloreşte cel dinăuntru. 

După ce s-a suit avva Varnava anahoretul din peştera lui in lavra Turnurilor si după ce a stat 
acolo câtva timp, a mers in peştera lui un alt anahoret. Când a intrat acesta in peştera a văzut un 
înger a lui Dumnezeu stand pe altarul care-l făcuse in peştera bătrânul si-l sfinţise. 

Si a zis anahoretul către inger: 

- Ce faci aici? 

- Sunt ingerul lui Dumnezeu, ii răspunde ingerul si de când s-a sfinţit altarul, mie mi s-a 
încredinţat de Dumnezeu. 



CAPITOLUL 11 

VIATA LUI AVVA AGHIODUL 

Avva Petru, preotul lavrei celui intru sfinţi Părintele nostru Sava, ne povesteşte despre 
Aghiodul zicând: pe când era el stareţ al lavrei fericitului Gherman, s-a întâmplat ca un frate de 
acolo sa moara, fara sa fi aflat bătrânul. Când canonarhul a tocat sa se adune toţi fraţii spre a-l 



petrece la mormânt pe cel răposat, a venit si bătrânul. Vazand trupul fratelui aşezat in biserica, 
s-a intristat ca nu l-a sărutat inainte de-a ieşi din viata. Apropiindu-se de nasalie spune celui mort: 

- Scoala-te, frate si da-mi sărutarea cea mai de pe urma! 
Iar el s-a sculat si l-a sărutat pe batran. 
Bătrânul i-a spus: 

- Dormi, deci, pana ce te va scula Fiul lui Dumnezeu la venirea Sa! 



Tot avva Aghiodul mergând pe tarmul sfanţului rau Iordan se gândea Intru sine: ce s-a 
intamplat oare cu pietrele alese in numele conducătorilor celor douăsprezece seminţii ale lui Israel, 
si aruncate in Iordan de lisus Navi? 

Si pe când gândea asa, deodată s-au despărţit apele ici si colo si i s-au arătat cele 
douăsprezece pietre. Si facand metanie lui Dumnezeu, a plecat. 



CAPITOLUL 12 
SFATUL LUI AVVA OLIMP 

Un frate l-a intrebat pe avva Olimp, preotul lavrei lui avva Gherasim, zicând: 

- Da-mi un sfat! 

- Sa nu şezi cu ereticii, ii spune el! Infraneaza-ti limba si pântecele si oriunde te-ai afla, 
spune necontenit: sunt străin. 

CAPITOLUL 13 

VIATA LUI AVVA MARCU ANAHORETUL 

Se spune despre avva Marcu anahoretul ca locuia alături de mănăstirea Pentucla si ca timp 
de şaizeci si noua de ani aceasta îndeletnicire avea: postea săptămâni întregi incat unii socoteau 
ca este fara de trup. Lucra zi si noapte, potrivit sfaturilor lui Hristos. Dădea săracilor tot ce 
câştiga si nu rpimea de la nimeni nimic. Auzind de asta, unii creştini iubitori de Hristos au venit 
la el ca sa-l ajute, dar el le-a spus: 

- Nu primesc, căci lucrul mâinilor mele ma hrăneşte si pe mine si pe cei care vin la mine 
pentru Dumnezeu. 

CAPITOLUL 14 

DESPRE FRATELE CARE S-A UMPLUT DE LEPRA DIN PRICINA CA A VRUT SA CURVEASCA 

Avva Polihronie iarasi ne povestea zicând: in chinovia Pentucla era un frate care se îngrijea 
foarte mult de mântuirea sulfetului sau si era ascet. Era insa bântuit de patimile curviei si 
nemaiputand suferi chinul din mănăstire si s-a dus la Ierihon ca sa-si potolească pofta. Dar cum 
a intrat in casa de desfrau s-a umplut tot de lepra. Vazandu-se deci pe sine plin de lepra, s-a 
intors la mănăstirea lui , mulţumind lui Dumnezeu si zacand: 

- Dumnezeu a adus peste mine o astfel de boala ca sa se mântuiască si sufletul meu. 
Si lauda pe Dumnezeu. 



CAPITOLUL 15 



FAPTA MINUNATA A LUI AVVA CONON 

Se povesteşte despre avva Conon, stareţul Pentuclei, ca intr-o zi, ducandu-se la locul sfanţ 

numit Vados, l-au intalnit nişte evrei si au dorit sa-l omoare. Si-au scos săbiile si au alergat la 

batran. Dar când s-au apropiat si si-au intins intins mâinile ca sa-l lovească au rămas cu mâinile 

spânzurate in aer, nemişcate. Si s-a rugat călugărul pentru ei si numai asa au putut pleca, 
bucurandu-se si slăvind pe Dumnezeu. 



CAPITOLUL 16 

POVESTEA LUI AVVA NICOLAE DESPRE EL SI FRAŢII LUI 

Un călugăr cu numele Nicolae, locuia in lavra lui avva Petre care se afla alturi de sfanţul 
rau Iordan. Acesta ne povestea zicând: 

Pe când locuiam odinioară in Rait, am fost trimişi trei fraţi spre slujba in Tebaida. 
Ajungând in pustie am rătăcit drumul si ne invarteam in pustie. Am isprăvit apa si, pentru ca nu 
am găsit apa timp de câteva zile, a inceput sa ni se facă rau din pricina setei si-a arşiţei. 
Nemaiputand merge, ne-am aşezat fiecare la umbra unui tamarisc, pe care l-am găsit in aceasta 
pustie si aşteptam sa murim din pricina setei. Pe când stăteam eu intins la pamant, vad ca In vis 
un vas plin cu atâta apa incat se varsă pe de laturi, iar doi oameni stăteau pe marginea 
colimvitrei si scoteau apa cu o cana de lemn. Si am inceput sa rog pe unul din ei zicand-i: 

- Ai mila, frate, si da-mi putina apa ca ma sfârşesc de sete ! 
Dar n-a vrut sa-mi dea. 

- Da-i putina apa, i-a spus celalalt. 

- Sa nu-i dam, i-a răspuns, ca-i un leneş si nu se îngrijeşte de mântuirea sufletului lui ! 

- Da, intradevar, a spus celalalt, este leneş! Da, este leneş, dar sa-i dam pentru ca e printre 
străini. 

Si astfel mi-a dat. 

- Da si celor ce sunt cu tine, mi-a spus el. 

Si am băut si am mers trei zile fara sa bem ceva. Apoi am ajuns la locuinţe omeneşti. 



CAPITOLUL 17 

VIATA UNUI BATRAN ÎMBUNĂTĂŢIT 

Tot avva Nicolae mai spunea ca in aceiaşi lavra trăia un batran îmbunătăţit. Timp de 
cincizeci de ani a stat in peştera lui fara sa bea vin sau sa mănânce pâine, ci numai tarate. El se 
împărtăşea de trei ori pe săptămâna. 



CAPITOLUL 18 

VIATA UNUI ALT CĂLUGĂR DIN MĂNĂSTIREA LAVREI, CARE DORMEA CU LEII 

Ne mai spune avva Polihronie, ca tot in lavra lui avva Petru trăia un alt călugăr batran. 

Acesta adeseori pleca din mănăstire si rămânea pe ţărmurile sfanţului rau Iordan. Si acolo dormea 

unde găsea un culcuş de leu. Intr-o zi găseşte in pestere doi pui de lei si-i aduce in biserica, 
înveliţi in haina cu care se îmbracă. Si i-a spus: 

- Daca vom păzi poruncile Domnului nostru lisus Hristos, leii au sa se teama de noi. Insa din 

rpicina păcatelor noastre am ajuns robi si de asta ne temem noi mai mult de ei. 

Fraţii au rămas adânc mişcaţi de pe urma cuvintelor bătrânului si au plecat in peşterile lor. 



CAPITOLUL 19 

POVESTEA LUI AVVA ILIE DESPRE EL INSUSI 

Ne povestea avva Ilie pascatorul , zacand: Trăiam odinioară intr-o peştera, ca sa nu am nici 
o partasie cu avva Macarie, episcopul Ierusalimului. In una din zile, cam pe la ceasul al 
doisprezecelea, pe o arsita grozava a bătut cineva la peştera mea. Când am ieşit afara am văzut 
o femeie si am spus: 

- Ce faci aici? 

- Duc si eu, avvo, mi-a răspuns ea, aceiaşi viata ca si tine. Locuiesc nu departe de aici, la o 
depărtare de o mila, intr-o mica peştera. Si mi-a arătat si locul inspre miaza-zi. Străbătând acest 
pustiu, a continuat ea, am insetat din rpicina arşiţei, asa ca te rog fii bun si da-mi putina apa. 

Am adus ulciorul si i l-am dat. A luat ulciorul a băut si mi-am luat rămas bun de la ea. Dar 
după ce a plecat a inceput diavolul sa ma chinuie si sa ma ispitească cu tot felul de gânduri. Fiind 
biruit si nemaiputand suporta focul, mi-am luat toiagul si am ieşit din peştera. Era atât de cald 
incat ardeau si pietrele. Iar eu am pornit spre ea ca sa-mi potolesc pofta. 

După ce am făcut cam o mila de drum ars de pofta pana in măduva oaselor, am căzut in 
alta stare, am văzut pământul deschis si pe mine cufundat in adâncimea lui. Si am văzut trupuri 
moarte zacand putrede si imbucatatite, plin de un miros fara de seama de urat. Acolo era un 
bărbat cu o ţinuta de sfanţ. Acesta mi-a arătat trupurile stricate si mi-a zis: 

- lata, acesta e trupul unei femei, iar acesta este trupul unui bărbat. Potoleste-ti setea cum 
vrei si cat vrei. Dar ia aminte de cate nevointe vei fi lipsit pentru o astfel de plăcere. Vezi 
pentru ce fel de plăceri vreţi sa fiţi lipsiţi de împărăţia Cerurilor? Cat de nenorocita e viata 
omeneasca! Pentru plăceri de o clipa, vrei sa pierzi toata osteneala ta! 

Eu, inabusit de mirosul greu si urat, am căzut la pamant. Cel ce mi s-a arătat a venit langa 
mine, m-a ridicat de jos si mi-a incetat chinul. Apoi am plecat la chilia mea mulţumind lui 
Dumnezeu. 



CAPITOLUL 20 

CONVERTIREA UNUI SOLDAT PRINTR-0 MINUNE 

Unul dintre părinţi imi povestea ca un soldat dintre dragoni i-a povestit spunandu-i: Purtam 
război in părţile Africii cu mauritani. Fiind biruiţi de barbari, am fost alungaţi. Barbarii ne 
urmăreau, asa ca mulţi dintre noi au fost ucişi. M-a ajuns si pe mine un barbar, si a intins suliţa sa 
ma imbunga. Când am văzut acestea am inceput sa ma rog lui Dumnezeu si sa spun: 

- Doamne Dumnezeule, care Te-ai arătat roabei Tale Tecla si ai izbavit-o din mâinile celor 
fara de lege, scoate-ma si pe mine din primejdia aceasta si mantuieste-ma de moartea asta amara 
si voi merge in pustie si voi duce o viata de sihastru! 

Când m-am intors , povesteşte el, n-am mai văzut nici un barbar. Si indata am venit la lavra 
Coprata. Si iată sunt , cu harul lui Dumnezeu de 33 de ani in peştera aceasta. 



CAPITOLUL 21 

MOARTEA ANAHORETULUI SI A UCIGAŞULUI SAU 

Avva Gherontie, stareţul mănăstiri celui intru sfinţi noştri părintele nostru Eftimie, imi 
povestea zicând: 

Eram trei călugări pascatori dincolo de Marea Moarta, cam langa Visimunta. Pe când noi 
mergeam pe munte, un alt călugăr pascator mergea pe tarmul marii. S-a intamplat sa-l intalneasca 
saracinii, care treceau prin acele locuri. Saracinii au trecut inaintea lui iar unul dintre ei 



intorcandu-se, i-a tăiat capul anahoretului, in timp ce noi ne uitam de departe, căci eram pe 

munte. Si pe când plângeam soarta anahoretului, iată ca pe neastepatate s-a pogorât deasupra 

saracinului o pasare care l-a răpit in văzduh, apoi i-a dat drumul pe pamant incat s-a făcut 
saracinul una cu pământul. 



CAPITOLUL 22 

VIATA ALTUI CĂLUGĂR, CONON 

Un călugăr cu numele Conon, cilicin de neam, trăia in chinovia celui intru sfinţi părintele 
nostru Teodosie arhimandritul. Acesta, timp de 35 de ani si-a indeplinit acest canon: manca o data pe 
săptămâna numai pâine si apa. Lucra necontenit si nu se indeparta de biserica. 



CAPITOLUL 23 

VIATA LUI TEODUL MONAHUL 

In aceiaşi mănăstire am văzut pe un alt călugăr batran, numit Teodul. înainte de călugărie 
fusese ostaş. In toate zilele postea si nu dormea nicodata culcat si numai sezand. 



CAPITOLUL 24 

VIATA UNUI CĂLUGĂR CARE LOCUIA IN CHILIA HOZEVA 

Era un batran care locuia in chilia Hozeva. Bătrânii locului acelia ne povesteau de el zicând: 
Când era in satul lui avea aceasta indeletnicire: daca vreodată vedea pe vreun om din satul lui ca 
nu era destul de instarit ca sa-si samene ţarina, se ducea noaptea, fara ştirea stăpânului ogorului , 
lua boi si samanta lui si semăna ogorul celuilalt. Când ai venit in pustie si trăia in chilia Hozeva 
bătrânul făcea aceiaşi milostenie cu cei nevoiaşi. Pleca pe drumul care duce de la sfanţul rau 
Iordan la Ierusalim, luând cu el pâine si apa. Si ori de cate ori vedea pe cineav obosit de drum, 
le purta poverile pana la Ierihon. Si-l puteai vedea plin tot de naduseala, purtând uneori in spate 
o sarcina mare, iar alteori ducând pe umăr pe cate un copil, ba cate odată chiar si doi. Alteori se 
aşeza jos si repara incaltamintea stricata a vreunui bărbat sau a vreunei femei, căci avea cu el, 
scule si cele de trebuinţa pentru reparat. Unora le dădea apa din apa ce o avea el iar altora le 
dădea pâine. Daca intalnea vreun om dezbrăcat ii dădea haina pe care o purta. Si puteai sa-l vezi 
in fiecare zi ostenindu-se asa. Daca se intampla sa găsească un mort pe cale, ii citea slujba 
inmormantarii si-l ingropa. 



CAPITOLUL 25 

DESPRE FRATELE DIN MĂNĂSTIREA HOZEVA 

Avva Grigore, care a fost soldat inainte de-a se călugării, ne povestea: In chilia Hozeva era 
un frate care invata slujba sfintei Proscomidii. Intr-o zi a fost trimis sa aducă prescuri. In drum spre 
mănăstire a rostit slujba sfintei Proscomidii după toata randuiala. Diaconii au luat prescurile si le-au 
pus pe disc in sfanţul altar spre ale proscomedi avva loan, supranumit Hozevitul, pe atunci preot , 
care mai târziu a ajuns episcop al Cezareii Palestinei. Pe când slujea insa, n-a văzut ca de obicei 
pogorârea Duhului Sfanţ, s-a dus in diaconion aruncandu-se cu planşete cu fata la pamant. Si i s- 
a arătat ingerul Domnului spunandu-i ca fratele, pe când aducea prescurile, a rostit pe drum sfânta 
Slujba si au fost sfinţite, asa ca ele sunt desăvârşite. Si de atunci a dat porunca bătrânul ca 
nimeni, daca nu-i hirotonit sa nu mai invete pe de rost slujba sfintei Proscomidii si nici sa n-o 
rostească la întâmplare, in orice vreme, in afara de altar. 



CAPITOLUL 26 
VIATA FRATELUI TEOFAN, MINUNATA LUI VEDENIE SI DESPRE PARTASENIA CU ERETICII 



Un batran cu numele Chiriac trăia in lavra Calamon din apropierea sfanţului rau Iordan. Si 
era bătrânul imbunatatit in fapte dumnezeieşti. La el a venit un frate străin din ţinutul Dara, cu 
numele Teofan, ca sa-l intrebe pe batran despre gândul curviei. Bătrânul a inceput sa-l sfătuiască 
cu felurite cuvinte de intelpciune si viata curata. Folosindu-se mult fratele din cuvintele 
bătrânului, i-a spus: 

- Eu, avva, am partasanie in tara mea cu nestorlenii. Din aceasta pricina numai pot ramane 
cu ei si vreu sa locuiesc impreuna cu tine. 

Când a auzit bătrânul de numele lui Nestorie s-a intristat de pierderea fratelui si l-a sfătuit si 
l-a indemnat sa se despartă de aceasta erezie vătămătoare si sa vina la sfânta sobornica si 
apostolica Biserica. Si i-a spus: 

- Nu este alta mântuire decât numai in a cugeta drept si a crede ca Sfânta Fecioara Măria 
este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu. 

- Intr-adevar, avvo, a răspuns fratele, toţi ereticii asa spun: daca nu eşti cu noi, nu te 
mântui. Sărmanul de mine nu ştiu ce sa fac. Roaga-te deci Domnului ca Domnul sa ma incredinteze, 
prin fapta, care este credinţa cea adevărata. 

Bătrânul a primit cu bucurie cuvântul fratelui si i-a spus: 

- Şezi in chilia mea si am nădejde in Dumnezeu ca bunătatea lui iti va descoperi adevărul! 

Lasadu-l pe fratele in peştera s-a dus la tarmul Marii Moarte si s-a rugat pentru el. Si iată 
cam pe la ceasul trei după amiaza in ziua următoare, vede fratele pe cineva infricosator la 
vedere, stand in fata lui si-i spune: 

- Vino si vezi adevărul! 

Si luandu-l, la dus intr-un loc intunecos, cu miros urat si cu foc si-i arata in mijlocul focului 
pe Nestorie si Teodor, pe Eutihie si Apolinarie, pe Evagrie si pe Didim pe Dioscor si pe Sever, pe 
Arie si pe Origen si pe alţi cativa. 

- lata, ii spune acela ce i s-a arătat, acesta-i locul pregătit ereticilor si celor ce urase pe 
Sfânta Născătoare de Dumnezeu si celor ce urmează invataturile lor. Daca iti place locul, ramai in 
credinţa ta! Dar daca nu vrei sa incerci chinul acesta, vino la Biserica cea sfânta si sobornica, asa 
cum ti-a spus bătrânul. Căci iti spun: chiar daca ai savarsi toate virtutiile, ajungi in locul acesta 
daca n-ai dreapta credinţa. 

La cuvântul acesta fratele si-a venit in sine. Când a venit bătrânul, i-a povestit toate cele 
intamplate asa cum le-a văzut si a trecut la sfânta sobornica si apostolica Biserica. Si a rămas 
impreuna cu bătrânul in Calamon. După ce a stat mulţi ani cu el, a adormit in pace. 



CAPITOLUL 27 

VIATA PREOTULUI DIN ORAŞUL MARDAROS 

La zece mile de oraşul Ega Ciliciei se afla satul Mardaros. In acest sat este biserica sfanţului 
loan Botezătorul. Preot al acestei biserici este un călugăr batran. Acesta avea o viata foarte 
imbunatatita. In una din zile locuitorii satului se duc si-l parase pe batran la episcop zicandu-i: 

- la de la noi pe bătrânul acesta, ca ne face numai supărări! Dumineca face slujba pe la 
ceasul trei după amiaza si nu păstrează randuiala legiuita a sfintei slujbe. 

Episcopul l-a luat aparte pe călugăr intrebandu-l: 

- Pentru ce faci asa, calugare? Sau nu cunoşti randuiala sfintei Biserici? 

- Intr-adevar , Prea Sfinţite, asa este si bine spui. Dar ce sa fac, nu ştiu! După ce citesc 
canonul de noapte al sfintei dumineci, stau alături de sfanţul altar si pana nu vad pe Duhul cel 
Sfanţ umbrind sfanţul altar nu incep slujba. Când vad Pogorârea Duhului Sfanţ, atunci săvârşesc 
sfânta Liturghie. Episcopul s-a minunat de virtutea bătrânului si a incredintat pe locuitorii satului 



ca preotul lor face slujba potrivit voii lui Dumnezeu. Si au plecat locuitori inpacati, slăvind pe 
Dumnezeu. 



Avva Iulian stalpnicul a trimis binecuvântări acestui batran. Totodată i-a trimis si trei cărbuni 
aprinşi, legaţi intr-o bucata de pânza. Bătrânul a primit binecuvântările si cărbunii care nu se 
stinseseră si a trimis la rândul sau apa, pe care a legat-o in aceiaşi bucata de pânza. Si erau 



depărtaţi unul de altul ca la 20 de mile. 



CAPITOLUL 28 

FAPTA MINUNATA A LUI AVVA IULIAN STALPNICUL 

Avva Chirii, ucenicul mai sus pomenitului avva Iulian Stalpnicul, ne povestea următoarele: 
Auzind de viata si de faptele minunate ale lui avva Iulian, m-am dus impreuna cu tatăl meu si cu 
fratele meu la el. Eu, povesteşte avva Chirii, zăceam de o boala de nevindecat. Nici un doctor n-a 
putut sa ma tamaduiasca. Când m-am dus la avva Iulian, bătrânul m-a vindecat indata prin 
rugăciunile lui. Am rămas aşadar toţi trei pe langa el si am renunţat la lume. Bătrânul l-a rânduit 
pe tatăl meu mai mare peste grâu. Intr-o zi tata s-a dus la avva Iulian si i-a spus: 

- N-avem grâu! 

- Mergi, frate, i-a răspuns bătrânul, aduna grâul pe care-l găseşti si macina-l! pentru mâine se 
va ingriji Dumnezeu de noi. 

Tatăl meu, supărat din pricina acestor cuvinte, căci ştia ca numai lăsase nimic in hambar, s-a 
dus la chilia lui. Dar pentru ca fraţii n-aveau ce sa mănânce, bătrânul l-a chemat pana la el. Abia 
a sosit si i-a spus: 

-Frate Conon, du-te si fade mâncare fraţilor cu grâul pe care-l vei găsi! 

Tatăl meu maniat oarecum, a luat cheile hambarului cu gândul sa-i aducă tarana. Dar când a 
descuiat hambarul si a voit sa deschidă uşile, n-a putut căci era tot hambarul plin de grâu. Când a 
văzut aceasta, a cerut iertare bătrânului, slăvind pe Dumenzeu. 



CAPITOLUL 29 

MINUNEA SFINTEI EUHARISTII 

Cam la 30 de mile de oraşul Aigeae din Cilicia trăiau doi călugări stalpnici depărtaţi unul de 
altul cam la 6 mile. Unul din ei făcea parte din sfânta Biserica sobornica si apostolica. Celalat, deşi 
se urcase de mai mult timp pe stâlp in apropiere de satul Casidora, aparţinea totuşi ereziei lui 
Sever. Ereticul invinuia in multe chipuri pe ortodox, incercand si voind sa-l atragă spre erezia lui. 
După ce i-a trmis multe cuvinte, părea ca l-a biruit, si i-a condamnat credinţa. Ortodoxul insa, 
inspirat de Dumnezeu, a cerut sa-i trimită o părticica din Sfânta împărtăşanie săvârşita de el. 
Acesta, crezând ca s-a rătăcit, i-a trimis indata cu bucurie, fara sa mai stea la indoiala. Când a 
primit-o ortodoxul, a luat părticica trimisa lui de eretic, adică de severian, a fiert in fata lui apa 
intr-o oala si a aruncat in ea părticica pe care a primit-o. Părticica s-a descompus indata in 
fiertuta oalei. A luat apoi o părticica din Sfânta împărtăşanie a Bisericii Ortodoxe, a bagat-o si pe 
ea in oala, si pe data apa fiarta din oala s-a răcit, iar Sfânta împărtăşanie a rămas intreaga si 
neudata. Aceasta părticica a pastrat-o si ne-a aratat-o si nou când am trecut pe la el. 



CAPITOLUL 30 

VIATA LUI ISIDOR MONAHUL DIN MELETINE SI ALTA MINUNE DESPRE SFÂNTA ÎMPĂRTĂŞANIE 

Dade este un târg din insula Cipru. In acest târg este o mănăstire numita Filoxenu. Când ne- 
am dus acolo, am găsit in acea mănăstire un monah, de fel din Meletine, cu numele Isidor. Pe 



acest călugăr ii vedeam ca plânge necontenit cu suspine. Deşi era rugat de toţi sa-si potolească 
puţin plânsul, totuşi nu voia, si spunea tuturor: 

-Sunt foarte păcătos, cum n-a mai fost om de la Adam pana astăzi! 

-Intr-adevar, avvo, nimeni nu-i fara păcat, afara de Dumnezeu. 

- Credeti-ma, fraţilor, ne-a răspuns el, nu-i păcat omenesc cunoscut sau necunoscut, pe care 
sa nu-l fi săvârşit eu. Iar daca socotiţi ca ma invinuiesc ca ma invinuiesc pe nedrept pe mine insumi, 
ascultati-mi păcatul ca sa va rugaţi si voi pentru mine. 

Eu, a inceput el sa povestească, pe când eram in lume, eram căsătorit. Si eu si nevasta-mea 
făceam parte din erezia lui Sever. Intr-o zi, când am venit acasă, n-am gasit-o acasă pe nevasta-mea, 
ci am auzit ca s-a dus la o vecina sa se impartaseasca. Femeia aceea aparţinea bisericii celei sfinte 
si soborniceşti. Indata am plecat s-o opresc. Când am intrat in casa vecinei, nevasta-mea tocmai lua 
sfânta părticica si se impartasea. Am apucat-o deci de gat, facand-o sa arunce afara cea sfânta 
părticica. Apasand-o pe gat de jos in sus, a aruncat Sfânta împărtăşanie, care a căzut la pamant. 
Indata insa am văzut un fulger pogorandu-se pe locul unde căzuse si a luat Sfânta împărtăşanie. 
Peste doua zile, vad un etiopina imbracat in zdrenţe care mi-a spus: 

- Si eu si tu suntem osândiţi cu aceiaşi pedeapsa. 

- Dar cine eşti tu?, l-am intrebat. 

- Eu, răspunse etiopianul, sunt cel care L-a lovit peste obraz pe Făcătorul tuturor, pe Domnul 
Nostru lisus Hristos, in timpul Patimilor. 

De asta deci, a terminat monahul povestirea sa, nu pot inceta din planset. 



CAPITOLUL 31 

CONVERTIREA SI VIATA MĂRIEI, PĂCĂTOASA 

Doi călugări bătrâni au plecat din Aegeae in Tarsul Ciliciei si potrivit iconomiei lui Dumnezeu, au 
tras la un han, sa se odihnească căci era cald. Acolo au găsit trei tineri care aveau cu ei o femeie 
desfrânata. Bătrânii s-au aşezat deoparte. Unul din ei a scos din desaga Sfânta Evanghelie si a 
inceput sa citească. Femeia desfrânata , care era cu tinerii, când l-a văzut pe batran ca citeşte, i- 
a lăsat pe tineri si a venit si s-a aşezat langa batran. Bătrânul, imbrancind-o, i-a zis: 

- Pari sa fii cu totul neruşinata, nenorocito! Nu ti-e ruşine sa vii si sa te aşezi alături de mine? 

- Părinte, i-a răspuns ea, nu te scârbi de mine! Chiar daca sunt plina de păcate, adu-ti amine 
ca Stăpânul tuturor. Domnul si Dumnezeul nostrum, n-a alungat pe femeia păcătoasa care s-a 
apropiat de El. 

- Da, i-a răspuns el, dar femeia aceea păcătoasa n-a mai rămas in păcat. 

- Nădăjduiesc in Fiul lui Dumnezeu celui viu, a spus femeia, ca incepand de astăzi, nici eu 
numai raman in păcatul acesta. 

Si parasindu-l pe tineri si toata avuţia ei, s-a dus cu bătrânii. Si au bagat-o intr-o mănăstire 
numita Nachiva, alături de Aegeae. Pe aceasta femeie am vazut-o si eu, bătrâna, trăind cu multa 
intelepciune. De la ea am auzit povestirea de fata. 



CAPITOLUL 32 

CONVERTIREA SI VIATA LUI VAVILA MĂSCĂRICIUL SI A PRIETENILOR LUI COMITĂ SI NICOSA 

Era un măscărici in Tarsul Ciliciei numit Vavila. El avea doua amante: una se chema Comită si 
alta Nicosa. Trăia cu ele nebuneşte si cu neruşinare si făceau fapte vrednice de dracii care ii 
ajutau. Intr-o zi a intrat Vavila intr-o biserica. Potrivit iconomiei lui Dumnezeu, tocmai se citea 
Evanghelia in care se afla pericopa ce spune:" Pocaiti-va ca s-a apropiat imparatia Cerurilor"( Matei 



3:2). Cuprins de remuscari a început sa se nefireasca din pricina faptelor săvârşite de el. A ieşit 
deci indata din biserica, le-a chemat pe cele doua amante ale sale si le-a spus: 

- Stiti in ce desfranare si cat de nebuneşte am trăit cu voi. Stiti iarasi ca nu-mi era draga una 
mai mult decât alta. lata eu va dau toata averea mea. Luati-o si impartiti-o intre voi, eu, incepand 
de azi, plec, părăsesc lumea si ma călugăresc! 

Ele insa , au răspuns cu lacrimi si ca si cum ar fi avut o singura gura, au spus: 

- Am fost părtaşe cu tine si la păcat si la pierderea sufletului nostrum. Acum insa, când vrei sa 
faci acest lucru plăcut lui Dumnezeu, ne laşi si vrei sa-l faci singur? Dar nu se va intampla asta, ci 
vom fi părtaşe cu tine si la bine. Măscăriciul s-a inchis indata intr-unul din turnurile oraşului iar 
femeile, după ce au vândut toata averea lor si a măscăriciului , si a impartit-o la săraci, s-au 
călugărit si ele. Si-au făcut o chilie aproape de turn si s-au inchis acolo. 

Pe acest bărbat l-am văzut si eu si m-am folosit, căci e tare primitor, milostiv si smerit. Si am 
scris aceasta poveste spre folosul celor ce o vor citi. 



CAPITOLUL 33 

VIATA SFANŢULUI EPISCOP TEODOT 

Ne povestea unul din părinţi, ca in sfânta cetate a Antiohiei era un arhiepiscop cu numele 
Teodot. Acesta era atât de bun, ca ori de cate ori era zi de sărbătoare, chema la masa la el unii 
din clericii care slujiseră la bisericacu el. Unul din clerici n-a vrut sa vina, nici n-a dat ascultare 
poftirii. Atunci arhiepiscopul a tăcut. Altădată insa s-a dus la el rugandu-l sa vina si sa ia parte la 
masa obşteasca. 



Se spunea iarasi despre acelaşi arhiepiscop Teodot, ca era asa de blând si de smerit, incat 
odată fiind in călătorie cu un cleric, el mergea in lectica, iar clerical pe cal. Si a spus 
arhiepiscopul clericului: 

- Sa impartim lungimea drumului si vom face cu schimbul călătoria noastră. 

Clericul insa, n-a vrut sa facă aceasta, căci spunea ca este o insulta pentru patriarh ca el sa 
meargă in lectica, iar patriarhul pe cal. Dumnezeiescul Teodot n-a incuviintat, ci l-a silit pe cleric 
sa facă asa, convingandu-l ca nu-l nici o insulta pentru el. 



CAPITOLUL 34 

VIATA DUMNEZEIESCULUI ALEXANDRU, PATRIARHUL IERUSALIMULUI 

Aceeaşi sfânta cetate a avut si un alt patriarh, numit Alexandru. Acesta era foarte milostiv si bun 
la inima. Odată unul din notarii i-a furat aur. Temandu-se a fugit si s-a dus in Tebaida Egiptului. 
Barbarii din Tebaida Egiptului, care se hrănesc cu carne cruda , au pus man ape el pe când rătăcea 
si l-au dus pana la marginile Egiptului. Dumnezeiescul Alexandru aflând de el ca este rob l-a 
cumpărat cu 85 de monezi. Patriarhul s-a purtat cu le atât d bine si asa de omeneşte când s-a 
reintors in casa lui, incat unul din locuitorii oraşului a spus odată: 

- Nimic n-ar fi mai folositor decât sa greşesc fata de Alexandru. 



Altădată unul din diaconii lui l-a insultat pe dumnezeiescul Alexandru in fata tuturor clericilor. 
Dumnezeiescul Alexandru, insa, si-a cerut iertare, zicandu-i: 

- larta-ma , frate! 



CAPITOLUL 35 



VIATA LUI ILIE, PATRIARHUL IERUSALIMULUI SI DESPRE FLAVIAN, PATRIARHUL ANTIOHIEI 

Spunea avva Polihronie despre avva Ilie, arhiepiscopul Ierusalimului, ca nu bea vin când era monah 
si a păstrat aceasta randuiala si când a ajuns patriarh. Se spunea despre Ilie , arhiepiscopul 
Ierusalimului si despre Flavian arhiepiscopul Antiohiei, următoarele: 

împăratul Anastasie i-a exilat pe amândoi in urma sinodului de la Calcedon. Pe Ilie l-a exilat in 
Alia, iar pe Flavian in Petra. Intr-o zi patriarhii si-au făcut cunoscut unul altuia: 

Anastasie a murit astăzi. Sa mergem si noi ca sa ne judecam cu el. 

Si după doua zile au plecat către Domnul. 



CAPITOLUL 36 

VIATA LUI AVVA EFREM, PATRIARHUL ANTIOHIEI SI IN CE CHIP A CONVERTIT PE UN STALPNIC DIN 

EREZIA LUI SEVER 

Unul din părinţi ne povestea despre fericitul Efrem patriarhul Antiohiei, ca era un apărător călduros 
al credinţei ortodoxe. Intr-o zi a auzit ca in părţile Ierapolei trăieşte un stalpnic, care face parte 
din erezia lui severienilor si a achefalilor. A pornit deci la el cu gândul sa-l reintoraca la credinţa 
ortodoxa. Când a ajuns acolo a început dumnezeiescul Efrem sa-l sfătuiască si sa-l îndemne pe 
stalpnic sa meargă pe drumul tronului apostolic sis a alba partasanie cu Sfânta , sobornica si 
apostolica Biserica. Stalpnicul i-a răspuns, zicandu-i: 

- Eu, cu nici un chip, n-am nici o legătura cu Sinodul de la Calcedon. 

- Cum vrei sa te vindeci de rătăcirea ta, daca spui ca n-ai nici o legătura cu acest Sinod, care, 
prin harul Domnului Dumnezeului nostru lisus Hristos, a eliberat Sfânta Biserica de orice murdărie a 
invataturii eretice? 

Stalpnicul i-a răspuns: 

- Sa aprindem, Inaltpreasfintite , foc si sa intram in el si eu si tu! Cine va ieşi nevătămat din foc, 
acela-i ortodox si lui trebuie sa-i urmam. 

A spus asta ca sa-l înspăimânte pe patriarh. 

- Trebuia, fiule, i-a răspuns patriarhul, ca tu sa ma fi ascultatn ca pe tatăl tau si sa nu fi cerut 
nimic mai mult de la mine. Dar pentru ca ai cerut un lucru care depăşeşte nevrednicia mea, voi 
face si asta pentrui mântuirea sufletului tau, având încredere in milostivirea Fiului lui Dumnezeu. 

Si atunci a spus dumnezeiescul Efrem celor de fata: 

- Binecuvântat este Domnul. Aduceţi lemne aici. 

După ce patriarhul a aprins lemnele aproape de stâlp, a spus stalpnicului: 

- Coboara-te de pe stâlp ca sa intram amândoi in foc, potrivit hotărârii tale! 

Stalpnicul s-a inspaimantat de increderea ce o avea patriarhul in Dumnezeu si n-a vruit sa 
coboare. 

Patriarhul a spus atunci: 

- N-ai propus tu sa se facă asta? Pentru ce, deci, nu vrei sa o faci? 

Atunci patriarhul si-a dezbrăcat omoforul pe care-l purta, s-a apropiat de foc si s-a rugat zicând: 

- Doamne, lisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, care pentru noi ai binevoit sa te intrupezi cu 
adevărat din Stăpâna noastră Sfânta Născătoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Măria, arata-ne 
noua adevărul! 

După ce si-a terminat rugăciunea si-a aruncat omoforul in mijlocul focului. Cu toate ca focul a 
arsa timp de trei ore pana ce s-au terminat toate lemnele, totuşi a scos din foc omoforul 



intreg si nevătămat, fara sa fi suferit ceva din pricina focului. Atunci stalpnicul vazand 
intamplarea, s-a incredintat ca adevărata credinţa este in Biserica Ortodoxa. L-a anatemizat pe 
Sever si erezia lui, avenit la sfânta Biserica, s-a impartasit din mâinile fericitului Efrem si L-a 
prea slăvit pe Dumnezeu. 



CAPITOLUL 37 

VIATA EPISCOPULUI CARE PARASINDU-SI SCAUNUL A VENIT LA IERUSALIM SI LEPADANDU-SI HAINA 

CĂLUGĂREASCA LUCRA ZIDĂRIE 

Povestea unul dintre părinţi despre oarecare episcop, care si-a părăsit episcopia sa, venind in 
sfânta Cetate a Antiohiei si lucra la zidărie. In acel timp era comis al Orientului Efrem, bărbat 
milostiv si omenos. Pentru ca oraşul se dărâmase din pricina unui cutremur, el a inceput sa 
rezidească clădirile publice. Intr-o noapte ii vede Efrem in vis pe episcop dormind, iar deasupra 
lui caporat din cer un stâlp de foc. Visul acesta l-a avut Efrem nu numai odată, ci de mal multe 
ori, asa ca s-a minunat, căci vedenia era înfricoşătoare si plina de spaima. Si se gândea el 
însuşi ce ar putea sa însemne asta. Efrem nu ştia ca lucratorul era episcop si cum ar fi putut sa 
ştie ca era episcop, odată ce-l vedea cu parul neîngrijit, cu haina murdara, om simplu slăbit de 
multa răbdare, asceza si lucru si zdrobit de oboseala? Intr-o zi Efrem a trimis după lucrator, 
episcopul de altădată, vrând sa afle de la el cine-i. Si a inceput sa intrebe intre patru ochi, de 
unde este si care-l numele lui. 

- Sunt un nevoiaş din oraşul acesta si neavand cu ce sa trăiesc lucrez si Dumnezeu ma hrăneşte 
din munca mea. 

îndemnat de Dumnezeu Efremie i-a răspuns zicând: 

- Fii incredintat ca nu te voi lasă pana ce nu-mi vei spune adevărat ce-i cu tine! 
Neputand sa mai ascundă , i-a spus: 

- Da-mi cuvântul, ca atât timp cat trăiesc n-ai sa spui nimănui ce-i cu mine si eu iti voi spune 
tot in afara de numele meu si oraşul meu. 

Atunci dumnezeiescul Efrem i s-a jurat: 

- Nu am sa spun nimănui ce-i cu tine atât timp cat Dumnezeu va voi sa te tina in lumea 
aceasta. 

- Eu sunt episcop, i-a răspuns el. De dragul lui Dumnezeu mi-am lăsat episcopia mea si am venit 
aici, intr-un loc in care nu ma cunoaşte nimeni, chinuindu-ma si muncind si cu munca mea imi 
castig putina mea pâine. Pe cat poţi caută si fa cat mai multa milostenie. In aceste zile 
Dumnezeu te va ridica pe tronul apostolic al acestei biserici a Ierusalimului ca sa păstoreşti 
poporul Lui, pe care Hristos , adevăratul nostru Dumnezeu, l-a dobândit prin Sângele Sau. Si după 
cum ti-am spus, sarguieste-te pentru milostenie si ortodoxie! In astfel de jertfe Dumnezeu găseşte 
plăcere. 

După câteva zile asa s-a si intamplat. Când a auzit acestea dumnezeiescul Efremie L-a slăvit pe 
Dumnezeu zicând: 

- Cat de mulţi robi neştiuţi are Dumnezeu si numai Lui ii sunt cunoscuţi! 



CAPITOLUL 38 
MOARTEA NECREDINCIOSULUI ÎMPĂRAT ANASTASIE 

Un iubitor de Hristos ne povestea despre imparatul Anastasie zicând: 

După ce imparatul Anastasie l-a dat jos de pe tronul patriarchal pe Efremie si Macedonie, patriarhii 
Constantinopolului, si i-a exilat in Evhaita din Pont din pricina Sfanţului Sinod de la Calcedon, vede 
in vis in fata sa un bărbat frumos la chip, imbracat in alb, care ţinea in mâini o carte din care 
citea. A dat cinci file ale cârtii si a citit numele imparatului, spunandu-i: 



- lata, din pricina necredinţei tale, rup patrusprezece file. Si le-a rupt cu degetele sale. 

După doua zile a fulgerat tare si a tunat. împăratul speriindu-se si-a dat duhul in mari chinuri. 

S-a intamplat asta pentru ca n-a crezut in Sfânta Biserica a lui Hristos, Dumnezeul nostru si 
pentru ca i-a persecutat pastorii. 

CAPITOLUL 39 

VIATA UNUI MONAH DIN MĂNĂSTIREA LUI AVVA SEVERIAN: IN CE CHIP S-A ÎNTORS DIN FATA 
UNEI FETE DE TARA, CA SA NU PACATUIASCA CU EA 

Când am ajuns in Antiohia cea mare, am auzit pe un preot al bisericii povestind ca spunea 
patriarhul Anastasie asa: 

Un monah, din mănăstirea lui avva Severian a fost trimis pentru o treaba in părţile Elevteropolei 
si a poposit la un sătean credincios. Acesta avea o singura fata; mama ei murise mai demult. 
Monahul stătea de mai multe zile in casa săteanului. Diavolul care intotdeauna ispiteşte pe oameni, 
a băgat in inima fratelui gânduri necurate, si-l chinuia cu fata, asa ca monahul caută acuma 
prilejul sa trăiască cu ea. Diavolul, care-l băgase ispita in suflet, a făcut sa aibă si prilej. Pe când 
tatăl fetei era plecat la Ascalon pentru nişte treburi, călugărul a rămas singur cu fata. Ştiind ca 
nu-i nimeni in casa decât el si fata, s-a dus la ea cu gândul sa o siluiasca Ea vazandu-l tulburat 
si totuşi pornit spre fapta i-a spus: 

- Nu te tulbura si nici sa nu faci vreo fapta ruşinoasa cu mine. Tatăl meu nu vine acasă nici azi, 
nici mâine. Asculta-ma mai intai ce-ti spun. Martor mi-e Dumnezeu ca am sa fac tot ce doreşti. 

După ce l-a poftit cu aceste cuvinte, a adăugat: 

- De cati ani eşti frate , in mănăstire? 

- De şaptesprezece ani, i-a răspuns el. 

- Ai cunoscut vreo femeie vreodată? 
-Nu. 

- Si vrei atunci ca intr-un ceas sa-ti pierzi toata osteneala vieţii tale? Cate lacrimi n-ai vărsat, ca 
sa infatisezi lui Hristos trupul tau lipsit de orice pata! Si vrei acum sa pierzi toata osteneala ta 
pentru o plăcere de o clipa? In ce ma priveşte pe mine, te ascult. Daca te culci cu mine, trebuie 
sa ma iei si de nevasta. Ai cu ce sa ma tii? 

- Nu, i-a răspuns călugărul. 

- Adevărat ca nu mint, i-a răspuns fata. Daca ma necinsteşti, ai sa ajungi pricina a multor rele. 

- Care? 

- Primul, ca-ti pierzi sufletul tau; al doilea ca ti se va cere de la tine sufletul meu. Ti-o spun ca sa 
ştii si te incredintez prin jurământ, pe Cel care a spus: "Nu minţi!" (Lev.19:11), ca daca ma 
necinsteşti ma spânzur, asa ca vei fi ucigaş, iar la judecata vei fi osândit ca ucigaş. Pleacă deci la 
mănăstirea ta, inainte de-a ajunge pricina atâtor rele si ai sa-mi fi recunoscător. 

Călugărul si-a venit in fire, s-a deşteptat din beţia s-a si a plecat la mănăstirea lui. Aici si-a cerut 
iertare stareţului, rugandu-l ca pe viitor sa nu-l mai trimită din mănăstire. A mai trăit trei luni si a 
plecat către Domnul. 



CAPITOLUL 40 
VIATA LUI AVVA COSMA EUNUCUL 

Avva Vasile , preotul mănăstirii Bizantilor, ne istorisea spunând: 



Pe când eram in sfânta cetate a Antiohiei la avva Grigorie partiarhul, a venit la Ierusalim avva 
Cosma eunucul care trăia in lavra Faran, monah cu adevărat ortodox si foarte zelos. Acesta avea 
si o cunoştinţa temeinica a dumnezeieştilor Scripturi. După puţine zile de şedere bătrânul a 
murit. Patriarhul pentru cinstea trupului celui răposat, a poruncit sa-l ingroape in cimitir unde 
era ingropat si un episcop. După doua zile, povesteşte avva Vasile, m-am dus sa ma inchin la 
mormântul bătrânului. Deasupra mormântului lui stătea un sărman paralitic, care cerea de 
pomana celor ce se duceau la biserica. Când săracul m-a văzut ca fac trei metanii si ma rog 
preotului mi-a zis: 

- Mare cu adevărat a fost avvo, bătrânul pe care l-ati ingropat aici acum doua zile. 

- De unde ştii? l-am intrebat 

- Eram paralitic de doisprezece ani si prin el m-a vindecat Domnul. Când sunt supărat vine si ma 
mângâie si-mi da linişte. Inca multe alte lucruri minunate poţi sa auzi despre avva Cosma. După ce 
l-au ingropat, intr-o noapte , ii aud ca striga si spune episcopului: "Nu ma atinge, eretice si 
vrăjmaşe al adevărului si al sfintei Biserici sobornice a lui Dumnezeu!" 

Când am auzit acestea de la paraliticul vindecat, m-am dus si am spus totul patriarhului. Si l-am 
rugat pe acest preasfânt bărbat ca sa luam trupul lui avva Cosma de acolo si sa-l punem in alt 
mormânt. Atunci patriarhul ne spune: 

- Credeti-ma fiilor, ca avva Cosma nu-i vătămat cu nimic din pricina ereticului. Toate acestea s- 
au intamplat ca sa ne facă cunoscut virtutea bătrânului si cat este de mare zelul lui după 
plecarea din lumea aceasta . De asemenea ca sa ne fie arătata credinţa episcopului, daca nu l- 
am socoti ortodox. 



lata ce ne mai spunea inca avva Vasile despre bătrânul acesta, avva Cosma, zicând: 

- M-am dus la el pe când stătea in lavra Faran. Si mi-a spus bătrânul: Odată mi-a trecut prin 
minte următorul gând: Ce inseamna cuvintele pe care le-a spus Domnul ucenicilor Lui: "Cel care are 
haina sa si-o vanda si sa cumpere sabie." \ar e\ i-au spus: "lata aici doua săbii" (Luca, XXII, 36:38). 
Cu toate ca am cugetat mult asupra cuvintelor, totuşi nu le-am putut afla sensul, asa ca am plecat 
din chilia mea, trebuind sa plec la lavra Turnurilor, la avva Teofil, si sa-l intreb pe el. Când am 
ajuns in pustiu, aproape de lavra Calamon, vad un balaur foarte mare coborandu-se din munte spre 
Calamon. Si era atât de mare incat găurea pământul pe unde trecea. Si m-am văzut pe 
neaşteptate, trecut nevătămat prin urma lăsata de el. Am cunoscut, povesteşte bătrânul, ca 
diavolul a vrut sa impiedice râvna mea, dar m-au ajutat rugăciunile lui avva Teofil, i-am vorbit 
despre acest text scripturistic. Si mi-a spus ca sensul celor doua săbii este fapta si 
contemplaţia. Daca vei avea aceste doua virtuţi eşti desăvârşit. 



Am venit la avva Cosma in lavra Faran, căci am trăit in ea zece ani. Pe când imi vorbea despre 
mântuirea sufletului, a citat si un cuvânt al sfanţului Atanasie, arhiepiscopul Alexandriei. Si mi-a spus 
bătrânul: 

- Când vei găsi un cavant de-al sfanţului Atanasie si n-ai avea hărţile ca sa-l copii, scrie-ti-l 
pe haina! 

Atât de mare dragoste avea bătrânul pentru sfinţii noştri părinţi si dascăli. 



Se mai spunea inca despre el si acestea: In noaptea spre sfânta Duminica stătea pana dimineaţa 
cântând si citind in chilia sa in in biserica, fara sa mai stea cineva. Când răsărea soarele si-si 
implinea canonul, citea din sfânta Evanghelie pana la inceperea slujbei. 



CAPITOLUL 41 
VIATA LUI AVVA PAVEL DIN ANAZARVE 



Tot in lavra Faran am văzut pe avva Pavel, bărbat sfanţ, afierosit de Dumnezeu, foarte blând si 
cu totul inchinat nevointelor călugăreşti, vărsând multe lacrimi in fiecare zi. Nu ştiu de am mai 
intalnit unul ca el in viata mea. A trăit acesta in sihăstrie cam cinzeci de ani, multumindu-se 
numai cu prescura ce o capata de la biserica, fara sa mai primească nimic altceva. Era de loc din 
Anazarve. 



CAPITOLUL 42 

VIATA LUI AVXANANTIS, ROBUL LUI DUMNEZEU 

Am văzut in acelaşi loc si pe avva Avxanantis in chilia lui. Era un bărbat milostiv, infranat si 
sihastru. Ducea o viata atât de aspra ca la patru zile manca o singura prescura douăzeci de 
minute pe zi. Se intampla insa ca o manca si o data pe săptămâna. Pe la sfârşitul vieţii lui, acest 
părinte vrednic de respect, s-a imbolnavit de pântece. L-am dus deci, in bolnita din Ierusalim a 
patriarhului. Intr-o zi pe cadn eram langa patul lui, awa Conon stareţul lavrei celui intru sfinţi 
părintele nostrum Sava, i-a trimis o batista cu o prescura si sase monezi trimitandu-l vorba: 

- larta-ma , ca n-am venit, dar nu ma lasă boala mea sa vin si sa te imbratisez. 
Bătrânul a păstrat prescura, dar i-a trimis inapoi monezile, trimitandu-i vorba: 

- Daca vrea Dumnezeu sa ma tina in viata aceasta, mai am părinte, zece monezi. Daca le voi 
cheltui iti voi trmite vorba, ca sa mi le trmiti pe acestea sase. Iti spun asta părinte, ca s a afli 
ca peste doua zile plec din lumea aceasta. 

Si asa s-a intamplat. Si l-am dus pe el in lavra Faran unde l-am ingropat. Fericitul acesta a fost 
intru sincelul celor sfinţi Eustochiei si Grigorie. Parasindu-i pe aceşti doi, s-a desăvârşit in pustie. 
De loc era din angira Galatiei. 



CAPITOLUL 43 

MOARTEA NEFERICITA A NECREDINCIOSULUI TALALEU ARHIEPISCOPUL TESALONICULUI 

In Tesalonic era un arhiepiscop numit Talaleu. Acesta nu se temea nici de Dumnezeu, nici nu se 
infricosa de răsplata pregătita; impotriva, nenorocitul, călcând in picioare invatatura creştina si 
socotind ca o nimica vrednicia preoţeasca, era lup răpitor in loc de pastor. Nu voia sa se inchine 
Sfintei si Deofiintei Treimi - miluieste-ma Doamne! - si se inchina idolilor. Dar cei care conduceau 
sfintele biserici in vremea aceea l-au depus din scaun printr-o hotărâre canonica. După ce a trecut 
putina vreme, cel plin de toata nelegiuirea, a vrut sa vina iarasi pe scaunul Episcopal. Dar penttru 
ca după cum spune Solomon , totul asculta de aur, a fost chemat sa se intoarca la episcopia sa, 
căci trăia acum la Constantinopol unde potrivit cuvântului profetului Isaia, 5,23 locuiesc 
conducătorii, care pentru daruri dau dreptate celui nedrept si răpesc dreptul dreptului. 
Dumenezeu insa n-a părăsit biserica Lui, ci l-au osândit din nou , potrivit canoanelor apostolice. 
Hotărârea asta insa, nu i-a fost pe plac lui Talaleu. Intr-o zi s-a imbracat in haine foarte 
bune spre a se duce la imparat ca sa-l dea din nou scaunul Episcopal. Pe când vroia sa iasă din 
casa, stomacul l-a silit sa se duca pana afara. Si pentru ca vreme de doua ceasuri a rămas acolo, 
au intrat inauntru unii din cei ce stăteau afara spre a-i spune sa iasă odată. Când au intrat l-au 
găsit cu capul in gaura closetului, cu picioarele in sus, reinnoind moartea veşnica si groaznica a 
nelegiuitului Arie, duşmanul lui Dumnezeu. Căci si pe Arie care a nădăjduit ca poate sa-si impună in 
chip tiranic in Biserica părerea sa cu ajutorul puterii imparatesti, ingerul minunat si de mare sfat 
al sfintei Biserici a lui Dumnezeu i-a raspandfit in closet măruntaiele care au zămislit erezia. Si 
acestuia, care nădăjduia ca prin ajutorul nedrept al imparatului, sa facă mai mult rau decât 
inainte, i-a luat-o inainte ingerul păzitor al Bisericii Tesalonicului impreuna cu marele mucenic 
Dumitru si in locul in care era si punea la cale, in unire cu demonul necurat si atatator, rele 
planuri impotriva Sfintei Biserici a lui Dumnezeu, acolo i-a lăsat atârnate in aer picioarele, ce nu 
puteau calea cum trebuie, ale netrebnicului rob, purtând semnele viitoarei judecaţi ce o va suferi, 
căci este ingrozitor sa cazi in mâinile Dumnezeului Celui viu. (Evr. 10:11) 



CAPITOLUL 44 



VIATA UNUI BATRAN MONAH SI DESPRE RUGĂCIUNEA PENTRU CEI MORŢI 

Când ne-am dus in Tebaida Egipteanului ne-a povestit un călugăr următoarele fapte: 

Un batran imbunatatit trăia in afara oraşului Asinoe si stătuse in chilia sa cam şaptezeci de ani. 
Avea zece ucenici; unul din ei insa nu se ingrijea de loc de mântuirea sufletului lui. Bătrânul 
adeseori in ii sfătuia si indemana zicandu-i: 

- Ingrijeste-te, frate, de sufletul tau! Ai sa mori si ai sa te duci in iad! 

Fratele insa, nu asculta niciodată de batran si nu primea sfaturile lui. S-a intamplat ca sa moara 
fratele după câteva vreme. Bătrânul s-a intristat mult pentru el , căci ştia ca aplecat din lumea 
aceasta fara sa s e ingrijeasca deloc de mântuirea sufletului lui, si ca fusese foarte leneş. Si a 
inceput btranul sa se roage si sa spună: 

- Doamne lisuse Hristoase adevăratul nostru Dumnezeu, descoperă ce soarta are sulfetul acestui 
frate! 

Si intr-adevar, vede in extaz rau de foc, iar in el mulţime mare de oameni; in mijlocul lor vede pe 
fratele cufundata in rau de foc pana la gat. Atunci ii spune bătrânul: 

- Din pricina acestei osânde te indemanm, fiule, sa te ingrijesti de mântuirea sufletului tau. 

Fratele a răspuns si a zis bătrânului: 

-Mulţumesc lui Dumnezeu, părinte, ca cvel puţin capul mi-l odihnit, deoarece prin rugăciunile 
tale, stau cu picioarele pe creştetul unui episcop. 



CAPITOLUL 45 

DESPRE UN CĂLUGĂR CARE S-A ZĂVORÂT PE MUNTELE MĂSLINILOR SI DESPRE ÎNCHINAREA LA 

ICOANA MAICII DOMNULUI 

Ne povestea un batran ca spunea avva Teodor Iliotul ca era in muntele Măslinilor un călugăr care 
sihastrea zăvorât, mare luptător in nevointele călugăreşti. Dar ii chinuia pe el demonul curviei. 
Intr-o zi, pe când ii muncea diavolul mai tare, a inceput bătrânul sa se vaite si sa spună 
demonului: 

- Pana când n-ai sa-mi dai pace? Du-te de la mine ca ai imbatranit odată cu mine! 
Demonul i se arata in fata ochilor spunandu-i: 

- Jura-mi-te ca n-ai sa spui nimănui ceea ce iti voi spune si n-am sa te mai chinui! 

- Ma jur! Si s-a jurat bătrânul, pe Cel ce locuieşte in ceruri ca n-are sa spună nimănui din cele ce 
i se vor spune. 

Atunci dracul i-a spus: 

- Sa nu te mai inchini acestei icoane si n-am sa te mai chinui. 

Icoana avea chipul Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu Măria, purtând in braţe pe Domnul 
nostrum lisus Hristos. 

- Lasa-ma, a spus călugărul dracului, sa ma gândesc. 

A doua zi a venit acolo avva Teodor eliotul, care trăia pe atunci in lavra Faran, care ne-a si 
povestit aceasta intamplare. Călugărul i-a povestit lui totul. Bătrânul a spus monahului: 

- Intr-adevar, avvo, ai fost inselat, ca ai jurat. Dar bine ai făcut ca mi-ai spus. Ti-i mai de folos 
sa nu ramana in ţinutul acesta femeie desfrânata la care sa nut e duci, decât sa tagaduiesti ca nu 
te inchini Domnului lisus cu Maica Sa. 

După ce l-a sprijinit si l-a intarit cu multe cuvinte, avva Teodor a plecat spre locul lui. 



Dracul se arata din nou monahului si-i spune: 

- Ce-nseamna asta calugare? Nu mi-ai jurat ca nu spui nimănui? Pentru ce ai spus totul celui care a 
venit la tine? Iti spun calugare ca in ziua judecaţii ai sa fii judecat ca ti-ai călcat jurământul. 

Monahul i-a spus: 

- Ca m-am jurat si mi-am călcat jurământul o ştiu. Ştiu ca am călcat jurământul făcut pe Stăpânul 
si Făcătorul meu, dar pe tine nu te ascult. Tu vei fii cel care ai sa fii osândit ca rau sfătuitor si 
ca pricinuitor al călcării jurământului. 



CAPITOLUL 46 

MINUNATA VEDENIE A LUI AVVA CHIRIAC DIN LAVRA LUI CALAMON SI DESPRE CELE DOUA CÂRTI 

ALE NELEGUITULUI NESTORIE 

Ne-am dus odată la avva Chiriac preotul lavrei lui Calamon de langa sfanţul rau Iordan. Si ne 
povestea zicând: 

Intr-o noapte, vad in vis o femeie vrednica de respect, imbracata in porfira, impreuna cu doi 
bărbaţi sfinţi si cinstiţi, ca sta la usa chiliei mele. Am luat pe femeie drept Stăpâna noastră 
Născătoare de Dumnezeu iar pe cei doi bărbaţi care erau ce ea drept sfanţul loan Teologul si 
sfanţul loan Botezătorul. Am ieşit afara din chilie si i-am rugat sa intre inauntru ca sa facă o 
rugăciune in chilia mea. Femeia insa n-a vrut. Si m-am rugat mult timp stăruitor de dansa, 
spunadu-i: "Sa nu ma intorc ruşinat si infruntat" si multe altele. Când ea a văzut ca stărui inca in 
cererea mea, mi-a răspuns cu asprime: 

- Ai in chilia ta pe duşmanul meu. Cum vrei sa intru? 

După aceste cuvinte a plecat. Când m-am deşteptat, am inceput sa ma vait si sa ma gândesc daca n- 
am păcătuit cu ceva cu mintea impotriva ei, căci nu era nimeni altcineva in chilie decât numai 
eu. Deşi m-am chinuit multa vreme, totuşi nu m-am găsit vinovat cu nimic fata de ea. Vazandu- 
ma invaluit de tristeţe, am luat o carte sa citesc ca prin citit sa-mi indepartez tristeţea. Cartea pe 
care am luat-o era a lui Isihie preotul Ierusalimului. Când am deschis cartea, găsesc scrise la 
sfârşitul ei doua cuvântări ale nelegiuitului Nestorie. Indata am cunoscut ca acesta era duşmanul 
Stăpânei noastre. Sfânta Născătoare de Dumnezeu. Atunci m-am sculat si am plecat si am data 
cartea celui care mi-o imprumutase si i-am spus: 

- la-ti frate, cartea! N-am avut folos din ea cată paguba, si i-am povestit cele intamplate. El, plin de 
zel, a rupt indata din carte cele doua cuvântări ale lui Nestorie si le-a pus pe foc zicând: 

- Sa nu ramana in chilia mea vrăjmaşul Stăpânei noastre. Sfintei Născătoare de Dumnezeu si 
pururea Fecioara Măria. 



CAPITOLUL 47 

MINUNEA SFINTEI NĂSCĂTOARE DE DUMNEZEU ÎMPOTRIVA MĂSCĂRICIULUI GAIAN CARE A HULIT-O 

LA TEATRU 

In Fenicia Libanului este un oraş cu numele Heliopoli. In el era un actor cu numele Gaian, care pe 
scena hulea pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu. Maica Domnului i s-a arătat lui si-i spuse: 

- Ce rau ti-am făcut de ma batjocoreşti si ma huleşti fata de atâta lume? 

El când s-a deşteptat, nu numai ca nu s-a indreptat, dar o hulea si mai mult. Maica Domnului i s- 
a arătat din nou , ii spuse aceleaşi cuvinte si-l sfătuieşte. Cum el nu s-a indreptat, ci dimpotrivă o 
batjocorea si mai mult, intr-o după amiaza pe când dormea, i s-a arătat fara sa spună un cuvânt ci 
numai i-a insemnat mâinile si picioarele. Când s-a deşteptat a văzut ca mâinile si picioarele ii 
erau tăiate, zacand ca un trunchi de copac. După aceasta nenorocitul se spovedea tuturor facand 
cunoscut ce fel de răsplata a primit pentru hula sa; si asta fiindu-i data de Maica Domnului cu 
multa indurare. 



CAPITOLUL 48 

MINUNILE SFINTEI NĂSCĂTOARE DE DUMNEZEU PRIN CARE COSMIANA SOŢIA PATRICIANULUI 
GHERMAN, A FOST TRASA DE LA EREZIA SEVERIANA LA ADEVĂRATA CREDINŢA IN HRISTOS 

Ne povestea avva Anastasie preotul si paznicul odoareleor sfintei Biserici a învierii Domnului 
nostru lisus Hristos, ca a venit Cosmiana, femeia patricianului Gherman si a voit ca in una din 
nopţile sfintei Duminici sa se inchine singura sfanţului si de viata făcătorului Mormânt al 
Domnului nostru lisus Hristos, adevăratul Dumnezeu. Când a vrut sa se atingă de mormânt a 
intampinat-o Stăpâna noastră, Sfânta Născătoare de Dumnezeu, fata către fata, impreuna cu alte 
femei si i-a spus: 

- Pentru ca nu eşti de-a noastră, sa nu intri aici! 

Ea aparţinea ereziei lui Sever, acefalul. Cosmiana se ruga mult, ca sa-i dea voie sa intre. Sfânta 
Născătoare de Dumnezeu insa, i-a răspuns zicandu-i: 

- Crede-ma femeie, ca n-ai sa intri aici pana nu te vei impartasi cu noi in aceasta credinţa. 

Prin aceste cuvinte a cunoscut ca este impiedicata sa intre, pentru ca este eretica si ca daca nu 
trece la Sfânta sobornica si apostolica Biserica a lui Hristos, Dumnezeul nostru, n-are sa intre. A 
trimis indata după diacon. Când acesta a venit cu sfanţul potir, ea s-a impartasit cu Sfanţul Trup 
si Sânge al Marelui Dumnezeu si Mântuitorul nostru lisus Hristos. Si astfel a fost invrednicita sa 
se inchine sfanţului si de viata făcătorului mormânt al Domnului nostru lisus Hristos. 



CAPITOLUL 49 

VEDENIA MINUNATA A DUCELUI PALESTINEI PRIN CARE SI EL A FOST CONVINS SA RENUNŢE LA 

EREZIE SI SA VINA LA BISERICA LUI HRISTOS 

Preotul Anastasie ne povesteşte si aceasta intamplare. Când Chivemer a ajuns duce al Palestinei, 
inainte de toate a venit sa se inchine in biserica Sfintei învieri a lui Hristos Dumnezeu. Pe când 
se apropia a văzut un berbec pornindu-se cu furie impotriva lui voind sa-l impunga. Cuprins de 
manie si frica, ducele s-a dat inapoi. Azaria, păzitorul Sfintei cruci si ceilalţi insotitori l-au 
intrebat: 

- Ce este stăpâne, ce ai? Pentru ce nu intri? 

- Pentru ce ati adus berbecul asta aici? i-i intreba el. 

Miraţi, ei s-au uitat in Sfanţul Mormânt si pentru ca n-au văzut nimic, i-au spus sa intre. Asta s-a 
intamplat de mai multe ori. El vedea berbecul pe când ceilati nu vedeau nimic. Atunci păzitorul Sfintei 
Cruci ii spune: 

-Crede-ma stăpâne, trebuie sa ai ceva pe sufletul tau, care te impiedica sa te inchini Sfanţului si 
de viata făcătorului Mormânt al Mântuitorului nostru. Ai face bine sa te mărturiseşti lui Dumnezeu. 
Este iubitor de oameni si ti-a arătat aceasta minune pentru ca vrea sa te miluiască. 

Ducele ii spune cu lacrimi: 

- Sunt vinovat in fata lui Dumnezeu cu multe si mari păcate. 

Si arancandu-se cu fata la pamant, a plâns multa vreme, marturisindu-se lui Dumnezeu. S-a ridicat 
de jos si a voit sa intre din nou, dar n-a putut căci berbecul ii oprea tot cu atât tărie. Atunci 
păzitorul sfintei Crucii ii spune: 

- Negreşit altceva este ceea ce te impedica. 

- Oare nu sunt oprit sa intru, a spus el, pentru ca nu am partasie cu Sfânta Biserica cea sobornica 
si apostolica, ci cu erezia lui Sever? 



Si a cerut de la păzitorul Sfintei Cruci sa fie impartasit cu sfintele si de viata făcătoarele Taine 
ale lui Hristos Dumnezeul nostru. Apoi i-au adus sfanţul potir si s-a impartasit. Asa a putut sa 
intre si s-a inchinat fara sa mai vadă ceva. 



CAPITOLUL 50 

VEDENIA SI DICTONUL LUI AVVA GHEORGHE ZĂVORÂTUL 

Schitopoli era a doua capitala a Palestinei. Aici ne-am intalnit cu avva Anastasie, care ne-a 
povestit despre avva Gheorghe zăvorâtul, spunând: 

Intr-o noapte m-am sculat sa bat toaca - căci eram canonarh - si am auzit pe avva Gheorghe 
zăvorâtul plângând. M-am dus la el si l-am intrebat: 

- Ce ai avvo, de plângi asa? 

El nu mi-a răspuns nimic. Si l-am intrebat din nou: 

- Spune-mi pricina! 

El suspinând din adâncul inimii mi-a spus: 

- Cum sa nu plâng daca Stăpânul nostru nu mai vrea sa se impace cu noi? Mi se părea fiule, 
ca stăm in fata unui tron inalt. In jurul tronului erau nenumăraţi oameni care-l rugau pe cel 
care stătea pe tron pentru un anumit lucru. El insa era neinduplecat. Apoi s-a apropiat de el o 
femeie imbracata in porfira. A căzut in genunchi inaintea tronului si a spus: 

- Milostiveste-te cel puţin pentru mine! 

El a rămas tot atât de neinduplecat. Pentru asta plâng si ma tângui temandu-ma de cele ce au sa 
se intample. 

Când mi-a spus acestea era intr-o joi. In ziua următoare, care era vineri, pe la ora trei dupa- 
amiaza, a fost un cutrmur mare pe pamant, care a dărâmat oraşele de la tarmul marii Feniciei. 

Tot avva Anastasie ne povestea despre acelaşi batran ca după ce a stat câteva vreme la fereastra 
, a inceput bătrânul sa planga si sa-mi spună: 

- Vai de noi frate, ca nu ne caim deloc de păcatele noastre, ci nu ne ingrijim deloc de 
mântuirea sufletului nostru, ma tem ca suntem in mare primejdie si ca ne-a cuprins mania lui 
Dumnezeu. 

Si a doua zi s-a arătat foc in cer. 



CAPITOLUL 51 

ASPRIMEA LUI IULIAN MONAHUL DIN MĂNĂSTIREA EGIPTENILOR 

Anazarbe este o a doua mitropolie a Ciliciei. cam la douăsprezece mile de ea se afla 
lavra numita a egiptenilor. Ne povesteau noua părinţii de acolo ca cinci ani ca, cu cinci ani 
inainte murise in lavra un batran cu numele Iulian. Părinţii au mărturisit despre dansul spunând ca 
a trăit şaptezeci de ani intr-o mica peştera si ca nu avea alta avere din lumea aceasta decât un 
stihar de par, o manta , o carte si un vas mic de lemn. 



Se mai spunea despre el ca tot timpul vieţii sale n-a aprins opaiţul, ci noaptea primea o 
lumina din cer, care-i lumina destul de bine o carte ca sa poată citi. 



CAPITOLUL 52 



ZICEREA LUI ILIE SIHASTRUL 

Un frate a venit la avva Ilie sihastrul din chinovia peşterii lui avva Sava si i-a spus: 

- Da-mi un sfat, avvo! 
Si bătrânul a spus fratelui: 

- In zilele părinţilor noştri erau iubite trei virtuţi; sărăcia, blândeţea si infranarea. Acum pe 
monahi ii stăpânesc zgârcenia, lăcomia si obrăznicia. Tu alege ce vrei. 

CAPITOLUL 53 

VIATA BĂTRÂNULUI CHIRIAC DIN MĂNĂSTIREA SFANŢUL SAVA 

Ne povestea noua avva Ştefan Trihinas despre un călugăr care trăia in lavra celui intru sfinţi 
părintele nostru Sava. Intr-o zi acest batran s-a dus pana la Cotila si după ce a rămas puţin pe 
langa Marea Moarta a plecat iarasi spre chilia lui. Era o arsita atât de puternica incat bătrânul 
era pe cale sa leşine. Atunci si-a intins mâinile spre cer către Dumnezeu si s-a rugat zicând: 
"Doamne, ştii ca numai pot merge din pricina setei" Si indata a venit un nor peste el si nu s-a 
depărtat de el pana ce a ajuns in chilia sa. Si erau pana la chilie doisprezece mile. 



Tot Ştefan ne spunea si acestea despre acelaşi călugăr. Intr-o zi au venit rudele sa-l vadă. Când au 

sosit in lavra au intrebat de chilia lui. Când le-a fost arătata, s-au dus si au bătut la usa. Si 

deschizând usa a ieşit din chilia sa fara sa fie văzut de ei. Si s-a dus in pustie si nu s-a intors 
la chilie pana ce n-au plecat rudele lui. 



CAPITOLUL 54 
DESPRE MONAHI DIN SCHIT SI DESPRE BĂTRÂNUL AMONIU 

In Terenuti ne-am dus la avva Teodor Alexandritul. Si ne spunea bătrânul: 

- Intr-adevar fiule, mult au pierdut monahii din schit potrivit prezicerii bătrânilor. Credeti-ma 
fraţilor, ca mare era la schitioti dragostea, asceza si puterea de judecata. Am văzut acolo bătrâni 
care nu puneau mâncare de loc in gura daca nu aveau pe cineva la masa. Printre ei era un 
batran numit Amoniu, care locuia alături de mine. Ştiind ca are acest obicei, ma duceam 
sâmbăta la el ca fin pricina mea sa mănânce. Toţi aveau acest obicei: in orice ceas din zi ar fi 
fost, ei dădeau de mâncare celor care veneau la ei. si in timp ce aceştia isi făceau rugăciunea in 
biserica, ei puneau masa apoi indata mâncau. 



CAPITOLUL 55 

VEDENIA UNUI CĂLUGĂR DIN SCHIT SI DESPRE AVVA IRINEU 

Avva Irineu ne-a istorisit următoarele: 

Un batran care trăia in Schit a văzut intr-o noapte pe diavol ca dădea fraţilor o sapa de plivit. Si 
l-a intrebat bătrânul pe diavol: 

- Ce inseamna aceasta? 

- Pregătesc o bucurie fraţilor, a răspuns diavolul, care prin asta ii făcea mai trândavi pentru 
slăvirea lui Dumnezeu. 



Tot avva Irineu ne-a mai istorisit: 



Când au venit barbarii in Schit, am plecat si m-am dus in părţile Gâzei unde, mi-am luat o chilei 
in lavra. Si am luat de la stareţul lavrei o carte cu faptele si spusele bătrânilor, pe care am 
inceput s-o citesc in aceiaşi zi. Si indata ce am deschis-o am găsit in ea capitolul acesta: "Un 
frate s-a dus la un batran si i-a spus: 

- Roaga-te pentru mine, părinte! 

- Când erai cu noi, a răspuns bătrânul, ma rugam pentru tine. Dar acum pentru ca te-ai dus 
sa-ti cauţi de interesele tale, nu ma mai rog pentru tine." 

După ce am citit aceasta am inchis cartea si mi-am zis intru sine: 

"- Vai tie Irieneu, ca te-ai dus sa-ti vezi de interesele tale. Părinţii nu se mai roagă pentru tine." 

Si indata am dat stareţului cartea si am plecat si am venit la chilia Schitului. Aceasta este pricina 
fraţilor, ca am venit in locul acesta. 



CAPITOLUL 56 

VIATA LUI lOAN , UCENICUL UNUI MARE BATRAN CARE A MURIT IN CAPARASMA 

Ptolemaida este un oraş din Fenicia. In acesta este o mahala numita Parasima. In ea trăia un 
călugăr vestit. Acesta avea un ucenic numit loan. Si el era un om cu viata imbunatatita si era 
foarte supus si ascultător. Intr-o zi l-a trimis pe ucenicul sau pentru nişte treburi, i-a dat si 
câteva pâini de drum. Ucenicul a plecat si după ce a făcut treaba s-a intors, aducând pâinile 
intregi. Când a văzut bătrânul pâinile intregi a zis: 

-Pentru ce n-ai mâncat fiule din pâinile pe care ti le-am dat? 

Ucenicul a făcut metanie bătrânului si a spus: 

- larta-ma părinte, pentru ca nu m-ai binecuvântat când m-ai trimis si nici nu mi-ai poruncit sa 
mananc din pâine, deaceea n-am mâncat. 

Bătrânul s-a mirat de buna judecata a fratelui si l-a binecuvântat. 



Tot acest frate, după moartea bătrânului, a postit patruzeci de zile. La sfârşitul postului a auzit o 
voce de la Dumnezeu care i-a spus: "Sa vindeci orice boala pe care iti vei pune mana." A doua zi 
dimineaţa, potrivit iconomiei lui Dumnezeu, iată ca a venit un bărbat cu femeia lui care avea 
cancer la san. Bărbatul l-a rugat sa-i vindece femeia. El i-a răspuns ca-i păcătos si nevrednic de o 
astfel de fapta. Bărbatul femeii insa, ii ruga stăruitor sa se induplece si sa-1 miluiască femeia. Când 
si-a pus mana pe rana si a făcut asupra ei semnul sfintei cruci, indata s-a vindecat femeia. Si de 
atunci Dumnezeu a făcut prin el multe semne, nu numai pe când trăia dar si după moarte. 



CAPITOLUL 57 

MOARTEA STALPNICULUI SIMEON SI DESPRE AVVA IULIAN STALPNICUL 

La patru mile de oraşul Aegeae era un stalpnic numit Simeon. Acesta lovit fiind de trăsnet, a 
murit. Avva Iulian Stalpnicul, (care locuia langa un golf al marii) a spus ucenicilor sai intr-un timp 
in care nu obişnuia sa tamaieze: 

- Puneţi tamaie si tamaiati! 

- Pentru care pricina, părinte? au intrebat ei. 

- Fratele Simeon cel din Aegeae a murit lovit de trăsnet si iată sufletul lui se urca la cer cu 
bucurie. 

Si erau depărtaţi unul de altul ca la douăzeci si patru de mile. 



CAPITOLUL 58 
lARASI DESPRE IULIAN 

Avva Ştefan Trihinas ne povestea si aceasta despre avva Iulian Stalpnicul: 

S-a arătat un leu in ţinutul in care trăia avva Iulian si omora mulţi străini si băştinaşi. Intr-o zi a 
chemat pe ucenicul sau numit Pancratie si i-a zis: 

- Du-te cam la doua mile spre miazăzi; acolo ai sa găseşti un leu culcat. Si spune-i leului: 
"Smeritul Iulian iti spune in numele lui lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, pleacă din 
ţinutul acesta!" 

Fratele a plecat si l-a găsit pe leu culcat. Când i-a spus ucenicul cuvintele bătrânului, leul a 
plecat indata si toţi au slăvit pe Dumnezeu. 



CAPITOLUL 59 

VIATA LUI AVVA TALALEU CILICIANUL 

Avva Petru, preotul aceleiaşi lavre, povestea despre avva Talaleu cilicianul, ca a trăit şaizeci de 
ani viata călugăreasca si n-a incetat o clipa de a plânge si de a spune mereu: 

- Dumnezeu ne-a dat viata aceasta pământeasca spre a ne pocăi deaceea ne silim sa facem 
acest lucru cat mai deplin. 



CAPITOLUL 60 
FAPTA MINUNATA A UNEI CĂLUGĂRITE PRIN CARE A FĂCUT CĂLUGĂR PE UN ADORATOR AL El 

Pe când eram la Alexandria un bărbat iubitor de Dumnezeu ne-a povestit istorioara aceasta: 

O călugărita sihastrea in casa sa si se ingrijea de mântuirea sufletului ei, in post, rugăciuni, 
privegheri si milostenii. Dar diavolul care se lupta necontenit cu neamul omenesc, n-a răbdat 
virtutiile acestea ale fecioarei ci a incercat sa arunce in ea un praf. A făcut ca un tanar sa se 
indragosteasca puternic de ea. tânărul stătea toata ziua in fata casei ei. Când voia călugărita sa 
iasă afara si sa se duca la biserica spre a se ruga, tânărul nu-i dădea pace: o intreba de vorba, o 
supară, asa cum obişnuiesc sa facă indragostiti, incat călugărita a fost nevoita, din pricina 
supărărilor ce i le făcea tânărul, sa numai iasă din casa. Intr-o zi, a trimis călugărita pe slujnica 
sa la tanar sa-i spună: "Vino ca te cheamă stăpâna mea!" Tânărul s-a dus la ea bucurandu-se ca unul 
care credea ca si-a atins scopul. Călugărita stătea la războiul ei de ţesut si i-a spus tânărului: 

- Şezi! 

După ce s-a aşezat i-a spus: 

- Spune-mi te rog tanarule, pentru ce nu-mi dai pace si nu ma laşi sa ies din casa mea? 

- E drept, domnita, i-a răspuns tânărul, dar imi eşti tare draga. Când te vad ma aprind. 

- Ce frumuseţe ai găsit la mine ca sa ma iubeşti atât de mult? l-a intrebat ea. 

- Ochii tai m-au scos din minţi, a răspuns el. 

Călugărita când a auzit ca ochii ei l-au scos din minţi pe tanar, a luat suveica si si-a scos cei doi 
ochii ai ei. Când tânărul a văzut ca din pricina lui si-a scos ochii călugărita, lovit de durere a 
plecat la Schit si a ajuns si el monah incercat. 

CAPITOLUL 61 



VIATA LUI AVVA LEONTIE CILICIANUL 

Părinţii spuneau despre avva Leontie cilicianul ca era renumit in biserica cea noua a Stăpânei 
noastre sfintei Născătoare de Dumnezeu Măria. Timp de patruzeci si cinci de ani n-a ieşit din 
biserica. Era gânditor si avea grija de el insusi. 

Tot despre el ne mai spuneau ca daca vedea vreun sărac venind la el ii da pomana cu mana 
lui daca era orb. Daca vedea ii punea pomana inaintea sa sau la temelia stâlpului sau pe 
pamant sau pe treptele bisericii si de acolo o lua săracul. 

Un batran l-a intrebat: 

- Pentru ce, părinte, nu dai pomana cu mana? 

- larta-ma, părinte, a răspuns el, dar nu sunt eu cel care dau ci Stăpâna mea Născătoarea 
de Dumnezeu, care ma hrăneşte si pe mine si pe ei. 



CAPITOLUL 62 

VIATA LUI AWA ŞTEFAN PREOTUL MĂNĂSTIRII ELIOTILOR 

Ne povestea noua un batran despre avva Ştefan, preotul lavrei Eliotilor, ca pe când stătea in 
chilia lui, dracul i-a băgat un gând, zicandu-i: 

- Pleacă , nu-ti prieşte statul in mănăstirea aceasta! 
Bătrânul a spus dracului: 

- Pe tine nu te ascult! Ştiu cine eşti! Nu vrei pe cineva mântuit. Dar Hristos Fiul 
Dumnezeului Celui Viu, te va zdrobi pe tine. 



CAPITOLUL 63 

DESPRE ACELAŞI 

Tot despre el spunea ca pe când stătea in chilia lui si citea, i-a apărut dracul in fata lui si i- 
a zis: 

- Pleacă de aici , nu-ti foloseşte statul in mănăstirea aceasta! 

- Daca vrei sa plec, fa ca sa merg pe scaunul pe care stau. 

Si bătrânul sta pe un scaun impletit cu nuiele. Dracul când a auzit a făcut sa meargă indata nu 
numai scaunul lui, dar si toata chilia. Bătrânul vazand viclenia dracului i-a zis: 

- Intr-adevar, pentru ca te vad grăbit, n-am sa plec. 
Si facandu-si rugăciunea, dracul s-a făcut nevăzut. 



CAPITOLUL 64 

DESPRE ACELAŞI 

Trei călugări s-au dus la avva Ştefan preotul si au început sa-i vorbească timp îndelungat despre 
folosul sufletului. Bătrânul insa tăcea. Călugării atunci i-au spus: 

- Nu ne răspunzi nimic, părinte? Am venit la tine ca sa ne alegem cu un folos sufletesc. 

Atunci bătrânul le-a răspuns: 



- Iertati-ma, dar nu ştiu ce ati vorbit pana acum. Eu va spun ceea ce am: noaptea si ziua 
nu contemplu altceva decât pe Domnul nostru lisus Hristos, răstignit pe Cruce. 

Si declarandu-se mângâiaţi sufleteşte din aceste cuvinte, au plecat. 



CAPITOLUL 65 
DESPRE ACELAŞI 

Avva loan, zis si Molivas, ne-a povestit despre avva Ştefan următoarele: 

Odată era foarte greu bolnav si doctorii l-au silit sa mănânce carne. Fericitul bărbat avea un 
frate laic, foarte evlavios, care trăia potrivit poruncilor lui Dumnezeu. S-a întâmplat sa vina 
fratele lui chiar pe când bătrânul manca din carne. Când la- văzut s-a întristat foarte tare, 
zicandu-si ca după atâta asceza si infranare a mâncat la sfârşitul vieţii lui carne. Dar indata a 
căzut in extaz si a văzut pe cineva care i-a spus: 

- Pentru ce te superi din pricina preotului pe care la-i văzut mâncând carne? Nu ştii ca a 
mâncat de nevoie si pentru ca sa facă ascultare? Intr-adevar nu trebuie sa te superi. Iar daca 
vrei sa vezi in ce slava este fratele tau, intoarce-te si uita-te! 

Când s-a intors a văzut pe preot răstignit ca si pe Hristos. Si i-a spus cela ce i s-a arătat: 

- lata in ce slava este! Slăveşte, aşadar, pe Cel ce slăveşte pe cei ce II iubesc cu adevărat. 



CAPITOLUL 66 

VIATA LUI AVVA TEODOSIE SIHASTRUL 

Ne povestea noua avva Antonie, stareţul lavrei Eliotilor, zidita de el , despre avva Teodosie, 
sihastrul care spunea despre el: 

- înainte de-a ajunge sihastru, am căzut in extaz si vad un tanar care strălucea mai mult 
decât soarele. Luandu-ma de mana, imi spune: 

- Haide, ca ai sa lupţi! 

Si m-am dus intr-un teatru a cărui mărime n-o pot descrie. Si vad teatrul plin de bărbaţi o 
parte imbracati in alb si alta parte etiopeni. Când m-am apropiat de arena teatrului, vad un 
etiopian, nespus de mare, viteaz su urat la chip, al cărui cap atingea norii. Atunci imi spune 
tânărul care mi s-a arătat: 

- Cu acesta ai sa te lupţi. 

Eu când am văzut pe etiopian, m-am infricosat si am inceput sa tremur. Si am rugat pe tânărul 
care ma conducea, zacandu-i: 

- Care om cu fire muritoare poate sa se lupte cu acesta? 

- Intra cu curaj, mi-a spus el. După ce-l dobori, te incununez si iti dau cununa de biruitor. 

Am intrat in arena si am inceput sa ne luptam unul cu altul. Când eram pe cale sa-l birui a 
venit acel bun arbitru si m-a incununat, dandu-mi cununa. Poporul etiopian, scoţând sunete 
ascuţite, s-a făcut nevăzut. Celalalt care era imbracat in alb, a lăudat pe cel care m-a ajutat si 
mi-a dat prilejul sa castig victoria. 



CAPITOLUL 67 
DESPRE ACELAŞI 



Avva Chiriac, ucenicul lui avva Teodosie sihastrul, ne povestea despre el spunând ca a sihastrit 

treizeci si cinci de ani. Manca la doua zile si tăcea tot timpul nevorbind cu nimeni. Daca vroia sa 

spună ceva, arata prin semne. Pe el l-am văzut si eu in lavra Eliotilor, căci am trăit in ea zece 
ani. 



CAPITOLUL 68 

DESPRE ACELAŞI 

Avramie, stareţul noii mănăstiri a Sfintei Născătoare de Dumnezeu Măria, auzind ca avva Teodosie 
n-are haina pe care s-o poarte iarna, i-a cumpărat o haina. Intr-o zi pe când era imbracat cu 
ea si dormea (căci bătrânul dormea intr-un mic scaun) au venit hoţii si l-au dezbrăcat de haina si 
după ce i-au luat-o, au plecat. Cu toate ca s-a intamplat asa totuşi bătrânul n-a spus nimănui 
nimic. 



CAPITOLUL 69 

VIATA LUI AVVA PALADIE SI A UNUI CĂLUGĂR TESALONICIAN NUMIT DAVID 

Ne-am dus in Alexandria, eu si călugărul Sofronie, inainte de călugăria sa, la avva Paladie, bărbat 
iubitor de Dumnezeu si rob al Lui, care isi avea mănăstirea lui in Litazomeno. Si la-m rugat sa 
ne spună un cuvânt folositor sufletului. Si bătrânul a inceput sa ne spună: 

- Copiilor, timpul de aici este scurt. Sa luptam si sa ne nevoim aici puţin, ca sa ne bucuram mai 
mult de mari bunătăţi in veac. Uitati-va la mucenici, uitati-va la cuviosi, uitati-va la asceţi , cum 
au suferit ei ca nişte viteji! Vremile trecute i-au cunoscut, iar noi ii admiram pentru răbdarea 
lor. Fiecare din cei care aud despre ei mărturisesc cu mare admiraţie despre răbdarea fericiţilor 
mucenici, răbdare care intrece firea omeneasca. Unora li s-au scos ochii, altora li s-au tăiat 
mădularele, unora mâinile, altora picioarele, pe alţii i-a ars focul deodată iar pe unii incetul cu 
incetul; alţii au fost inecati in râuri iar alţii in mare; pe unii i-au sfâşiat de vii fiarele sălbatice 
ca pe nişte făcători de rele, iar pe alţi prin noi meşteşuguri, i-au mâncat inainte de a murii, 
pasările răpitoare. Si intr-un cuvânt, cine ar putea sa spună toate felurile de chinuri născocite 
impotriva lor, pe care vrăjmaşul drac le-a adus impotriva mucenicilor si asceţilor iubitori de 
Dumnezeu si pe care le-au răbdat si s-au luptat cu ele? Prin bărbăţia sufletului au invins 
slăbiciunea trupului. Au nădăjduit ca bunătăţile viitoare sunt mai de preţ decât chinurile prezente. 
Pe acelea le-au aşteptat si le-au primit. Aceasta purtare a lor a arătat tăria credinţei lor in doua 
chipuri: pe de o parte ca au suferit cu bărbăţie extraordinarele chinuri ale trupului , pe care 
diavolul, duşmanul nostru, le-a adus impotriva lor. 

Aşadar, daca vom suferi chinurile si cu ajutorul lui Dumnezeu le vom rabdă, vom fi gasiti cu 
adevărat iubitori de Dumnezeu, iar Dumnezeu va lupta impreuna cu noi si ne va uşura mai mult 
chinurile. Cunoscând aşadar vremurile in care trăim si ştiind copii si de ce lucrare vom avea 
nevoie, sa ne folosim de pocăinţa cea buna , ca sa ajungem temple ale lui Dumnezeu. Daca 
lucram asa vom avea parte de-o cinste nu mica in veacul viitor. 

Si ne mai spunea iarasi avva Paladie: 

Sa ne aducem aminte de Cel care nu avea unde sa-si plece capul. (Matei, VIII) 



Spunea iarasi bătrânul: 

Necazul, după spusa apostolului Pavel, da naştere la răbdare (Romani V, 3). Sa facem deci mintea 
noastră in stare sa primească împărăţia Cerurilor. 



Spunea iarasi: 

Sa nu iubim copii , lumea si cele din lume (I loan 2, 15). 



Sa avem grija de gânduri; acesta este un leac care duce la mântuire. 

* * * 

L-am intrebat noi pe avva Paladie: 

- Fii bun părinte si spune-ne ce pricina si ce gânduri te-au făcut sa te călugăreşti? 

Bătrânul era din Tesalonic si ne-a povestit: 

- In tara mea, ca la trei stadii depărtare de zidurile oraşului era un monah care stătea zăvorât in 
chilia sa. Acest bărbat foarte virtuos, milostiv si infranat, era de fel din Mesopotamia si se numea 
David. A stat inchis in chilia lui şaizeci de ani. Din pricina barbarilor, zidurile oraşului erau păzite 
de ostaşi. Intr-o noapte ostasiicare păzeau zidul din partea in care se afla chilia călugărului, vad ca 
prin toate ferestrele chiliei călugărului ieşea foc. Soldaţii au crezut ca barbarii au dat foc chiliei. 
Când s-a făcut ziua, soldaţii au ieşit si s-au dus la chilia bătrânului; au găsit insa pe batran 
nevătămat si chilia intreaga si s-au minunat. Noaptea următoare au văzut acelaşi foc in chilie. 
Lucrul acesta s-a intamplat nopţi de-a rândul. Si s-a aflat asta in tot oraşul si ţinutul acela, incat 
mulţi oameni privegheau noaptea pe zid ca sa vadă focul. Asa s-a intamplat pana la moartea 
bătrânului. Vazand deci aceasta minune nu odată ci de mai multe ori, mi-am zis in sine-mi: Daca 
Domnul dăruieşte robilor sai in lumea aceasta o astfel de slava, cat de mare va fi slava in veacul 
ce va sa vie, când fata lor va străluci ca soarele! 

Aceasta a fost fiilor, pricina care a făcut sa ma calugareasc. 

Sfanţul loan Rusul 

Din viata si minunile sale 



Cea mai probabila data a naşterii Sfanţului loan Rusul este anul 1690. Si aceasta pentru 
ca, la războaiele care au inceput la 1711 si s-au terminat in 1718, a fost soldat 
in Armata Ţarista a lui Petru cel Mare al Rusiei. 

Oastea otomana neinvinsa, trecând din victorie in victorie, răspândise frica in toate 
neamurile. Sf. loan Rusul, alăptat cu izvorul Ortodoxiei de către părinţii sai creştini, lupta 
acum sa-si apere tara - Rusia, fiind profund zguduit de oroarea războiului - miile de 
tineri, femei, copii, bătrâni, care raman morţi acolo pe unde trece vijelia, nebunia 
vrăjmaşilor iubitori de război. 

PRIZONIER DE RĂZBOI 

In luptele pentru dezrobirea Azofului este făcut prizonier impreuna cu mii de alţi 
compatrioţi si dus la Constantinopol, iar de aici in ţinutul Procopie, aproape de Cezareea 
Palestinei, in Asia Mica, si este dat in stăpânirea unui Aga (ofiţer superior) turc, care 
conducea o tabăra militară de ieniceri. 

ESTE SILIT A SE LEPĂDA DE HRISTOS 

Osândit sufleteşte la dispreţ, pentru ura turcilor, el nu este decât un "ghiaur", un 
"necredincios" vrednic de aspre chinuri: ii bat cu bete groase de lemn, ii lovesc cu 
picioarele, ii scuipa, ii ard parul si pielea capului, ii arunca in gunoiul grajdului si ii obliga 
sa trăiască cu animalele. 

Suporta toate chinurile cu o stăruinţa si o bărbăţie vrednica de mirare. Străluceşte astfel 
preţiosul sau caracter creştin, luminează asemenea soarelui frumuseţea cea dinlăuntru a 
celui ce din copilărie s-a predat lui Hristos. La loviturile cu bete, la ocările si la loviturile 
cu picioarele ale turcilor, răspunde cu cuvintele Sfanţului Apostol Pavel: "Cine poate sa 



ma despartă de dragostea Hristosului meu? Tristeţea sau strâmtoarea, prigoana, 
goliciunea sau robia? Am convingere, credinţa si dragoste către Domnul meu lisus Hristos, 
unul născut Fiu al lui Dumnezeu si nimic nu ma va desparţi de dragostea Lui. Ca rob 
ascult poruncile Tale, in treburile slugărniciei" - spune Sfanţul ofiţerului care ii silea sa se 
lepede de Hristos. "Insa in credinţa mea in Mântuitorul Hristos, nu-mi eşti stapan". 

"Imi amintesc coroana de spini, scuiparile, loviturile, palmuirile si moartea pe cruce si 
sunt bucuros sa primesc si eu cele mai mari si cumplite chinuri; de al meu lisus Hristos 
insa nu ma lepăd." 

Astfel, Sf. loan primeşte asprele condiţii ale vieţii martirice, torturile, şederea impreuna 
cu animalele in staulul care ii amintea de staulul Betleemului, nevointele, posturile, 
privegherile, rugăciunile fara de număr, incat a imblanzit sălbăticia turcilor care, uimiţi, 
ii numesc "Sfanţ". 

Prin îngerul Domnului a trimis mâncare intr-o farfurie de arama din Procopie, din Asia 
Mica, la stăpânul taberei. Aga, care in acea vreme se afla la Mecca, in Arabia, iar acesta 
a mancat-o acolo calda. Intorcandu-se după 3 luni, acesta a arătat celorlalţi ofiţeri 
farfuria cu insemnele taberei pe ea. 

Aceasta minune făcuta de sfanţul cu ingaduinta Domnului a oprit ura si neinduplecata 
manie a chinuitorilor sai. Strălucirea Sa sufleteasca si morala a potolit in cele din urma 
cruzimea turcilor. 

SFÂRŞITUL 

Un reazim avea sfanţul la toate luptele si o mângâiere in aspra viata a torturilor. Se 
retrăgea la rugăciuni, inghenuncheri, privegheri si se impartasea pe ascuns, fata de turci, 
cu Preacuratele Taine ale Domnului. Sfânta impartasanie din fiecare sâmbăta era marea 
lui odihna. Ştiind ca i s-a apropiat sfârşitul acestei vieţi trecătoare, la 27 mai 1730 l-a 
instiintat pe preotul care avea grija de el, iar acesta i-a adus Sfânta împărtăşanie 
inlauntrul unui mar pe care ii scobise. S-a impartasit acolo in grajd pentru ultima data. 
Robia lui trecătoare si cumplita pătimire au luat sfârşit. Sfanţul loan a trecut către 
veşnica bucurie si fericire de indata ce a primit Preacuratele Taine. 

INMORAAANTAREA 

Preoţii si creştinii mai de vaza din Procopie au luat trupul sfanţului cu învoirea turcilor. Cu 
emoţie si cu lacrimi de adânca cucernicie si evlavie, cel pana mai ieri rob si sclav este 
ingropat de creştini, turci, armeni asemeni unui stapan. Au ridicat pe umeri acel mult 
trudit trup si cu lumânări si tămâieri, cu atenţie si evlavie l-au dus in cimitirul creştin, la 
mormântul pregătit, intorcand astfel trupul pământului mama. 

VEDENIA DUMNEZEIASCA 

Bătrânul preot care in fiecare sâmbăta ii asculta suferinţa si torturile si care ii impartasea 
cu Sfintele Taine, a văzut in vis pe Sfanţul loan in noiembrie 1733. Acesta i-a spus ca 
trupul sau a rămas, cu harul lui Dumnezeu, intact, intreg, neputrezit asa precum ii 
ingropasera; sa-l scoată si sa ii aibă ca binecuvântare veşnica a lui Dumnezeu. După 
şovăielile preotului, din ingaduinta lui Dumnezeu, o lumina cereasca a strălucit deasupra 
mormântului, asemeni unui stâlp de foc. Creştinii au deschis mormântul si o, minune! 
Trupul sfanţului se găsea intact, neputrezit, inmiresmat cu acel parfum dumenzeiesc pe 
care continua sa-l aibă pana astăzi. Cu mare bucurie sufleteasca si evlavie l-au ridicat, au 
luat in braţele lor acest dar dumnezeiesc - sfintele moaşte si l-au dus in biserica unde 
obişnuia sa privegheze sfanţul. 



OSAAAA PASA ARDE SFINTELE MOAŞTE 

Intr-o înfruntare dintre Sultan si Ibrahim al Egiptului, Osama Pasa, trecând prin Procopie - 
ca trimis al sultanului, arde sfintele moaşte, vrând a se răzbuna pe creştini. Vazand insa 
Sfanţul trup miscandu-se in mijlocul focului, turcii s-au ingrozit si au fugit, părăsind acest 
lucru nelegiuit pe care ii făceau. După plecarea turcilor, in cealaltă zi, creştinii au 
imprastiat cărbunii si cenuşa si au găsit trupul sfanţ intreg. Nu patise nimic, era tot 
mlădios si inmiresmat ca si mai inainte. l-a rămas numai o negreala de la jar si de la fum, 
negreala care o păstrează pana astăzi. 



Un baston! 

Cel ce merge in biserica ce adăposteşte moaştele Sfanţului loan Rusul vede acolo un dar 
simplu si sărăcăcios: un baston! Este agatat la locul de inchinaciune din fata raclei 
Sfanţului. Bastonul este al bătrânei Măria Siaca din Frenaro (Cipru), care timp de 18 ani a 
avut de suportat o boala asa de grava la coloana, incat era nevoita sa umble cu fata 
foarte apropiata de pamant. 

La 11 august 1978 aproape o suta de locuitori din Cipru organizează un pelerinaj la Sfanţul 
loan Rusul si este adusa Măria Siaca de către rudele ei. Aici, la racla sfanţului, este 
ridicata de ceilalţi pe braţe pentru a se putea inchina sfintelor moaşte. îndurerata, 
bătrâna priveşte fericitul trup al sfintului si plânge, cerând puţin ajutor dumnezeiesc mult 
chinuitelor ei bătrâneţi, l-a văzut Sfanţul durerea, i-a văzut măreţia sufletelui, i-a văzut si 
credinţa. 

In fata ochilor tuturor, ceva asemeni unei mâini nevăzute a apucat-o cu putere de umeri 
si, incet a inceput sa-i indrepte trupul, li trosneşte mijlocul si iată! - bătrâna sta acum 
dreapta! Consătenii ei plâng. Se trag clopotele bisericii. Se face o rugăciune de mulţumire 
de către toţi ciprioţii, care nu-si mai pot stăpâni lacrimile. Numai cel ce s-a intamplat sa 
fie acolo in ceasul in care s-a petrecut minunea poate intelege cu adevărat aceste clipe. 

La sfârşit se aude glasul bătrânei: "Feciorul meu, Sfanţul meu, nu am ce sa-ti dau, sunt 
săraca. Iti las bastonul meu, ca nu-mi mai trebuie pan' la moarte!" 

In Cipru ziarele au zis: "Măria Siaca, după pelerinajul făcut in Grecia la Sfanţul loan Rusul 
poate sa-si privească acum consătenii in fata, pentru ca aproape 20 de ani era gârbovita si 
nu vedea decât pământul. Prin minunea Sfanţului insa s-a indreptat, iar acum este cu 
desăvârşire bine!" 

Apoi Moise a pus toiegeie înaintea Domnului, in cortul mărturiei. (Numerii 17,7) 

Minune întâmplata unui om de ştiinţa 

Povesteşte domnul doctor Matzuros din oraşul Limni (de pe aceeaşi insula pe care se afla 
si biserica cu sfintele moaşte ale Sfintului loan) către I.P.S. Hrisostom, mitropolitul 
Halkidei. 

"Prea Sfinţite, nu sunt un habotnic, un neştiutor de carte; sunt medic, iar mai inainte 
eram ateu. M-am imbolnavit. Analize, examinaţii, iese diagnosticul: cancer la intestinul 
gros. Confraţii doctori imi spun adevărul: am cancer in forma avansata (metastaza), intr- 
un loc care aproape sigur conduce la moarte. 



Ma găseam in clădirea fundaţiei "Pantocrator" din Atena, unde sint ingrijiti bolnavii de 
cancer. După instiintarea pe care am primit-o despre boala mea, pe cind ma găseam 
singur, intins pe pat, mi-am venit in sine si mi-am intors mintea, sufletul si inima către 
Dumnezeu, in care nu credeam. M-am ridicat pe marginea patului, cu picioarele pe 
podea; vorbeam singur, ma rugam lui Dumnezeu, ii ceream sa ia aminte la mine: 
"Dumnezeul meu, am spus, nu credeam in Tine, spuneam ca totul este un basm. Omul si 
ştiinţa imi spuneam ca sint totul. Primeşte pocăinţa mea si, daca ma consideri vrednic, 
vindeca-mi boala prin sfintul al cărui trup intreg ii avem aici, aproape de noi." Cineva bate 
la usa. II poftesc sa intre. Usa se deschide si intra un medic tinar, frumos, binevoitor. 

- Ce faci , doctore, m-a intrebat, cum iti merge? 

- Ce sa fac, frate, sa spun adevărul - mor. 

- Nu, doctore, nu mori. O sa iau eu tot ce ai rau inauntru. 

- Cine eşti tu tinere? Mie mi-a albit parul in aceasta ştiinţa si cunosc ce am. 

- Sint acela pe care l-ai cerut mai inainte. La revedere, doctore! 

Am ieşit imediat pe hol si am intrebat daca a văzut cineva pe acel doctor tinar. Ceilalţi 
medici mi-au spus: "Confrate draga, din necazul pe care ii ai, intr-o clipa ai văzut acel 
vis". Insa nu, eram sigur ca după rugăciune ii văzusem pe Sfintul. Vazind ca nu glumesc si 
ca insist, mi s-au făcut iarasi analizele si examinări. La următoarele analize cancerul 
dispăruse. Citi si citi n-au văzut apoi cele doua plicuri cu analizele: cele cu cancer si, 
după intimplarea istorisita mai sus,fara cancer! 

" Prea Sfinţite, nu sint habotnic... Am văzut pe Sfintul... M-a vindecat..." 

10 aprilie 1964 

"Dumnezeu insusi a dat oamenilor ştiinţa vindecării, ca sa se mărească intru leacurile 
Sale cele minunate... In boala ta nu fi nebagator de seama, ci te roagă Domnului si El te 
va tămădui." (înţelepciunea lui lisus Sirah 38,6-9) 

Ca in cartea de religie 

Intr-unul din cele doua spitale pentru copii din Atena, o mama sta zi si noapte la capatiiul 
copilului sau pe care l-au adus urgent din Patra deoarece afecţiunea cronica a acestuia - 
paralizia membrelor inferioare - s-a agravat in ultimele zile. La spital insa, de ani de zile 
se aplica permanent tratamentul cunoscut (lipseşte calciul din organismul copilului)... 

Intr-o dupa-amiaza, cind soarele era aproape de apus si foarte puţine raze mai luminau 
salonul spitalului, mama si-a amintit cum mergea la o bisericuţa a Maicii Domnului, pe o 
inaltime afara din Patra, si se ruga aprinzind candelele, citeodata cu soţul, citeodata cu 
copiii... Mintea ei zboară la bisericuţa si se roagă: "Preasfinta Născătoare de Dumnezeu, 
Maica dulce care si tu ai suferit, ajuta-mi copilul. Trimite un sfint, vezi-l pe sărmanul meu 
cum se chinuieşte, neputind sta pe picioarele lui. Ajuta-l Preasfinta, pe copilaşul meu 
chinuit". 

- Mama, ce spui, cu cine vorbeşti? 

- Gheorghita, copilul mamei, iti aminteşti cum citeai la religie ca Domnul nostru cind trăia 
acolo, in Palestina, deschidea ochii orbilor, ridica pe cei paralizaţi si-i făcea sa meargă, 
invia morţi? Spune-i Gheorghita, ca pe tine te asculta, ca tu eşti copil bun, spune-i lui 
Hristos sa te facă bine. 

Copilul suferind se uita cu privirea lui nevinovata la mama, la soarele care apune; priveşte 
sus si privirea i se pierde către ceruri. Noaptea următoare Gheorghita a văzut in vis un 
cavaler frumos, calare pe o mindrete de cal. S-a oprit in fata lui si i-a spus: 



- Ridica-te, fa un salt si urca pe calul meu! 

- Dar eu sint paralizat, nu ma pot ridica si nu ma pot tine drept pe picioarele mele. 

- Da-mi mina, Gheorghita, urca pe calul meu. Eu sint Sfintul loan din Rusia. M-a trimis 
Domnul sa-ti aduc harul Sau si puterea Lui sa te vindeci. 

Pe jumătate adormit, copilul se chinuie sa se ridice in picioare. Se trezeşte mama si-l 
prinde in braţe ca sa nu cada de pe pat. 

- Mama, tine-ma, Sfintul loan din Rusia mi-a spus sa ma ridic. 

Dimineaţa, asistenta care fusese de serviciu in acea noapte ii spune profesorului doctor ca 

acel copil paralizat din Patra, acum paseste. Doctorul vine, ii examinează: loveşte cu 

ciocănelul genunchii copilului, ii inteapa picioarele cu acul si organismul reacţionează 

exact. 

Copilul era vindecat. 

"Mergeţi, le-a spus profesorul, si Dumnezeu sa fie cu voi". 

Lasati copiii si nu-i opriţi sa vina ia Mine, ca a unora ca aceştia este imparatia cerurilor... 
De nu va veţi intoarce si nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra in imparatia cerurilor. 
(Matei 19, 14; 18,3) 

"Sfinte Ioane, ma urasti?" 

Au trecut 8 ani de la ziua nuntii lor. In zadar au aşteptat insa domnul Ghiorgos K. si soţia 
sa sa le vina pe lume un copil. Inima lor este arsa de o tristeţe adinca si de nevindecat. Ce 
jalnica este viata pentru o femeie care nu are copii, care nu este mama! Soţul, intristat si 
el, incearca sa-i dea curaj: "Ai răbdare, ii spune, asta-i voia Domnului; cu lacrimi si 
supărare nu poţi sa schimbi nimic. Scopul nuntii nu este numai dobindirea copiilor, ci si 
creşterea noastră duhovniceasca, unirea aici si in veşnicie cu Dumnezeu ". 

Doamna Arhondula stăruia insa sa se roage, sa se roage din toata puterea sufletului ei. De 
mica, mama o invatase sa se roage totdeauna pentru ca, spunea, adevăraţii oameni se 
roagă din toata inima si rugăciunea ii inarmeaza cu răbdare si perseverenta in luptele 
grele ale vieţii. Mersese de multe ori cu familia si la biserica Sfintului loan. După căsătorie 
se ruga adesea: 

"Mare Sfinte Ioane, te rog, te implor, mijloceşte către Domnul nostru si roaga-L sa ma 
invredniceasca sa devin si eu mama. Oamenii si ştiinţa lor mi-au spus ca eu nu voi fi 
niciodată mama. Braţele mele vor ramine goale, casa intunecoasa, inima mea indurerata. 
Eu, Sfinte Ioane, voi aştepta răspunsul din Ceruri, sa-mi dăruiască Dumnezeu un copilaş, 
sa-mi umple casa, inima si viata intreaga de bucurie. O sa aştept. Mare Sfinte Ioane..." 

Iarna lui 1979. Posomorita, doamna Arhondula incearca sa-si adune gindurile si sa se 
roage. Nu poate insa, este istovita si simte ceva urit inauntrul ei. Ar vrea sa plinga, sa 
strige, sa ameninţe. Se intoarce, vede pe perete icoana Sfintului loan si izbucneşte in 
lacrimi: "Ce ti-am făcut eu. Sfinte Ioane, de ce ma urasti? De ce Dumnezeu nu vrea sa-mi 
dea aceasta bucurie? Sfinte Ioane, ma urasti?" 

Noaptea următoare se aud paşi urcind scările ce duc către casa lor si cineva bate la usa. 
S-au trezit amindoi, si ea si soţul. A ieşit doamna sa deschidă. In intunericul de afara vede 
o lumina avind chipul Sfintului loan: 

"Arhondula, ce rugăciune a fost aceea pe care ai facut-o aseară? Sfinţii nu urase pe 
nimeni. Nu este insa voia lui Dumnezeu sa dobindesti acum copii. Vor mai trece doi ani si 
va veni si aceasta bucurie". 



A dispărut lumina, s-a stins si ecoul glasului Sfintului. Au trecut cei doi ani, apoi a venit si 
bucuria de la Dumnezeu: primul, al doilea si al treilea copil. Glasurile lor duioase au 
umplut de fericire casa si inimile părinţilor, 

"Strigat-au drepţii si Domnul i-a auzit, si din toate necazurile lor i-a izbăvit." (Psalmul 
33,16) 

"Asa sunt uitaţi prietenii?" 

De fiecare data cind imi amintesc sau aud aceste cuvinte, povesteşte preotul bisericii, ma 
cuprinde veselia si rid impreuna cu batrinul pensionar Nicolae, fost muncitor la o fabrica 
din zona Pireului. Mos Nicolae (purtind de mai bine de 20 de ani nişte ochelari cu lentile 
groase si vechi, aproape fara nici un fir de par in cap), in discuţiile lui, in rugăciunile lui, 
ii numeşte pe Sf intui loan prieten si intr-adevar ii are ca pe un prieten. Este asa de 
copilăreasca simplitatea si naivitatea lui! 

"Am venit si anul asta, părinte, am venit sa-l salut pe Prietenul meu. De ani de zile sintem 
prieteni! Si cum sa nu fie asa, daca imi implineste imediat tot ceea ce ii cer?" 

Intr-un an batrinul Nicolae a venit supărat, cu o adinca mihnire in suflet. A intrat in 
biserica, nu ne-a salutat ci s-a dus direct la racla cu sfintele moaşte. Cind si-a terminat de 
spus "of"-ul către Sfintul a venit si mi-a zis: "Ce vreţi, azi am mare supărare, adică ce zic 
eu astăzi, ca o am de ieri dimineaţa. Ieri, pe la ora 10, am cumpărat 
o bucata de ficat de miel si i-am spus nevestei sa-l pună la tigaie, iar eu am alergat la 
băcănie sa cumpăr puţin vin. La semafor, unde m-am oprit si aşteptam sa se facă verde, 
am auzit in spatele meu un glas: 

- Asa sint uitaţi prietenii? 

Eram singur. Ma uit in spate - nimeni. Sus la balcoane - nimeni; glasul insa ii auzisem 
foarte aproape de mine. S-a aprins lumina verde, am traversat, am intrat in băcănie; aici 
se auzeau nişte cintari bisericeşti minunate. 

- Frumoasa caseta cu cintari - ii zic vinzatorului. 

- Nu-i caseta mos Nicolae, se transmite Sfinta Liturghie la radio. Astăzi este sărbătoarea 
Sfintului loan Rusul, in Evvia, slujesc acolo 6 arhierei, după cum a spus prezentatorul. 
N-am mai cumpărat nimic. Am ieşit, am traversat pe roşu. Si acum am in urechi 
claxoanele, frinele, strigatele şoferilor. Am ridicat amindoua miinile in sus si le-am făcut 
semn sa oprească toţi, sa pot traversa. 

Ce sa fac? N-am mincat de ieri nimic, nici nu vreau sa maninc. Puţin lucru este sa-ti spună 

un sfint ca l-ai uitat? 

Pot sa-i mai zic acuma prieten? 

Da, mos Nicolae, i-ai fost si ii vei fi prieten. Măcar sa ajungem si noi la simplitatea si la 
curăţia inimii tale. 

11 aprilie 1985 

" Voi sinteti prietenii Mei, daca faceţi ceea ce va poruncesc. De acum nu va mai zic slugi, 
...ci v-am numit pe voi prieteni, pentru ca toate cite am auzit de la Tatăl Meu vi le-am 
făcut cunoscute." (loan 15,14-15) 

"loan Rusul" 



Aproape 2 ore se rugase plingind dl. Constantin Polihronie, mare funcţionar de stat, in 
fata raclei cu moaştele Sfintului. Era imbracat numai in pijama si un taxi ii aştepta la 
poarta bisericii. 

Cind a terminat, a pornit incet spre ieşire, tirindu-si pantofii pe podea. L-am oprit puţin, 
povesteşte preotul bisericii, sa-l intreb, daca vrea sa ne spună, de ce a plins atita, de ce 
venise asa imbracat la biserica si daca nu cumva dorea o camera sa se odihnească puţin. 

- Nu, părinte, m-a odihnit pentru mulţi ani Sfintul, acest mare si făcător de minuni doctor 
căruia ii slujiţi. Astăzi de dimineaţa a venit la spital soţia mea sa ma vadă. De mai bine de 
10 ani nu mai stăteam drept, asa cum sint acum. Din cauza unei afecţiuni cronice a 
sistemului nervos si a unei boli prin care am trecut, mi-am şubrezit atit de mult sănătatea 
incit am fost nevoit sa ies la pensie inainte de termen si sa ma internez in spital. La 2 ani 
după aceasta aveam picioarele paralizate mai mult de 80%. Paralizia, starea sufleteasca 
rea, deznădejdea ma duseseră aproape de moarte. 

Astăzi, aşadar, cind a venit soţia la spital sa ma vadă, m-a găsit dormind si nu m-a trezit, 
ci s-a aşezat pe un scaun alături de patul meu. Pentru citeva clipe a prins-o somnul. Vede 
in vis cum in salonul vecin se făcea vizita doctorilor. In mijlocul lor a zărit pe unul tinar, 
străin. Soţia mea s-a apropiat de el si i-a zis: 

- Doctore, sinteti străin? Va vad pentru prima data la spital. Va rog, in salonul de alături 
zace soţul meu, paralizat de 10 ani. Doctorii mi-au spus adevărul: o sa- mi pierd tovarăşul 
de viata, o sa-mi pierd singurul sprijin. Soţul meu o sa moara. 

- Mergeţi doamna, aşteptaţi, ii voi vedea si pe soţul dumneavoastră. 

- Da, doctore, aştept; spuneti-mi daca vreţi numele dumneavoastră. 

- loan Rusul, i-a răspuns. 

S-a trezit si a sărit de pe scaun! Ma vede cum incerc singur sa ma ridic, sprijinit pe coate. 

- Ajuta-ma, ii zic, cineva ma tine de subsuori si ma ridica, ajuta-ma si tu. 

M-am ridicat in picioare, pe podea. Plinsul soţiei a făcut sa se adune in jurul nostru 
doctorii si asistentele medicale. Doctorul responsabil al secţiei, un creştin cu adevărat 
credincios, a fost profund mişcat cind a auzit de la soţia mea cele petrecute si mi-a spus: 

- Domnule Polihronie, nu cereţi sa va schimbaţi pijamaua, luaţi un taxi si mergeţi la 
biserica vindecătorului dumneavoastră, la sfintul loan, in Evvia, unde se afla sfintele 
moaşte intregi. Mergeţi, multumiti-i din suflet si veniţi apoi sa va facem externarea care 
de aceasta data - lucru rar, desigur - este semnata nu de un doctor ci de un sfint. Cred tot 
ceea ce spun si ca creştin si ca medic. Deasupra ştiinţei noastre este atotputernicia lui 
Dumnezeu si a Sfinţilor Sai... 

Acestea mi-a spus, părinte. Acestea le vedeţi. Dati-mi si sfinţia voastră binecuvintare. 

Acestea le-a spus, acestea le-am văzut la acest om binecuvintat care, cu ochii plini de 
lacrimi nu ştia cum sa-i mai mulţumească Sfintului. 

22 februarie 1984 



După multe peregrinări, moaştele Sfintului loan au ajuns pe insula Evvia, in actualul oraş 
Procopie. Aici s-a ridicat o noua biserica, a cărei construcţie s-a terminat in anul 1951 si 
care adăposteşte astăzi racla cu sfintele moaşte ce izvorăsc tuturor celor ce aleargă cu 
credinţa la ajutorul Sfintului, nesecat riu de tămăduiri si alinări ale suferinţelor celor 
trupeşti si sufleteşti. 

Pomenirea Sfintului loan se savirseste in fiecare an la data de 27 mai. 

Sfinte Mucenice Ioane, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi! 




Sfanţul Marcu Eugenicul, Mitropolitul Efesului 

Comemorat la 19 Ianuarie 



Părintele nostru intre sfinţi Marcu Eugenicul (1392-1444), mitropolitul 
Efesului, s-a născut Manuel, din Gheorghe si Măria, amândoi din familii 
credincioase si binecunoscute ale Constantinopolului, capitala 
Imperiului Roman si a Patriarhatului Ecumenic al Bisericii Ortodoxe. 

In timpul acela partea răsăriteană a Imperiului fusese cucerita de turci, 
Isi imparatul Manuel intrase in negocieri cu papa Martin V, sperând sa 
adune un sinod ecumenic pentru a obţine unirea celor doua biserici, si 
astfel sa câştige ajutor militar din partea monarhiilor vest-europene. 
'Aceste negocieri au fost intrerupte, insa, după ce imparatul a suferit o 
criza. După asediul nereuşit asupra Constantinopolului din 1422 de către sultanul otoman 
Murad II, fiul si succesorul imparatului, loan VIII Paleologul, a reluat negocierile cu noul 
papa. Eugenie IV, si a inceput pregătirile pentru un sinod ecumenic. Patriarhii Alexandriei, 
Antiohiei si ai Ierusalimului au refuzat participarea la sinod, dar au trimis in sila 
reprezentanţi. 

Patriarhul Alexandriei a ales ca unul din delegaţii sai pe ieromonahul Marcu Eugenicul, ale 
cărui lucrări teologice i-au adus faima in intregul imperiu. Atât Imparatul cat si patriarhul 
(losif II al Constantinopolului) au dorit ca Marcu sa fie hirotonit episcop, pentru a ocupa 
locul teolog-sef al delegaţiei Ortodoxe la sinod. La 46 de ani, Marcu a fost ridicat in rangul 
de Mitropolit al Efesului, ce devenise vacant prin moartea mitropolitului loasaf. Vorbind 
de speranţele sale pentru sinod. Sfanţul Marcu a zis: "Mi-am pus speranţa in Dumnezeu si 
in sfinţii comuni ai Bisericilor Estului si Vestului. Intr-adevar, credeam ca totul va merge 
bine cu noi si vom obţine ceva maret si demn de munca si speranţele noastre." 

Pe 27 noiembrie 1437, 700 de episcopi, arhimandriţi, monahi, preoţi si laici au intins 
pânzele spre Italia. Aceasta delegaţie ortodoxa ii includea pe imparatul loan, patriarhul 
losif si 22 de episcopi, printre care se afla Mitropolitul Marcu al Efesului. Prima intrunire a 
sinodului s-a ţinut in Miercurea Mare, 9 aprilie 1438, la catedrala Sfanţul Gheorghe din 
Ferrara, Italia. După 14 şedinţe in Ferrara, ultima vând loc pe 13 decembrie, papa Eugenie 
a transferat sinodul către o locaţie noua (din considerente financiare) la 12 ianuarie 1439. 
Sinodul a reinceput in Florenţa pe 26 februarie si s-a incheiat pe 5 iulie. 

Nu a fost prima data când o astfel de reunire a fost incercata. Negocieri pentru 
restabilirea comuniunii ecleziastice intre Roma si Constantinopole au avut loc de 
aproximativ 30 de ori de la Marea Schisma din 1054. Cea mai importanta dintre aceste 
incercari anterioare a avut loc la Conciliul de la Lyon in 1274. A fost motivata, la fel, in 
buna măsura, de către dorinţa imparatului Mihail VIII pentru ajutor militar din partea 
papalităţii. Despre acel conciliu, episcopul Kallistos (Ware) scrie: Dar unirea s-a dovedit 
nu mai mult decât o intelegere pe hârtie, din moment ce a fost respinsa cu tărie de 
majoritatea covârşitoare a clerului si laicilor din Biserica Bizantina, cat si de bulgari si de 
alte tari ortodoxe. Reacţia generala la conciliul de la Lyon a fost rezumata in cuvintele 
atribuite sorei imparatului: 'Mai bine sa piară imperiul fratelui meu, decât puritatea 
credinţei Ortodoxe'. 



La Ferrara-Florenta principalele probleme in disputa au fost: (1) purcederea Duhului Sfanţ 



(adică adăugirea de către biserica latina a clauzei filioque la crezul niceean); (2) primatul 
papal; (3) purgatoriul; (4) folosirea pâinilor nedospite (azimilor) in Euharistie. (A mai fost 
un alt subiect important pe care unii dintre delgati ar fi dorit sa ii discute, distincţia in 
teologia ortodoxa intre "esenţa" divina si "energiile" divine, dar imparatul, dorind evitarea 
unor alte impedimente pentru unire, le-a interzis participanţilor greci sa discute 
problema.) 

Filioque 

Inca din zilele timpurii ale bisericii, candidaţilor la botez in comunitatea creştina li se 
cerea sa mărturisească credinţa creştina sub forma unui scurt rezumat doctrinar, un "crez" 
(din latinescul credo, "[Eu] cred"). Primul Sinod Ecumenic (Niceea I, 325 d.Hr.) si al doilea 
Sinod Ecumenic (Constantinopol I, 381 ) au stabilit ceea ce a ajuns sa fie cunoscut drept 
Crezul Niceno-Constantinopolitan, sau mai simplu Crezul Niceean. Acest crez s-a bazat pe 
crezurile anterioare de botez ale bisericii, dar a fost dezvoltat pentru a lamuri invatatura 
Bisericii privitoare la dumnezeirea lui Hristos si spre a combate erezia ariana răspândita in 
biserica la acea vreme, ce susţinea ca Hristos a fost o fiinţa creata, decât Dumnezeu 
veşnic. Crezul de la Niceea a fost acceptat universal, atât in răsărit cat si in apus, ca 
exprimarea cea mai importanta a doctrinei creştine, "simbolul credinţei". In 589, un sinod 
local din Toledo, Spania, a adăugat o cuvânt la crez astfel incat sa zică: "Cred.. in Duhul 
Sfanţ, Domnul de viata Datatorul, care din Tatăl si din Fiul purcede" {filioque in latina). 
Acest adaos a fost făcut aparent ca o apărare impotriva arianismului. Roma a respins 
iniţial schimbarea crezului străvechi. De fapt, in secolul 9, papa Leon III a pus ca crezul 
original, fara filioque, sa fie inscris pe placi de argint, in bazilica Sfanţului Petru. Curând 
după anul 1000, insa. Biserica Romei a acceptat modificarea. Subiectul ////oque a ocupat 
de departe cea mai intinsa parte din discuţiile sinodului. Următorul pasaj din "Vieţile 
Stâlpilor Ortodoxiei" descrie obiecţia Ortodoxa la filioque: 

Inr-adevar, aceasta a fost cea mai dureroasa disputa intre Ortodocşi si Latini. Grecii, 
conduşi de Sfanţul Marcu, au insistat ca orice inserţie in crez - filioque sau nu - era 
necanonica. Unii papi dinaintea lui Eugenie nu au sancţionat aceasta adăugire si, in alte 
daţi, alţi papi au sustinut-o. In orice caz, a devenit treptat o adăugire permanenta a 
crezului in apus, si papii ce au urmat au intarit aceasta invatatura eretica, declarând ca 
Duhul Sfanţ purcede din ipostasurile Dumnezeului Tatăl si Dumnezeului Fiul, adică 
existenta Sa este din ambele ipostasuri. Intr-o incercare de combatere a arianismului, 
Apusul a creat doua cauze in Dumnezeire. Ortodoxia afirma ca Tatăl este singura Sursa a 
Fiului si a Duhului - Unul nascandu-se veşnic din El si Celalalt purcezand veşnic din el. 
Dumnezeu, astfel, este Unul deoarece Tatăl este sursa Dumnezeirii, prin aceasta 
realizandu-se unitatea. Adăugirea filioque a fost treptata, deşi Sinoadele Ecumenice 3 si 4 
au stabilit o hotărâre stricta, ca in crez nici un cuvânt sa nu se schimbe, adauge sau 
scoată - nici măcar o silaba. Asupra celor ce ar indrazni sa facă modificări, s-a aruncat 
afurisenii teribile. 

Sfanţul Marcu, impotriva puternicelor obiecţii ale latinilor, a insistat ca canoanele 
Bisericii privind problemele in discuţie sa fie citite cu glas tare inainte de orice altceva. A 
citit hotărârile celui de-al treilea, patrulea, cincilea, şaselea si şaptelea Sinod Ecumenic, 
precum si pasaje din diferiţi sfinţi, incluzând mai mulţi papi, toate afirmând crezul 
original si interzicând orice modificare a lui. Mulţi din călugării latini prezenţi la sinod, 
după ce au auzit hotărârile si actele Sinoadelor Ecumenice, alături de explicaţia lui 
Marcu, au mărturisit ca nu mai auziseră asa ceva pana atunci. Au exclamat ca grecii 
invata mai corect decât sfinţii lor, si s-au minunat de Marcu al Efesului. Totuşi, Latinii au 
oferit mai multe argumente in apărarea filioque: ca filioque nu a fost un adaos la crez, ci 
doar o explicitare; ca Papa, ca si cap suprem al bisericii, are autoritatea sa facă astfel de 



inserţii explicative in crez; si ca hotărârile sinoadelor interzic numai modificările 
neortodoxe in crez. Un compromis s-a căutat in formula acceptata de greci, ca Duhul 
Sfanţ purcede "de la Tatăl prin Fiul". Oricum, o data ce grecii au acceptat formula, latinii 
au insistat ca "prin Fiul" si "de la Fiul" inseamna acelaşi lucru; astfel fiiioque ar trebuie 
acceptat asa cum este: "de la Tatăl si de la Fiul"! Arhiepiscopul Marcu a insistat asupra 
distincţiei, spunând "Daca acceptam ca Duhul Sfanţ purcede si de la Fiul, abolim monarhia 
in Dumnezeire si acceptam doua cauze ale Dumnezeirii". 

Autoritatea papala 

Este clar din Noul Testament si alte scrieri creştine timpurii din perioada apostolica ca 
inca din primul secol au fost trei nivele de hirotonie in biserica: diacon, preot si episcop. 
Episcopul este capul unei comunităţi creştine locale. El prezidează asupra venerării 
euharistice a bisericii; el este responsabil in cele din urma pentru invatarea si apărarea 
doctrinei adevărate. Ca un tata intr-o familie, el este simbolul si păzitorul unităţii 
Bisericii si este responsabil cu păstrarea disciplinei si ordinii dumnezeieşti in biserica care 
ii este incredintata spre păstorire. Pe la inceputul secolului al patrulea, cinci oraşe in 
lumea creştina au luat o poziţie deosebita din cauza importantei lor in Imperiul Roman. 
Episcopii acestor oraşe au ajuns sa fie numiţi "Patriarhi". Alţi episcopi au căutat deseori 
către ei pentru conducere si autoritate morala in dispute doctrinare sau disciplinare 
privind biserica ca un intreg. Primul intre cei cinci Patriarhi a fost Episcopul Romei, Papa. 
Aceşti Patriarhi nu reprezintă un "al patrulea" nivel de hirotonie in biserica; patriarhii sunt 
tot episcopi. Diferite interpretări ale rolului papalităţii in biserica au fost un focar major 
de tensiuni intre Bisericile Răsăritene Ortodoxe si Romano-catolica, mai ales după marea 
schisma de la 1054. Declaraţia poziţiei romane prezentata la sinod zice, "Astfel definim ca 
sfanţul Scaun Apostolic si Pontiful Roman tin primatul asupra lumii; si ca Pontiful Roman 
insusi este succesorul fericitului Petru, căpetenia Apostolilor, si adevăratul vicar al lui 
Hristos. Papa este capul intregii Biserici, si părintele si invatatorul tuturor creştinilor; si 
ca toata puterea i-a fost data prin fericitul Petru de către Domnul nostru hsus Hristos 
pentru a hrăni, conduce si guverna Biserica soborniceasca... Mai mult, reinnoim ordinea 
celorlalţi venerabili Patriarhi, care ne-a fost inmanata prin sfintele canoane, si anume ca 
Patriarhul de Constantinopole va fi al doilea după sfanţul Pontif Roman. Al treilea, intr- 
adevar, este Alexandria; al patrulea, la fel, Antiohia, si al cincilea este Ierusalimul..." In 
contrast cu supremaţia universala si jurisdicatia imediata pe care biserica Romei o 
subscrie papalităţii. Sfanţul Marcu explica punctul de vedere Ortodox succint, scriind: 
"Pentru noi, Papa e ca unul din patriarhi - si numai daca este Ortodox" (adică adera la 
credinţa Ortodoxa si nu se depărtează de la ea). 

Purgatoriul 

Recent publicatul "Catehism al Bisericii Catolice" defineşte doctrina bisericii Romei asupra 
purgatoriului după cum urmează: "Toţi cei ce mor in harul si prietenia Domnului, dar inca 
purificaţi imperfect, sunt intr-adevar asiguraţi de veşnica lor mântuire; dar după moarte 
ei sunt purificaţi, pentru a atinge sfinţenia necesara intrării in fericirea raiului. Biserica 
da numele de Purgatoriu acestei purificări finale a celui ales, care este cu totul diferita 
de pedeapsa celui condamnat. Biserica a formulat doctrina ei de credinţa asupra 
Purgatoriului mai ales la Conciliile de la Florenţa si Trent. Tradiţia Bisericii, referindu-se 
la anumite texte ale scripturii, vorbeşte de un foc curatitor... " Obiecţia ortodoxa la 
doctrina purgatoriului, expusa la sinod de mitropolitii Visarion al Niceei si Marcu al 
Efesului, este ca doctrina latina rezida intr-o distincţie intre un foc etern si unul 
temporar, respinsa de ortodoxie. "Visarion a continuat explicând ca exista un singur foc 
veşnic. Pedeapsa temporara a sufletelor păcătoase consta in faptul ca ei, pentru o vreme, 
pleacă intr-un loc intunecat si sumbru unde sunt pedepsiţi prin privarea de Lumina Divina. 



Insa, ei pot fi scăpaţi din acest loc intunecos si sumbru prin rugăciunile Bisericii, Sfânta 
Euharistie si fapte de caritate făcute in numele lor - dar nu prin foc." Astfel, ambele 
biserici afirma ca sufletul are parte de o purificare [curăţire] continua după moarte, dar 
ortodoxia respinge (sau, cel puţin, refuza sa afirme) ca focul purgatoriului este mijlocul 
unei astfel de purificări. 

Azi mi le 

Diverse practici liturghice au existat in Apusul Latin si Răsăritul grec. O diferenţa notabila 
a fost folosirea pâinii nedospite (azima) in euharistie de către biserica Latina si folosirea 
pâinii dospite in bisericile răsăritene. Ware rezuma decizia sinodului in aceasta problema: 
"Unirea de la Florenţa s-a bazat pe principiul dualităţii: unanimitatea in probleme de 
doctrina; repect pentru riturile legitime si tradiţiile particulare ale fiecărei Biserici... 
astfel ca in ceea ce priveşte azimile, nici o uniformizare nu a fost ceruta Grecilor le-a fost 
permis sa folosească pâinea dospita, in timp ce Latinii continuau sa o utilizeze pe cea 
nedospita." 

Apărarea Ortodoxiei de către Sfanţul Marcu 

Pe măsura ce discuţiile se prelungeau, grija pentru intelegerea teologica si căderea de 
acord au lăsat loc motivelor lumeşti in ambele parti: a papei (pentru a-si supune bisericile 
răsăritene autorităţii sale eclesiastice) si a imparatului (pentru ajutor militar din apus). 
Intr-un efort de a grăbi discuţiile si de a facilita unirea, imparatul loan i-a exclus pe doi 
din cei mai puternici apărători ai ortodoxiei, Marcu al Efesului si Antonie al Eracleei, 
consemnandu-l pe Marcu in chilia sa si punând paznici la usa sa pentru a-l impiedica sa 
plece. O formula de unire a fost scoasa in care ortodocşii au acceptat poziţia bisericii 
Romei in fiecare punct doctrinar disputat. Pana si patriarhul bizantin losif a avut o 
intanire intre patru ochi cu Sfanţul Marcu pentru a-l convinge sa semneze hotărârea. Dar 
Marcu a fost neclintit: "In materie de credinţa, nu trebuie sa existe concesii si slăbiri". Opt 
zile după ce i-a grăbit pe ceilalţi delegaţi ortodocşi sa semneze, patriarhul losif a murit, 
împăratul loan a luat conducerea bisericii in mâini, o acţiune condamnata de Sfanţul 
Marcu: "Nimeni sa nu ne domine in credinţa noastră: nici un imparat, nici un ierarh, nici 
un fals sinod, nici altcineva, ci numai Unul Dumnezeu, care atât prin El cat si prin ucenicii 
Sai ne-a fost data noua". Dar papa si imparatul au inceput sa intimideze delegaţii 
ortodocşi spre a semna. Papa a ameninţat sa isi retragă sprijinul militar daca ortodocşii nu 
semnau. Delegaţia ortodoxa a fost lăsata fara hrana si bani, iar latinii au ameninţat sa isi 
retragă plata stipendiilor promise pentru călătorie si cheltuielile de trai. Delegaţilor 
ortodocşi li s-a oferit mita in schimbul semnaturilor. Unul din episcopii ruşi care nu a 
semnat de prima data hotărârea a fost arestat si intemnitat timp de o săptămâna pana ce 
a fost de acord sa semneze. Cativa episcopi si laici s-au temut pentru vieţile lor si au 
părăsit oraşul. 

In final, Marcu al Efesului a fost singurul episcop Ortodox rămas in Florenţa care a refuzat 
sa semneze hotărârea de unire. "Ortodoxia a fost mai preţioasa pentru Marcu decât Statul; 
Ortodoxia era veşnica comoara. Biserica adevărata a celor ce sunt mântuiţi. Statul 
bizantin e al pământului; s-a născut, a inflorit si va pieri. Dar Ortodoxia este pururea si 
trebuie păstrata ca o lumina veşnica." Iar cat despre ceilalţi delegaţi, "deşi in inimile lor 
mulţi nu au vrut sa semneze, totuşi si-au incalcat conştiinţa ortodoxa de frica morţii, 
pentru bani, pentru mâncare, sau pentru a-l mulţumi pe imparat." Pentru corectitudine, 
trebuie spus ca nu toţi delegaţii din partea romana au fost de acord cu asemenea masuri. 
Unul din teologii latini de frunte, dominicanul loan de Montero, a insistat in mod repetat 
ca sa i se permită lui Marcu al Efesului sa se intoarca la discuţii, dar Imparatul a refuzat. 



Pe 5 iulie 1439, Unirea de la Florenţa a fost confirmata. După ce episcopii greci au semnat 
hotărârea, in timp ce papa Eugenie semna, a intrebat daca Marcu al Efesului a semnat si 
el. Când i s-a spus ca nu, a exclamat: "Atunci nu am obţinut nimic!" Cu toate acestea, o 
slujba de celebrare a unirii s-a ţinut in ziua următoare, si grecii s-au intors la 
Constantinopole. La 1 februarie 1440, navele purtandu-i pe greci au trecut prin Cornul de 
Aur. Prin neguţătorii care au fost in Ferarra si Florenţa, faima si rezultatele lui Marcu au 
sosit inaintea sa in capitala. După ce s-a descris rezistenta sa eroica, poporul ii aştepta sa 
isi aplaude si sa isi incurajeze eroul. Cineva a descris comportarea populara fata de 
Marcu, astfel: "Efeseanul privea mulţimea ce ii preaslavea pentru ca nu semnase. Poporul 
ii venera precum israelitii de demult pe Moise si pe Aaron. Toţi ii lăudau si ii ziceau 
'sfanţ"'. Chiar si cei ce erau impotriva lui Marcu ziceau: "Nu a primit nici daruri, nici aur" 
de la papa. îngroziţi, credincioşii i-au evitat pe episcopii care semnaseră si chiar i-au 
insultat. Clerul rămas in Constantinopole de asemenea nu dorea sa celebreze cu unionistii. 
In acest timp, patriarhii răsăritului au anunţat ca nu sunt legaţi de nimic din cele ce au 
semnat reprezentanţii lor. Marcu a fost numit un nou Sfanţ Atanasie si un nou Sfanţ loan 
Teologul. A fost considerat un mărturisitor si mucenic de către aproape intreg trupul 
bisericii greceşti. A fost intampinat cu respect si entuziasm universal. 

Sfanţul Marcu, acum suferind de cancer in faza terminala, si-a petrecut ultimii patru ani 
ramaşi din viata predicând si scriind impotriva falsei uniri. In mai 1440. ziua de dinaintea 
instalării noului patriarh pro-unionist Mitrofan II al Cizicului, Marcu si Antonie al Eracleei 
au părăsit capitala. Marcu s-a intors la turma sa din Efes, acum sub stăpânire turca. A 
călătorit prin intreaga regiune, vizitând bisericile si preoţii din dioceza sa. La scurt timp, 
din cauza sănătăţii sale si a lipsei de aprobare pentru a sluji in Efes, s-a indreptat spre 
Muntele Athos, căutând singurătatea monastica. Pe drum, nava sa s-a oprit pe insula 
Lymnos, inca sub stăpânire bizantina. împăratul loan a ordonat sa fie arestat, si a rămas 
sechestrat acolo timp de 2 ani. In enciclica sa "Către toţi creştinii ortodocşi din uscat si 
din insule" (1440-41), a intarit poziţia Ortodoxa impotriva novismelor apusene, mai ales 
filioque, esenţa si energiile divine, purgatoriul, azimile si papalitatea. După eliberare, era 
prea slab pentrru ascetismul monahal la Athos, astfel ca s-a intors in oraşul natal al 
Constantinopolelui, unde a adormit la 23 iunie 1444, la vârsta de 52 de ani. 

Episcopul Kallistos rezuma astfel cele de după Sinodul de la Florenţa: Dar unirea de la 
Florenţa, deşi celebrata in intreaga Europa Apuseana - au fost trase clopotele in toate 
bisericile de parohie ale Angliei - s-a dovedit nu cu mult mai reala in răsărit decât 
predecesoarea sa de la Lyon. loan VIII si succesorul sau Constantin XI, ultimul imparat al 
Bizanţului si al optzecilea in succesiune de la Constantin cel Mare, au rămas ambii fideli 
unirii; dar au fost neputincioşi in a o impune si nici măcar nu au indraznit sa o anunţe 
public pana in 1452. Mulţi din cei ce au semnat la Florenţa si-au revocat semnaturile când 
au ajuns acasă. Hotărârile Sinodului nu au fost acceptate mai mult de o fracţiune de 
minut de către clerul si poporul Bizanţului. Marele Duce Lucas Notaras, ca un ecou al 
cuvintelor sorei împăratului, de după Lyon, remarca: "Prefer sa vad in mijlocul oraşului 
turbanul musulman, decât mitra papala." loan si Constantin au sperat ca Unirea de la 
Florenţa le va asigura sprijinul militar din partea apusului, dar mic a fost intr-adevar 
ajutorul pe care l-au primit. 

Pe 7 aprilie 1453 turcii au inceput atacul asupra Constantinopolului pe uscat si pe apa. 
Depăşiţi numeric cu mai mult de 20 la 1 , bizantinii s-au aparat genial, dar fara de 
speranţa timp de câteva săptămâni lungi. In primele ore ale zilei de 29 mai ultima slujba 
creştina a fost ţinuta in marea Biserica a Sfintei înţelepciuni [Agia Sofia]. A fost o slujba 
comuna a Ortodocşilor si a Romano-catolicilor, căci in acest moment de criza suporterii si 
adversarii Unirii florentine si-au uitat diferentele. împăratul a ieşit după ce a primit 



împărtăşania, si a murit luptând pe ziduri. Mai târziu in acea zi oraşul a căzut in mâinile 
turcilor, iar cea mai măreaţa biserica a creştinătăţii a devenit o moschee. 

Prima repudiere oficiala a Unirii Florentine a venit in aprilie 1443 când cei trei patriarhi 
loachim al Ierusalimului, Pilotei al Alexandriei si Dorotei al Antiohiei s-au intalnit la 
Ierusalim si au condamnat Sinodul de la Florenţa ca fiind "tâlhăresc" si pe patriarhul 
Mitrofan al Constantinopolelui ca eretic. Totuşi, împăratul. Patriarhul Constantinopolelui, 
si inca cativa clerici din oraşul capitala au rămas loiali unirii. Abia in 1472 patriarhul 
Simeon I al Constantinopolelui a repudiat la rândul sau unirea. 

In februarie 1734 Sfanţul Sinod al Bisericii Constantinopolelui, sub patriarhul Serafim I, l-a 
canonizat pe Marcu al Efesului ca sfanţ, stabilind ziua de 19 ianuarie ca data a praznuirii 
sale. 

Noi toţi, cei din Sfânta Biserica Răsăriteană a lui Hristos, ii recunoaştem pe Sfanţul Marcu 
Evgenikos al Efesului. II cinstim si ii primim pe acest sfanţ, purtător de Dumnezeu si drept 
ca un ravnitor cu evlavie arzătoare, care a fost apărătorul tuturor sfintelor noastre dogme 
si al dreptei evlavii. Este urmaş si egal sfinţilor teologi, si al acelora care au impodobit 
Biserica vremurilor de demult. 

Sfântul Nicodim de la Tismana 



Viaţa 

Cuviosul Nicodim cel Sfinţit era de neam macedoromân, născut la Prilep, în sudul Serbiei, 
prin anul 1320, fiind înrudit cu familia despotului Lazăr şi a domnului Ţării Româneşti, 
Nicolae Alexandru Basarab. După ce învaţă carte, se duce din tinereţe în Muntele Athos şi 
se călugăreşte in Mănăstirea Hilandar, unde mai târziu ajunge egumen şi chiar 
protoepistat în conducerea Sfântului Munte. 

După anul 1365 vine in Ţara Românească şi întemeiază cu ajutorul lui Vlaicu Vodă (1364- 
1377) si Radu I (1377-1383), Mănăstirea Vodiţa (in 1369) şi Tismana (ante 1377). Mai 
întemeiază la sudul Dunării două mici aşezări monahale, Vratna si Mânăstiriţa, în Oltenia 
Gura Motrului şi Vişina, iar in Ţara Haţegului întemeiază Mănăstirea Prislop (la sfârşitul 
sec. al XlV-lea), unde a scris un Evangheliar slavon (1404-1405). 

Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte la 26 decembrie, ziua mutării sale la cele veşnice. 



r apte şi cuvinte de învăţătură 



Ajungând la Athos, în Gradina Maicii Domnului, Cuviosul Nicodim s-a nevoit mai întâi în 
obşte, apoi singur într-o peşteră în preajma Mănăstirii Hilandar, răbdând grele ispite de la 
diavoli. însă, fiind umbrit de darul lui Hristos, în puţină vreme s-a curăţit de patimi, a 
desprins lucrarea cea dumnezeiască a sfintei rugăciuni şi s-a învrednicit de darul mai 
înaintevederii şi al facerii de minuni, ajungând vestit în tot muntele. 

Ca egumen al marii lavre Hilandar, Cuviosul Nicodim a adunat în obştea sa până la o sută 
de călugări atoniţi, greci, sârbi, macedoneni, români şi bulgari, deprinzându-i pe toţi cu 



frica de Dumnezeu şi hrănindu-i cu învăţăturile Sfintei Scripturi, fiind dascăl iscusit al 
rugăciunii lui lisus, adânc teolog şi părinte duhovnicesc luminat. Pentru aceea nu puţini 
sihastrii, călugări de chinovii şi egumeni veneau la el pentru sfat şi cuvânt de folos. 

Pentru cinstea de care se bucura peste tot, la rugămintea cneazului Lazăr, Cuviosul 
Nicodim a mijlocit la Constantinopol, împreună cu ucenicii săi, Isaia şi Partenie, 
împăcarea Bisericii Ortodoxe Sârbe cu Patriarhia Ecumenică. Deci, văzând patriarhul şi 
împăratul smerenia şi înţelepciunea cuviosului şi cucerindu-se de sfinţenia vieţii sale, 
îndată au ridicat anatema dată asupra Bisericii Sârbe, spre lauda lui Hristos şi bucuria 
creştinilor. Aşa înţelegea el să împlinească Evanghelia şi să ajute la mântuirea semenilor 
săi. 

Fiind în sudul Dunării, în urma unei descoperiri dumnezeieşti, vine în Ţara Românească şi 
se aşează pe valea râului Vodiţa, unde exista o mică sihăstrie întemeiată de călugări vlahi. 
Aici, Cuviosul Nicodim, cu ajutorul domnitorului Vladislav-Vlaicu Vodă şi al sihăstriilor din 
partea locului, zideşte chilii şi biserică de piatră cu hramul "Antonie cel Mare", pe care o 
sfinţeşte în anul 1369. Mănăstirea Vodiţa a fost înzestrată apoi cu danii şi întărită prin 
hrisov domnesc ca "după chiar moartea lui Nicodim să nu fie volnic a pune în locul acela 
stareţ nici domnul nici arhiereul, nici alt careva; ci cum va zice chiar Nicodim şi cum va 
aşeza, aşa să ţină călugării care sunt acolo şi ei singuri să-şi pună stareţ". 

Pe valea pârâului Tismana, unde se nevoiau încă de la începutul secolului XIV mai mulţi 
sihastri în jurul unei mici biserici de lemn cu hramul "Adormirea Maicii Domnului", 
Cuviosul Nicodim a înălţat, de asemenea, la locul numit "Cascade", Mănăstirea voivodală 
Tismana, cu acelaşi hram, cu ajutorul domnitorului Ţării Româneşti şi al cneazului Lazăr. 
Marele stareţ formează aici o obşte renumită de călugări, ajută la menţinerea în 
continuare a vieţii isihaste şi pune rânduială călugărească de chinovie, după tradiţia 
Muntelui Athos. 

Adunând în jurul său câţiva călugări luminaţi, a întemeiat la Mănăstirea Tismana o vestită 
şcoală de caligrafi şi copişti de cărţi bisericeşti, renumită în toată Peninsula Balcanică. De 
aici. Cuviosul Nicodim conducea duhovniceşte toate mănăstirile organizate de el şi 
întreţinea corespondenţa cu egumeni şi ucenici din Athos, din Serbia şi din Ţara 
Românescă, precum şi cu patriarhul Eftimie al Târnovei, dovedindu-se un mare teolog şi 
părinte duhovnicesc. 

La bătrâneţe. Cuviosul Nicodim încredinţează grija celor două Mănăstiri, Vodiţa şi 
Tismana, ucenicului său, ieromonahul Agaton, iar el se retrage în peştera de deasupra 
Mănăstirii, ce se păstrează până astăzi. Acolo petrecea cuviosul toată săptămâna în post 
în priveghere şi neîncetată rugăciune, iar Duminica cobora în mănăstire, săvârşea Sfânta 
Liturghie şi vindeca pe cei bolnavi. Apoi mânca la trapeză cu părinţii, mângâia pe toţi cu 
cuvinte de folos şi iar se urca la peşteră. 

Pentru sfinţenia vieţii sale, Cuviosul Nicodim se învrednicise de la Dumnezeu de darul 
izgonirii duhurilor necurate şi al vindecării suferinţelor omeneşti. De aceea numele lui se 
făcuse cunoscut până dincolo de hotarele Ţării Româneşti şi mulţi alergau la ajutorul lui. 
Se spune în tradiţia mănăstirii că unii bolnavi se vindecau numai cât ajungeau la Tismana. 
Alţii se tămăduiau cu rugăciunea şi binecuvântarea cuviosului, sau numai cât se atingeau 
de rasa lui. Printre cei vindecaţi de Sfântul Nicodim se numără şi fata regelui Sigismund, 
care era bolnavă de epilepsie. 



Ajungând la bătrâneţe, Cuviosul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, binecuvântându-şi 
ucenicii, şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, la 26 decembrie 1406, iar sfintele sale 
moaşte au fost aşezate în mormântul pregătit de el în biserică. Datorită vitregiei 
vremurilor, mai târziu moaştele sale au fost aşezate la un loc tăinuit. O mică parte din ele 
s-au dus în Macedonia, iar degetul arătător de la mâna dreaptă se păstrează în biserica 
Mănăstirii Tismana. 

Sfinte Preacuvioase Părinte Nicodim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!